Feeds:
Posts
Comments

Archive for August, 2011


Călătorind prin secole o forța irezistibilă ne atrage spre malurile Bosforului, spre cetatea care o data s-a numit a doua Roma sau cetatea lui Constantin, întemeiatorul ei.

Minunile se deschid înaintea noastra: străzi largi, spațioase, o multime de basilici, palate, marele monument, Sfanta Sofia, Palatul imperial, hipodromul, toate trădand prin splendoarea lor măreția unei lumi apuse.
Jocul cu puterea a stăpânit deopotriva mințile împaratilor si a slujitorilor bisericii. Imparatul Iustinian postula în textele sale legislative că ”buna ordine a Bisericii este sprijinul imperiului” și că cea dintâtai datorie a sa este de a ”păstra neatinsă credinta creștina curată, de a apara de orice tulburare statul și prea sfânta Biserică apostolică și catolică” Dar in egala masura împaratul era locotenentul lui Cristos, ”suprem stapân al credințelor”. Impăraților li se face o nedreptate dacă nu sunt considerați ”ființe inspirate de Dumnezeu ca Solomon, doctori în științele divine, interpreti, judecatori și explicatori ai dogmelor”.

Împaratul era cel care il alegea pe patriarh si tot el putea să-l constrânga să abdice din rațiuni politice sau religioase. Împaratul Isac Comneanul ingrijorat de puterea în crestere a patriarhului Mihai Kerularios l-a internat intr-o mănăastire, Alexe Comneanul l-a îndepărtat pe patriarhul Comsa din cauză că a susținut-o prea mult pe împarateasa Irina și exemplele pot continua.

Cu toate acestea Patriarhul din Constantinopol era un personaj influent capabil să-și impuna punctul de vedere în multe situații. De la amvonul Sfântei Sofia putea să critice actele guvernamentale, sa-l excomunice pe împarat, să-i impuna canoane grele sau să-i refuze intrarea în Biserica. Mănăstirile erau de asemenea un alt pol al puterii.. Acesti ”cetateni ai Cerului” se bucurau de un imens prestigiu din partea intregii societăți. Monahismul, spunea Iustinian, este ”nu numai un lucru sfânt prin faptul că îndreapta sufletele către Dumnazeu, dar si util prin rugăciunile pe care le adresează lui Dumnezeu. Daca aceste suflete sanctificate se roaga pentru imperiu, armata va fi mai puternică, prosperitatea imperiului mai mare, agricultura si comertul mai infloritoare sub bunavoința sigură a lui Dumnezeu” Mirajul mănăstirilor atragea sufletele credincioase diminuandu-se semnificativ numarul celor care lucrau in agricultura, a soldatilor din armata si nu in ultimul rand al contribuabililor.

Prestigiul celor bogati sporea considerabil dacă inzestrau somtuos o mănăstire. Numeroasele donații au transformat lăcașurile sacre în lăcașuri ale bogației, influențând negativ evoluția sprituală a călugarilor. Caii, vânătoarea, bucuriile lumii, grja pentru îmbogațire și pentru exploatarea eficientâ a pâmănturilor devin prioritare.

Cu toate derapajele Biserica a jucat un rol sermnificativ în modelarea sufletelor, reușind să creștineze popoarele slave păgâne contribuind astfel indirect la aducerea lor sub ascultarea împaratului.
Imparatul bizantin era unul dintre cei mai puternici din lume, fiind în acelasi timp mostenitor al Cezarilor romani, autocrator dupa modelul oriental si conform noii ideologii crestine, reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Cu toate acestea, datorita absentei unei legi care sa asigure succesiunea la tron, oricine putea să aspire la aceasta înalta poziție. Iustinian era țăran de origine armenească, Vasile I a venit cu un sac în spate din Macedonia, fiind salutat de egumenul unei mănăstiri cu numele de împarat.
Să deții rangul cel mai înalt devenise visul oamenilor obisnuiți, iar prezicătorii, se întreceau să intrețină multora aceasta himeră. De câte ori aveau ocazia, canditații ieseau din umbră se implicau în revolutii, lovituri de stat, creand o stare de anarhie ce dura uneori un timp îndelungat. In timpul dinastiilor Macedoniană, a Comnenilor sau a Paleologilor, a sporit respectul față de instituția imperială, urmașii împaratului primind numele de porfirogeneți.

