Noi am înviat în El

Iubire pură, lumină,

Mândră Crăiasă,

A lumii Mamă divină.

Pe cât de frumoasă,

Pe-atât strălucești mai tare,

În inimi tu vii grațioasă,

Precum o rază de soare.

Înconjurată ești de îngeri

Ce gata sunt să zboare

Spre mine și tine,

Spre cei ascunși-n noapte,

Pierduți printre ruine

Și surzi la ale tale șoapte.

Glasul  din ceruri vine

Ca un îndemn de dor,

Să ne aducă aminte

De Tatăl Creator,

În inimi și în minte.

 Mărita mamă a tututror

 vestește prin arhanghel

 Că noi am înviat în El.                        

Prin cetate către Paradis

Editura Galaxia Gutenberg

npordstSoeu 0u7g0f75r  79il0l0h1114e09h:aa7t4ml2e0riaabu28fa  · 

Lucrarea 𝑃𝑟𝑖𝑛 𝑐𝑒𝑡𝑎𝑡𝑒 𝑐𝑎̆𝑡𝑟𝑒 𝑃𝑎𝑟𝑎𝑑𝑖𝑠 dezvăluie aventura povestitorului care explorează, pe urmele lui Platon, Sf. Augustin și Dante, un drum inițiatic spre adevărata natură a ființei umane . Povestea exaltă străduința căutătorului de a accede către un ideal cu devoțiune. Orice avânt implică multă fervoare și o neîncetată potențare a visului. Peregrinul caută acel loc în interiorul căruia firea nu mai devine, ci este.

– Ioan Es . Pop

“O mireasmă îmbătătoare mă cufundă mai adânc în vis. Se părea că sunt pe cărări Elizee unde vedeam cărțile cum se plimbă vorbindu-şi cu pasiune. Într-o clipă trei dintre ele au luat chipul lui Platon, Sf, Augustin și Dante. Pornind într-o călătorie fără de sfârşit văzut-am prin ochii lui Platon o cetate înălțată pe-o culme spre care oamenii urcau neîncetat. Cetate cu mai multe porți fiecare purtând un semn al virtuții. La ultima poartă Platon dispăru sub un cer cu nori răzleţi. Rătăcind pe drumuri necunoscute, întâlnii pe cineva asemănător lui Platon vorbind despre iubire. Era Sf. Augustin. Cuvintele lui risipeau norii şi mişcau stelele pe boltă. Ascultând în tăcere îmi apăru deodată mai străluce fața sfântului în depărtare. Scrutând cerul îl zării pe Dante. Pe urma lui în drumul spre comori divine, văzut-am împărăția plină de lumine.’ – Camelia Pop

Toate reacţiile:

5Tu, Ionut Popescu, Marta Sebestyen şi alţi 2

11 distribuiri

Îmi place

Comentează

Distribuie

Scrie un comentariu…

Monarhia, o instituție a viitorului

Monarhia, o instituție a viitorului

 

Tema monarhiei este reluată ori de câte ori societatea se află în criză. Revoluția din 1989, a redeschis problematica referitoare la repunerea în drepturi a unui regim politic destructurat în mod arbitrar la 30 decembrie 1947. Demersul unor personalități politice în acest sens s-a lovit de puterea instaurată la București, care s-a arătat mult prea refractară față de propiectul restaurării monarhiei. O transformare profundă la nivel politic și implicit la nivelul societății nu se dorea. Țara trebuia să rămână în mâinile aceleași puteri comuniste în varianta sa mai proaspătă. Vechii și noii din politică au deprins jocul democratic într-o formă aparentă pentru a se trăi iluzia schimbării.

Drumul spre un regim democratic autentic presupunea o startegie bazată pe educație. Asimilarea valorilor democrației se putea realiza numai în urma unui îndelungat proces, care să pună accent pe  cunoașterea  reușitelor istorice din epoca modernă a României. Aducerea în prim-plan a figurilor emblematice ale istoriei noastre într-un cadru potrivit, fără festivisme,  ajuta populația să conștientizeze, să aprecieze că țara a avut un parcurs ascendent datorită existenței unor aspirații clare spre unitate, independență, spre modernizarea și democratizarea  societății. O stare de spirit axată pe cunoaștere și adevăr putea fi întreținută de televiziune, presă, carte, evenimente și nu în ultimul rând de școală și biserică.

