Feeds:
Posts
Comments

Archive for December, 2010


Vasile Tomoiagă – D-na Camelia Pop, de ce această carte?

Camelia Pop –  Am scris din dorința de a recupera un trecut, pentru a recupera o memorie a suferinței.  Suntem datori să facem acest lucru, pentru a putea merge mai departe. Nu putem merge mai departe până nu înțelegem ce s-a întâmplat cu noi odată cu instaurarea comunismului în România.

VT – Cum ați ales acest titlu ”Preoția în spațiul concentraționar”?

CP – Titlul se referă la Preoție în sens larg, fiecare creștin la urma urmei este un mărturisitor.

VT –  De ce subtitlul ”Infernul comunist sau calea spre fericire”?

CP-   ”Infernul comunist sau calea spre fericire„ ne dezvăluie misterul prin care cei aflați în spațiul carceral s-au salvat prin forța inepuizabilă a spiritului, dar mai ales prin credintă.

VT- Credeți că noi putem înțelege ce au trăit ei atunci?

CP- Cu siguranță nu. Putem face efortul de a înțelege, dar nu putem să ne identificăm cu această unică experiență. Oamenii aceștia nu numai că s-au salvat, dar au transcedentat într-o lume a lui Dumnezeu, într-o lume a fericirii și desăvârșirii prin credință.

VT – Sunt cei care trăiesc singurele mărturii?

CP – Nu sunt singurele mărturii, dar sunt cu atât mai valoroase cu cât noi reușim să intrăm în contact direct cu ele. Putem să-i atingem pe acești oameni și ei pot să ne transmită din sufletul lor ceva din experiența lor mare.

VT – A însemnat mult întâlnirea cu părintele Tertulian Langa și părintele Matei Boilă în a spune aceste rânduri?

CP – Foarte mult, este cea mai frumoasă experiență a vieții mele, să am șansa sa fiu aproape de acești doi mari mărturisitori ai lui Cristos, care nu numai în închisori au facut acest lucru, ci în toată viața lor, ei sunt în conformitate cu viața lor profundă. Ei nu sunt duplicitari, ei nu au măști, ei sunt ei. Pentru mine a fost o mare experiență, am dobândit alături de ei o alta înțelegere a sensurilor vieții. Pot fi amintite nume mari de eroi și martiri : Iuliu Hossu, Iuliu Maniu, Richard Wurmbrand, pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, Valeriu Gafencu, Nicolae Steinhardt, Constantin Noica și mulți alții care au fost cu Dumnezeu sau mai bine zis Dumnezeu a fost cu ei.

VT – Bine, Dumnezeu este cu toți.

CP – Acolo a fost în mod special, sigur Dumnezeu este cu noi tot timpul, dar indiferența noastră il face pe Dumnezeu să fie departe de noi. Cei din închisori nu puteau fi indiferenți. Dumnezeu a venit la ei pentru că ei au deschis Poarta pentru ca El să intre. Cuvinte tămăduitoare, Isus, Maria, le străbăteau sufletul. Richard Wurmbrand vorbește mult despre experiența lui unică cu Isus Cristos. Intervenția lui Dumnezeu l-a ajutat pe el, ca și pe ceilalți martiri, să spargă zidul, să treacă dincolo de ură în universul sufletului omenesc și să se  roage pentru torționarii lui. Mulți din închisori au spus, asemeni lui Isus Cristos, ”Iertați-i că nu stiu ce fac”, rugându-se pentru proprii lor călăi. Noi nu știm ce înseamnă tortura, nu înțelegem cum un om poate suferi atât de mult fără a se pierde pe sine. Părintele Tertulian Langa a fost alergat de o lupoaică, pe nume Diana, 39 de ore fără oprire. Cum putem înțelege cu mintea noastră? Cum putem înțelege torturile la care au fost ei supuși, umilințele, vorbele îngrozitoare?  Episcopii greco-catolici, când au sosit la Sighet, au fost întâmpinați cu vorbele ”să băgăm bivolii în grajd”. Iată ce erau oamenii lui Dumnezeu pentru acești oameni fără Dumnezeu: bivoli!  Cred că omul suferă cel mai mult atunci când este umilit, mai mult decât când este bătut, deși noi nu știm ce înseamnă să fii bătut cum au fost ei în temnițele comuniste.