Contrar cutumelor din alte părți, în Bizanț și femeile puteau domni. Teodora, Irina, Zoe erau foarte populare. Imparateasa Teodora, datorita calităților sale de om politic, a gasit soluții potrivite în momente dificile, temperandu-și soțul în timplul conflictelor cu monofizții sau salvându-l în timpul rascoalei antimperiale Nika, cand i-a adus aminte ca el este împaratul, că nu are dreptul să fugă, ci obligația să ramână.

Revendicându-se a fi un sol ceresc în actiune, împaratul se considera superior tuturor suveranilor, tratându-i cu condescendență. Dar în acelși timp era conștient că pentru a asigura liniștea monarhiei era necesar să gasească mijloacele cele mai potrivite pentru a ține sub control o lume incerta, barbara.

Noi popoare, goți, huni, gepizi, longobarzi, au inavadat teritoriile de la frontierele imperiului, în secolele al V-lea si al VI-lea. Pentru a-i cunoaste și stapani, Imperiul a rafinat importante mijloace diplomatice găsind colaboratori în comercianții, care se deplasau cu curaj in teritoriile barbare, în misionarii care reuseau să se faca utili în anturajul șefului. La Constantinopol funcționa un birou care se numea ”biroul barbarilor”. Strategiile folosite erau multiple, dar cel mai simplu mijloc pe care-l foloseau erau banii. Potrivit mentalitatii bizantine, cu bani se poate cumpara orice, daca este intuit corect prețul. Astfel șefilor barbari le erau acordate pensii, subvenții, aceștia oferind la randul lor soldați armatei imperiale. Flatarea, laudele aduse suveranilor barbari au jucat de asemenea un rol important. Distribuindu-le titluri ale ierarhiei imperiale, acești conducători, lipsțti de orice rafinament, erau maguliți și tentați să se considere egali cu împaratul. Pentru a le cultiva aceasta iluzie, șefii barbari erau invitati cu nevestele la palatul imperial din Constantinopol. Strălucirea orașului, ceremonialul plin de măreție de la palat, creau noilor sosiți o impresie extraordinară și o o mare admirație pentru împarat, care le aparea nu numai deosebit de puternic, dar și deosebit amabil și darnic. Copiii șefilor barbari aveau posibilitatea să sudieze la Constantinopol unde cu timpul deveneau instruiți, civilizați asemeni bizantinilor. De asemenea pe lista celor invitați erau toti nemultumiții din interiorul statelor barbare, care în anumite situații deveneau fideli împaratului și adversari ai propriului lor suveran. Dividae et impera era folosit cu succes printre barbari, facandu-i pe unii să se creadă superiori altora, trezind gelozii luptele erau inevitabile, împaratul reușind astfel să slăbească forța acestor popoare.

Cea mai subtilă metodă dintre toate era conversiunea la creștinism. Misionarii extrem de abili reușeau să-l castige pe șeful barbar, să-i creștineze familia și chiar să obțină o poziție de consilier la curtea acestuia. Dupa modelul regelui, popoare întregi se converteau la creștinism. Episcopi, oameni învatați călătoreau în statele barbare ducând cu ei idei, sentimente, credințe noi și treptat lumea barbară asediată de cultură, bun gust și rafinament se transformă, dobandind o noua identitate, crestin-bizantina .
Bizantinii i-au creștinat pe goții din gotii din Crimeea, pe arabii din Siria, pe berberii din Africa, pe slavii din Balcani. Opera de creștinare făcea parte din strategia de control și dominare a teritoriilor barbare.