Desigur știm că o astfel de transformare profundă a societății nu era posibilă din cauza  factorilor de ordin politic,  dar nici nu trebuie ignorată mentalitatea noastră mult prea viciată de-a lungul a câtorva decenii de comunism. Noi nu eram o societate înapoiată, ci una crescută în frică, dezinformare, fără repere corecte, împinsă spre supraviețuire. In anii nouăzeci aveam nevoie de conducători capabili și dispuși să se identifice cu cel mai mare proiect al țării, acela de metamorfozare a  unei societăți cu puternice aspirații spre libertate.

Regele Mihai era cea mai indicată personalitate care să ne reprezinte, modelul cel mai potrivit de care aveam nevoie pentru a renaște pe baza unor fundamente noi. Oameni de mare valoare, cum incontestabil au fost Corneliu Coposu, Ion Rațiu, erau în măsură să restaureze monarhia, singura instituție  de care suntem legați în mod natural și  în jurul căreia puteam evolua  pentru a fi mai pregătiți să răspundem provocărilor de astăzi.

În trecutul recent am ratat toate șansele revigorării noastre,  ne-am abandonat hazardului și azi suntem o societate mai dezbinată ca oricând. Din nou ideea restaurării monarhiei se arată la orizont. Ne întoarcem la ea în toate momentele de cumpănă, dar nu suficient de mult pentru a deveni realitate. Acum ar fi un alt moment potrivit să se lanseze în dezbaterea publică ideea monarhiei și totodată repunerea în discuție a constituției din 1923, cu toate amendamentele care se impun.

Instituțiile tradiționale, în special armata, cu siguranță ar sprijini readucerea în atenție a rolului pe care monarhia l-ar putea avea în prezent, dar mai ales în viitor.

Într-o manieră discretă Armata a rămas fidelă monarhiei și în special Regelui Mihai. În timpul războiului a luptat în numele Suveranului oferindu-i acestuia cu ocazia zilei sale de naștere, 25 octombrie 1944, cel mai frumos cadou, eliberarea completă a țării de sub dominația  forțelor inamice. Momentul fiind istoric a rezistat în timp asigurându-și perenitatea. De-a lungul regimului comunist și până în zilele noastre, Regele Mihai și Armata au celebrat împreună Ziua de 25 Octombrie, ceea ce ne face să credem că o instanță superioară a întunecat mintea decidenților comuniști când au decretat sărbătorirea Armatei în aceași zi în care s-a născut Majestatea Sa.

Regele la rândul său și-a arătat atașamentul  față de Armată, simțindu-se mai bine în postura de militar decât în cea de civil, după cum reiese dintr-un interviu oferit presei militare: ”Mă simţeam în mediul meu, în elementul meu, ca să spun aşa. Chiar dacă nu comandam eu ceva, îmi plăcea să fiu mereu printre militari, cu ei, acolo. Din când în când, dădeam peste un ofiţer pe care îl cunoaşteam de dinainte şi îmi făcea mare plăcere să-l revăd. Şi mi-a rămas, până astăzi, spiritul militar în mine. Pot să spun că mă simt mai mult militar decât civil.”

Figura Regelui Mihai rămâne un simbol  al istoriei, dar și o sursă de inspirație pentru viitor. Generațiile care vin, mai suple, mai energice vor ști să valorifice trecutul nostru monarhic și să reconfigureze societatea în jurul tronul.