VT – D-na Camelia Pop, după felul cum ne zbatem, zicem că trăim, riscăm sau poate că suntem doar clădirile pe care le locuim.

CP – Noi suntem oameni înstrăinați. Deși stăm pe aceeași scară cu vecinii noștri, ne lipsește acel spațiu de legatură pe care în mod natural ar trebui să-l avem, acel spațiu al curții. Noi nu ne putem duce spre gardul vecinului nostru să-i adresăm câteva cuvinte pentru că ne lipsește curtea. Suntem grăbiți, casa scării o parcurgem repede, ne închidem în locuințele noastre, avem de toate, avem televizoare, calculatoare, avem tot ce ne trebuie.  Vecinii, prietenii, aproape nu mai e timp pentru ei.

VT – Totuși există ceva care nu ne lasă să ne împlinim în forma asta a noastră de răspuns la viața.

CP – Da există, dar eu cred că cel mai mare dușman al nostru tot noi suntem, adica în momentul în care suntem confruntați cu un anumit tip de realitate, sigur este important să-i aducem critici,  dar nu e suficient, e nevoie sa facem ceva, stă în puterea noastră să schimbăm o realitate neprielinică. Dacă numai criticăm și nu venim cu soluții, atunci cred că suntem complicii celor care nu fac nimic.

VT – Prin această carte ați vrut să deschideți o poartă sau o usă sau doar ați vrut să scrieți ceva pe acea poartă?

CP – Această poartă este poarta prin care martirii noștri au trecut dincolo, în spațiul sacralității dumnezeiești,  au trecut doar pentru a se întoarce la noi, pentru a ne întări și pentru a ne  responsabiliza în călătoria noastră pe pământ.

VT – Mai avem nevoie de exerciții de memorie?

CP – Sunt absolut esențiale, fără ele nu putem înainta, noi nu putem să ne construim o societate liberă atâta timp cât nu cerem iertare, atâta timp cât noi nu ne respectăm martirii, după cum a spus Iuliu Maniu: ”Un popor care nu-și respectă morții și nu cultivă memoria lor este fără viitor, pentru că este și fără trecut”.

VT – Această carte va continua?

CP – Îmi doresc să continue această cercetare, să-i găsim pe toți aceia care au trăit o astfel de experiență.

VT – Mai spuneți-mi structurarea cărții.

CP –  În capitolul introductiv este prezentată o scurtă istorie a Comunismului, unde a apărut, cum s-a răspândit în Estul Europei, instrumentul prin care a fost exportat în țara noastră. De asemenea este prezentată mișcarea de rezistență împotriva tăvălugului bolșevic. Capitolul al doilea ”Infernul comunist sau drumul spre fericire” urmărește să surprindă câteva din experiențele  trăite în spațiul carceral. Iată câteva titluri : 1.Preoția, știința vindecării sufletelor 2. ”Noi avem timp nu ne grăbim” Ancheta; 3. Preotul și gardianul; 4.Preotul și enoriașul; 5. O lume mare într-o celulă mică.

Una din practicile regimului comunist a fost popularea închisorilor cu cei mai de seamă intelectuali ai neamului românesc. Cartea surprinde felul în care acești mari oameni au reușit să transforme celulele în universități.

VT – Știți, Dumnezeu a zis :”Creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul”, poate că a fost nevoie și de acele locuri negre să fie luminate.

CP – Jertfa martirilor noștri nu o putem înțelege altfel și într-o altă lumină decât în acest fel, ei s-au jertfit pentru ca noi să fim.