Sârbii si croații, creștinați în timpul împaratului Vasile I, au devenit aliați ai Bizanțului împotriva bulgarilor. Luptele cu aceștia din urma au durat de la sfarsitul secolului al VII-lea si pana la mijlocul secolul al X-lea. In 864, țarul Boris primește botezul și numele creștin de Mihail, dupa cel al împaratului, care s-a oferit să-i fie naș. Dupa exemplul țarulului, poporul bulgar s-a convertit la Creștinism. Opera de creștinare s-a extins asupra rușilor și a ajuns, prin Kiril și Metodiu, până în Moravia . Prințul de Kiev, Vladimir, nu numai că s-a creștinat, dar s-a și căsătorit cu o prințesă bizantină, iar rușii în urma creștinării și expunerii lor la cultura și civilizația bizantină au intrat în sfera de acțiune a Bizanțului.

Din Cartea Ceremoniilor reiese complexitatea și diversitatea relațiilor diplomatice pe care Imperiul le-a cultivat de-a lungul timpului, din Europa și Nordul Africii până în Arabia și India. Primul care se afla pe lista prinților este papa numit”tatăl spiritual al Împaratului”, califul Bagadadului este amintit ca ”cel foarte respectat , foarte nobil și ilustru suveran”, iar țarul Bulgariei este numit ”suveran prin grația lui Dumnezeu al poporului foarte creștin al bulgarilor”. Lista continuă cu regii francilor și ai germanilor, numiti ”frați spirituali ai împaratului”, cu suveranii rușilor, pecenegilor, khazarilor și turcilor, cu emirul Egiptului și al Africii, precum și cu alți suverani mai îndepartati ca cel al Arabiei și al Indiei.

Un ambasador al Bizantului în Europa era Veneția, oraș profund impregnat de cultura și mentalitatea bizantina. Dogii Veneției erau mândri de titlurile primite de la împarat și de căsătoriile cu prințese din familia imperiala. Scopul diplomatiei bizantine era ca prin intermediul asa-zisilor ”prieteni” ai împaratului să controleze un vast teritoriu din Europa pana în Asia.
Mostenitor al imperiului roman antic, imperiul bizantin a cunoscut pe toata durata existentei sale perioade de maretie, stralucire și influență larg raspândită. In contextul destrămării imperiului de apus și al constituirii regatelor barbare, spre Constantinopol s-a transferat, odata cu insemnele imperiale, dreptul de a duce mai departe gloria cezarilor. Treptat mostenirea latina s-a metamorfoza capătând trăsături noi într-o lume cosmopolită si puternic elenizată. Perioada domniei lui Justinian (527-565) a fost marcată de ideea refacerii imperiului roman antic și de cea a misiunii creștine. Considerandu-se reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, Justinian a protejat credința creștină, dar în același timp a subordonat Biserica. Sfanta Sofia a rămas peste timp un simbol mărețiiei creștinismului și al gloriei marelui basileu.

Constantinopolul, multa vreme capitala eleganței, a bogației și a luxului, este una din cele mai vechi cetăți ale Europei. Pe tărmul rasăritean al Bosforului într-un golf numit Cornul de Aur, coloniști greci din Megara au întemeiat în secolul al VII-lea i.Cr., cetatea numita Byzantion, dupa numele celor doi intemeiatori legendari, Byzas și Antes. Necunoscută multă vreme, fortăreața a fost transformată într-o metropolă de catre Constantin cel Mare în anul 330 d.Cr. Aproape de Troia, orasul de origine a Romei, cetatea lui Constantin avea o bună poziție strategică. Dispunea de un port maritim, controla marile drumuri comerciale, care legau Occidentul de Orient, si putea apara mai bine imperiul de goți si de perși.

Prin stilul arhitectonic, amenajarea urbanistică, prin administrație și limba oficială, noua capitală trebuia să fie asemanătoare celei de pe malurile Tibrului, dar evoluțiile ulterioare i-au imprimat trăsături specifice născute din contopirea celor două lumi: greco-romane și crestin-orientale. Palatele imperiale, forurile, apeductele, coloanele, statuile, arcurile de triumf, bisericile monumentale transformau Orasul într-o citadelă a culturii și civilizației.

Cele trei monumente în jurul cărora gravita viața capitalei erau: Biserica Sfanta Sofia, Palatul Imperial și Hipodromul.
Istoricul longobard Paul Diaconu referindu-se la Sfanta Sofia spunea ”Intrece atat de mult toate clădirile înălțate pană acum încat în tot cuprinsul nu se putea afla ceva asemănător”.