Eseuri

Unirea sub Sceptrul Coroanei

Ștefan Zweig a scris o carte: “Orele astrale ale omenirii”.  Parafrazândul-l pe ilustrul scriitor putem să spunem că țara noastră, în anul 1918, a trăit clipa sa astrală. Acest vis de a fi toți românii în interiorul fruntaliilor aceluiași  stat rămânea un ideal imposibil de atins.
Proiectul Unirii este  o moștenire a trecutului istoric și s-a născut treptat pe măsură ce conștientizarea identității poporului român s-a accentuat.
Elita intelectuală transilvăneană  a transformat sentimentul aproape metafizic al identității noastre  într-un proiect politic de afirmare, bazat pe vechimea și latinitatea poporului român. Episcopul greco-catolic Inocențiu Micu-Klein, Școala Ardeleană, prin ilustrii ei repezentanți,  Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, au militat în numele și pentru drepturile politice ale unei națiuni tot mai conștiente de sine.
Ideile intelectualității românesti  transilvănene întemeiate pe latinitate au iradiat și în celelalte spații românești contribund la o limpezire a conștiintei naționale.
Treptat, dar mai ales în secolul al XIX-lea, Unirea lui Mihai Viteazul din anul 1600, a devenit pentru sensibilitatea românească un simbol, o prefigurare a Marii Uniri de mai târziu. Nicolae Balcescu a scris lucrarea ”Românii supt Mihai Voievod Viteazul” și a conceput un program politic pornind de la fapta legendarului domnitor.
Ideea unității a capacitat voințele politice, care au depașit cadrul constituțional stabilit la Paris și au realizat unificarea Principatelor sub autoritatea domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
Dorința românilor de a avea un principe străin, formulată în programele revolutiei de la 1848, s-a împlinit odată cu aducerea în țară a lui Carol I . După depunerea jurământului, tânarul principe a adăugat: ”Punând picioarele pe acest pământ, am şi devenit român! …. eu voi împărtăşi cu dumneavoastră soarta cea bună ca şi cea rea” Aspirațiile României le-a îndeplinit cu prisosință, transformînd energiile națiunii în acțiuni care au modernizat țara și i-au asigurat independența. Pe capul României s-a așezat coroana de oțel, regalitatea devenind un  simbol al marilor înfăptuiri.
Regele Ferdinand numit și Întregitorul, de la începutul domniei s-a manifestat ca un conducător dispus să facă sacrificii. Dintre cele personale cel mai dificil trebuie să fi fost când a decis să angajeze țara în război împotriva țării sale de origine, Germania. Conflictul interior este plastic exprimat de cuvintele regelui: ”Am simțit o mare mâhnire, căci am înțeles de ce avea să mă îndepărteze acea cale pentru totdeauna de familia mea, de amicii mei de odinioară, de afecțiunile din copilărie. A fost  în mine o luptă a conștiinței și a inimei. Conștiința a învins. Atunci am putut păstra neclintită speranța de a învinge pe Mackensen, deoarece reușisem să înving în mine pe un Hohenzollern”.
Credința regelui în victorie l-a ajutat să învingă momentele grele din timpul războiului și să  insufle națiunii curajul de a nu abandona lupta și de a spera. Regina Maria i-a fost alături. Pe front  a alinat suferințele soldaților  și le-a ridicat moralul promițîndu-le pământ.
Conștientă de misiunea sa, regina Maria și-a asumat rolul de cap încoronat angajat în marea operă de realizare a edificiului național..  În cancelariile europene a susținut idealul unitătii cu inteligență și rafinament, aducând aminte oficialilor de jertfele soldaților pe cîmpul de luptă,  de strădaniile României de a susține efortul general de război.
În acelaș timp românii din provinciile istorice au făcut toate demersurile pentru a deveni liberi să-și hotărască soarta și să poată rosti  la Chișinău, Cernăuți și Alba-Iulia, asemeni Blajului de altădată, ”noi vrem să ne unim cu țara”.
Efortul conjugat al regatului României și al Provinciilor istorice de a desăvârși idealul Marii Uniri este sugestiv exprimat de Iuliu Maniu: ”Privim infăptuirea unității noastre naționale ca un triumf al libertății românești”

Timpul

Trăim o vreme când nici nu știm că există trup,

umblam prin lume ca îngerii,

apoi o vreme când trupul  e trup

și spiritul e tot un trup,

ce crește în fiecare zi

pâna-i face aripi trupului din urmă.

 

Nov.2017

Mihai I, Regele nepereche

http://www.cotidiantr.ro/mihai-i-regele-nepereche-88181.php#.WijuQbaWbDc

După o lungă și loială așteptare, Regele  Mihai a plecat, iar noi am rămas în urmă cu neputințele și regretele noastre, cu incapacitatea de a înțelege mesajul de iubire ce ni l-a transmis vreme îndelungată.

Amintirea Regelui ne va arde pe dinăuntru și din flăcările ei vom renaște mai buni, mai frumoși  și mai nobili. În absență îl vom iubi mai mult, îi vom scrie faptele în cărți și chipul îl vom păstra în inimi. Vom deprinde felul  lui de a tăcea, vom rosti cuvintele cu măsură și ne vom purta pașii cu eleganță.

Coroana României  se va așeza pe capul unui popor modelat  de personalitatea  Regelui  Mihai. Abia atunci destinul  Majestătii Sale se va fi împlinit.

Acum la sfârșit putem spune că viața i-a fost o eroică poveste.  A urcat pe tron la vârsta de 6 ani, trăind tulburătorul moment când cei mari i-au spus: Majestate!  Întoarcerea tatălui , Regele Carol II, i-a luat tronul, dar și bucuria de a fi lângă mama sa, regina Elena.  

A copilărit în apropierea tatălui, dar cu gândul la nobila și buna lui mamă alături de care își petrecea doar vacanțele.  Acest timp prețios îl păstra ca pe o comoară tot restul anului.

Și-a construit mintea și sufletul animat de cele mai înalte idealuri de moralitate și altruism, devenind suficient de curajos pentru a urca a doua oară pe tron la numai 19 ani,  pentru a înfrunta temerar pericolele ce se abăteau asupra țării.

Regele, având un profund simț al  istoriei, s-a ținut departe de cercurile extremiste,  a dezavuat practicile naziste, implicându-se împreună cu Regina-mamă Elena în acțiuni de salvare a evreilor de la persecuții și exterminare.

A respins  modelul politic impus de Ion Antonescu și  angajarea țării în război de partea Germaniei naziste, dar a apreciat recuperarea  Basarabiei, motiv pentru care i-a conferit lui Ion Antonescu gradul de mareșal.  Deși retragerea armatei de pe front era mai mult decât o necesitate, mareșalul a respins solicitarea regelui.

Bucurându-se de credibilitate și respect a atras de partea sa  armata și pe reprezentanții  opoziției democratice, punând în aplicare, la 23 August 1944, planul de scoatere a României din alianța cu Germania  și  de continuare a războiului până la victoria finală alături de Aliați.

Prin deciziile luate regele a salvat statul român de la distrugerea totală și în numele lui s-a obținut recuperarea Transilvaniei prin armistițiul din 12 septembrie 1944  încheiat cu Uniunea Sovietică.

Fidel principiilor democratice s-a opus  vehement  regimului comunist întârziind instalarea deplină a acestuia. Abdicarea forțată, exilul n-au reușit să-l separe de poporul său căruia i-a dăruit credință până în cea din urmă clipă.

Povestea Regelui Mihai poate fi spusă și în cuvinte puține, dar suficient de cuprinzătoare încât să exprime cu claritate parcursul unei vieți dăruite  și asumate.

A acceptat pierderea copilăriei fericite, trăită lângă mama sa, pentru a deprinde calitățile necesare unui bun rege, a acceptat Coroana în cele mai devastatoare clipe istorice, a salvat țara  în timpul războiului când a decis să trecem în tabăra Aliaților, a obținut recuperarea Transilvaniei, a ținut piept comuniștilor pentru a salva libertatea românilor, a renunțat la tron pentru a nu arunca țara într-un război civil și pentru a nu fi eliminați tinerii studenți protestatari față de abuzurile unui regim arbitrar, a trăit singuratatea exilului, abandonul celor puternici,  a suportat supravegherea permanentă a agenților sovietici, a îndurat al doilea exil când, după revoluție, potentații de la București nu i-au permis să intre în țară. Pentru toate umilințele a fost recompensat în ziua de Paștii a anului 1992, când peste un million de oameni  au venit la București să-și întâmpine regele.

Încrezător în misiunea  sa de monarh  devotat a  continuat să servească țara  prin implicarea în procesul  de integrare euro-atlantică și de democratizare a societății. Toate acțiunile regelui s-au derulat într-o manieră discretă și responsabilă.

Mihai I a fost regele nepereche al acestei națiuni pentru felul în care a purtat Coroana în toate împrejurările, pentru felul în care ne-a iubit și a crezut în noi. Nimeni nu-i va lua Cerul de deasupra țării de unde va continua să ne vegheze și să ne  inspire!

 

 