Pe ruinele vechiului templu dedicat zeitei Artemis, Constantin cel Mare a construit o biserică creștină, care a fost extinsă și consolidată de urmasul său Constantinus în anul 365.

Suferind grave distrugeri în anul 404, biserica a fost reconstruită de imparatul Teodosiu al II-lea. Dar și acest al doilea edificiu a fost incendiat și distrus în timpul revoltei împotriva împaratului Justinian din anul 532.

Marele vis al Împaratului de a construi un impozant edificiu creștin începea să prindă viață. Astfel intre 532-537, cei mai cunoscuti arhitecți ai timpului Anthemius din Tralles și Isiodor din Milet împreuna cu 100 de maiștri si 10.000 de lucrători au construit una din cele mai grandioase monumente. Sfânta Sofia avea să intre în istorie sub numele de ”Marea Biserica”pentru dimensiunile sale impunatoare: 77 m lungime și 71,70 m lățime, iar cupola avea 54 m înaltime și diametrul de 33 de m. Fiind un edificiu religios exteriorul este simplu, sever, lipsit de fațade ornamentale. În interiorul bisericii se intra prin nouă porți în prima galerie, de unde prin alte cinci porți se intra în a doua galerie, iar apoi prin nouă porți în nava centrală. Deasupra navei se înalța o grandioasă cupola sprijinită pe patru arce, susținute de patru stâlpi. Interiorul era luminat de 40 de ferestre, iar 100 de lampadare masive de argint, fiecare cu 25 de lumanari, asigurau iluminația.

Efectul spațial de liniște si maiestuozitate este creat de decorația interioara, dar și de sensul simbolic pe care credincioșii il percepeau imediat. Sfânta Sofia este o imagine a cosmosului, cupola simbolizând bolta cerului, iar nava centrală spațiul terestru.
Cel de-al doilea mare simbol al Constantinopolului era Palatul imperial. Reședința împaratului era totodată centrul vieții politice, militare, administrative si culturale. Palatul imperial era în realitate un oraș care ocupa o suprafață de 40 de ha. Dincolo de incintă se intalnesc opt curți și un ansamblu de clădiri: patru biserici, noua capele, noua oratorii, o biblotecă, o galerie de arme și trofee. Palatul avea un corp de clădire cu zece apartamente aparținand împaratului și suitei sale, la care se adăuga șapte săli de recepții și sala tronului.

Constantin al VII-lea Porfirogenetul în Cartea Ceremoniilor face o descriere a tronului imperial. Acesta strajuit de doi lei din aur era umbrit de un copac de argint cu frunze de argint si aur având pe ramuri păsărele din argint și aur. În timpul vizitelor ambasadorilor străini, mecanisme ingenioase faceau păsărelele să cânte și leii să ragă.

Centrul vieții publice a orașului era hipodromul. Aici se desfașurau competițiile organizate de asociațiile sportive. Aristocrația ortodoxă era reprezentată de gruparea Albastrilor, iar popularii monofiziți de gruparea Verzilor. Hipodromul în forma de patrulater alungit avea o capacitate de 30.000 de locuri. In centrul arenei era o platformă cu trei monumente: un obelisc egiptean construit de Tutmes III, o coloană din marmură în formă de serpi încolaciți adusă din templul lui Apolo de la Delphi și coloana lui Constantin Porfirogenetul. Un numar de 40 de rânduri de bănci lucrate în marmură înconjurau arena, iar spațiul de deasupra ultimului rând era împodobit cu statui, simboluri ale culturii greco-romane: Heracles, lucrare a lui Lysip, ”Lupoaica, precum și statui ale imparaților.

Orașul de pe malurile Bosforului, numit pe rând ”a doua Roma”, ”Orbis”, ”Polis”, ”Constantinopol”, a continuat și a dezvoltat cultura și viata antică, a rafinat credința creștină, a devenit centrul celui dintâi imperiu creștin și al unei civilizații din care au iradiat idei, curente, școli de gândire, generând noi spații de cultură și civilizație.

Read Full Post »