Mihai Loialul

Mihai Loialul

Articol de Camelia Pop, profesor de istorie, publicat în Cotidianul Transilvan, 16 noiembrie 2017 Alături de Carol I Eliberatorul, Ferdinand Întregitorul, Mihai Loialul a dat țării măsura puterii sale prin curaj, responsabilitate și loialitate. La numai șase ani Regele Mihai a asigurat  continuitatea Coroanei și stabilitatea țării. Principele  Moștenitor Carol, viitorul rege Carol al II-lea, imprevizibil și aventurier, a renunțat la succesiune în anul 1925, generând o criză politică  ce putea arunca țara în haos. În urma deciziei regelui Ferdinand și a Parlamentului, Mihai primește titlul de  principe moștenitor.  Moartea neașteptată a regelui Ferdinand, în anul 1926, l-a adus pe micul principe pe tron, domnind sub Regență în perioada 1927-1930. În timpul celei de-a doua domnii (1940-1947), temerarul rege a înfruntat totalitarismul german  și pe cel sovietic deopotrivă. A salvat țara de la dezastru la 23 August 1944, când a decis să trecem de partea Aliaților și să continuăm războiul până la victoria finală. Contribuția României a fost importantă, după spusele  generalului german  Gerd von Rundstedt : “puciul de la București scurtase războiul cu o jumătate de an.”  În egală măsură, regele Mihai s-a opus comunizării României, neacceptând  guvernul Petru Groza, impus arbritar de Vișinski, trimisul Moscovei. Piesa de șantaj a emisarului sovietic era Transilvania. Tergiversarea semnării  de către Uniunea Sovietică a armistițiului din 12 septembrie 1944, prin care Transilvania revenea României, îl punea pe rege într-o situație dificilă. ”Greva regală” a fost răspunsul regelui la măsurile antidemocratice luate de guvernul Petru Groza. Intervenția marilor puteri pentru a soluționa criza din România a fost una de formă. Fără un sprijin extern eficient, regele Mihai n-a putut opri instaurarea regimului comunist, dar a întârziat instalarea deplină  a acestuia până la 30 decembrie 1947. În fatidica zi, recurgând la un nou șantaj, comuniștii l-au amenințat pe rege cu eliminarea celor 1000 de studenți întemnițați din cauza manifestațiilor promonarhice. Plecarea și exilul dureros nu l-au împiedicat pe rege să continue lupta, să vorbească lumii întregi despre atrocitățile regimului comunist, despre suferința opozanților din închisori,  despre dezastrul prin care trecea România, dar  mereu s-a lovit de un zid imposibil de trecut. Atunci trebuie să fi rostit amarele cuvinte: ”Ieşeam dintr-un infern al tuturor ca să intru într-unul rezervat numai mie.”  A dus o viață eroică refuzând orice compromis. Nici tentanta ofertă americană nu l-a clintit din loc. Președintele Statelor Unite îi punea la dispoziţie o proprietate şi un venit anual ce asigurau Familei  Regale un trai confortabil. În schimbul generoasei oferte, Mihai trebuia să renunţe la identitatea sa de Rege al României, condiţie care i s-a părut total inacceptabilă. Regele a trăit în conformitate cu propriul său crez creștin, nu l-a abandonat nici în cele mai dificile momente, a suportat cu stoicism indiferența oamenilor politici din Occident, supravegherea permanentă din partea securității comuniste, dorul de țară, încrezându-se total în Providență. Îndelungata răbdare i-a fost răsplătită în anul 1992, când peste un million de oameni au venit să-și întâmpine regele cu emoție și speranță. Incapacitatea noastră de a ne organiza pentru a deveni  o forță capabilă să restaureze monarhia, a făcut loc imposturii. Regele a continuat să aștepte cu credință și loialitate ca țara să se întoarcă la sine, să-și revină, să conștientizeze șansa pe care o are de a fi condusă diferit, după principii morale, solide, în folosul tuturor. Astăzi spunem cu tristețe că puteam fi o altfel de țară, o democrație autentică, întemeiată pe valori creștine, un sprijin pentru Europa aflată într-o stare de decădere morală și spirituală. Așteptarea regelui în toți anii de la abdicarea forțată, a fost una activă, în Anglia și America a declarat că abdicarea i-a fost impusă, iar în America, cu ocazia acordării de către președintele Truman a decorației ”Legiunea de Merit”, regele a subliniat contribuția armatei române la scurtarea războiului și a solicitat sprijin pentru țară, fără a primi vreo promisiune concretă. Cu toate împotrivirile a continuat să creadă că lucrurile se vor schimba, motiv pentru care s-a implicat în formarea Comitetului Național Român, condus de fostul prim-ministru Nicolae Rădescu. La inițiativa regelui, Comitetul a cules informații despre situația din țară și a publicat o broșură intitulată ”Suprimarea drepturilor omului în România”. Broșura a fost citită în mediile oficiale occidentale. În consecință Congresul American  a înființat o Comisie care să analizeze activitățile Uniunii Sovietice în Europa centrală și răsăriteană. Invitat să vorbească la Londra, unde s-a întrunit Comisia, regele a solicitat intervenția în România, dar i s-a răspuns cu o întrebare: ”Vedeți o altă soluție decât războiul?” Jocurile politice şi interesele aveau să primeze faţă de nelegiuirile la care erau supuşi cei persecutaţi în ţară de un regim ilegitim. Această stare de  fapt  a  sporit şi mai mult suferinţa Regelui. Punându-și speranța în noua generație a sprijinit înființarea la Paris a unei Fundații cu statut universitar pentru tinerii români, cărora li s-au oferit burse pentru a studia și pentru a fi educați în spiritul valorilor democratice. Paralel cu acțiunile sale politice, a cultivat în sufletul reginei Ana și a fiicelor sale  dragostea pentru țară și speranța în șansele de viitor ale României. Legat pentru totdeauna de țara sa, a ales să trăiască simplu, fără compromisuri, conservându-și regalitatea. A practicat diferite munci pentru a-și întreține familia, dar în inimă a trăit cu speranța că într-o zi porțile se vor deschide și va păși din nou pe pământul unde s-a născut pentru a renaște împreună cu poporul său. Lanțurile s-au rupt și regimul comunist s-a prăbușit, dar exilul regelui a continuat, adăugând vechii sale suferințe una nouă, a respingerii din partea potentaților de la București , care cu greu au înțeles că regele nu poate fi oprit să se întoarcă acasă. Mașinațiunile puse în mișcare pentru a-l compromite n-au încetat nici astăzi,  dar n-au putut să-l învingă pe cel care a ținut piept lui Hitler și lui Stalin, atrocităților naziste și comuniste. Încrezător în istoricitatea României a  făcut numeroase călătorii în scopul integrării în structurile euro-atlantice, fiind încrezător în potențialul țării și în rezervele ei de viitor. Totodată i-a insuflat Principesei Margareta încrederea că orice investiție în folosul țării este o datorie și o bucurie în același timp. Din fidelitate față de rege și față de țara pe o știa din poveștile regelui, Principesa a întemeiat Fundația Principesa Margareta a României, prin intermediul căreia a venit în sprijinul tinerilor și vârsnicilor, a stabilit punți între generații armonizând relațiile distruse de un regim arbritar. Într-o zi vom conștientiza sacrificiul regelui vindecând în acest fel rănile trecutului. Regele împreună cu martirii închisorilor vor sta la temelia restaurării noastre  ca nație și popor.

 

Regina Elisabeta a României

Evocarea personalității Reginei Elisabeta a României este pentru noi mai mult decât o bucurie. Iubita noastră Regină a descoperit frumusețea țării  sale de adopție  și a pus în valoare potențialul ei creator. Mai mult spiritul locului a inspirit-o îndeajuns pentru a transorma în poezie unduirile  sufletești .

Invesmantată în port național  a înnobilat tradițiile noastre și le-a făcut cunoscute lumii. Broderiile și tapiseriile românești au participat  la  Expoziția Universală de la Paris, iar la Berlin regina a organizat expoziția : “Femeia în artă si meșteșuguri”.

Pentru a-i convinge pe cât mai mulți străini să ne viziteze țara, călătorii de pe Trenul Orient Expres, ce staționa în gara Sinaia, erau găzduiți la Castelul Regal Peleș.

Sensibilitatea sa artistică și talentul   literar  s-au concretizat în volume de poezii  publicate sub psedonimul  de  Carmen Sylva si în traducerile din versurile populare romanești și din opera poeților Mihai Emionescu și Vasile Alecsandri. În egală masură regina a prețuit opera  artiștilor și poeților cărora le-a oferit  sprijin financiar,  cum a fost cazul pictorului Nicolae Grigorescu sau a  poetului Vasile Alecsandri.  Lui Mihai Eminescu i-a acordat  Ordinul “Bene Merenti”, pe care poetul l-a refuzat din motive antidinastice. Un oaspete ales la Castelul Peles era Geroge Enescu, numit de Regină “copilul meu de suflet” .

Compasiunea și dăruirea i-au adus numele de Mama Regină.  În timpul Razboiului de Independență  s-a implicat în înființarea de spitale și servicii de ambulanța, a achiziționat medicamente pentru răniți si a oferit sprijin financiar familiilor afectate de ororile războiului.  A fondat Societatea Regina Elisabeta pentru tratarea bolnavilor și distribuirea de medicamente gratuite.

Frumusețea, înteligenta, noblețea și caritatea sunt cele mai potrivite cuvinte pentru a exprima  personalitatea Primei Regine a României.