VT – Cum ați ascultat aceste trăiri ale oamenilor pe care i-ați întâlnit?

CP – Cu respect și iubire, împreună am trecut dincolo de cuvinte…am simțit că suntem toți frați întru Cristos.

VT – Le-a fost greu să vă povestească?

CP – La început da, dar pe măsură ce a trecut timpul a devenit o bucurie pentru ei, să vorbească despre legătura lor specială cu Dumnezeu.

Read Full Post »


1 Decembrie 1918, un vis împlinit


In această zi de sarbătoare  va propun  un exercitiu de memorie, sa meditam la vremea cand in țară domnea mai multa ordine si legalitate, iar idealurile animau spiritele.

Fauritorii de istorie  au reusit să ne dea o patrie pentru ca au crezut in ea.  Au purtat razboiul, au sustinut cauza unirii, au construit si reconstruit România modernă. In patria intregita creativitatea a atins  inalte culmi  în toate domeniile si din acest motiv perioada interbelica a devenit  un reper pentru noi.

Trecutul a modelat mereu istoria. Cărturarii Școlii Ardeleane au stabilit fundamentele identitatii noastre pe baza credintei lor in romanitate, pașoptiștii  au inceput opera de constituire a Romaniei moderne pornind de la visul lui Mihai Viteazul, implinit pe de-antregul abia in 1918.

Trecutul nu este o pagina inchisa el continua sa ramna un rezervor de energie, ce potenteaza  efortul creator de prefigurare a viitorului.

Artizanii Marii Uniri

Regii Romaniei: Ferdinand si Maria

Vreau ca in timpul domniei mele, printr-o întinsa si înaltă dezvoltare, patria noastră să-și îndeplinească menirea de civilizație, ce-i revine în renașterea orientului european”

Regele Ferdinand, nepotul si urmașul regelui Carol I, in momentul incoronarii a promis ca va fi „un bun român”.  Si-a respectat promisiunea atunci când a decis, impreuna cu Consiliul de Coroana, intrarea Romaniei in război impotriva țării sale de origine, Germania, când a înfaptuit cele două reforme promise soldaților pe front de regina Maria, votul universal si împroprietarea țăranilor cu pământ, când  în cancelariile europene a reprezentat România si in toate momentele in care a sustinut dezvoltarea țării pe principii democrat-constituționale.

In toate situațiile dificile regina a fost alaturi de rege incurajandu-l, a insufletit  armata română pe front, a pansat ranile soldaților in spitalele Crucii Roșii, a pledat in capitalele europene susținand dorința legitimă de unitate a tuturor românilor. A adus pe lume sase copii, pe care i-a crescut in spiritul dreptătii si al  iubirii fața de patrie.

Ţării mele şi Poporului meu,

Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului.

Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de greu este calea, pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea? – cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea.

Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare.

Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre.

Aceasta ţi-o pot spune astăzi căci nu mai sunt în viata. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag; m-ai numit “Mama tuturor” şi aş vrea să rămân în amintirea ta aceia care putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme când m-aţi negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta, şi v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta e uitată.

Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc; totuşi, orice om ajunge la capătul drumului său.

Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.

Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.

Am credinţa că v-am priceput: n-am judecat, am iubit…

Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele, nu prea luam uneori seamă la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăieşte cum poate nu cum ar dori. Dar când îţi vei aminti de mine, Poporul meu, gândeşte-te ca la una care a îndrăgit viaţa şi frumuseţea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece.

N-am nici o avuţie să vă las, ceiace cu atâta mărinimie mi-aţi dăruit am cheltuit între voi: am înfrumuseţat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase iţi vor aminti de mine atunci voi fi îndeplin răsplătită de dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez.

Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juva ( Balcicul ) a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aşi putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să fie adusă şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am cladit-o la marginea mării.

Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea încât moartă chiar, aşi dori să mai poată veni la ea dealungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale ci dinpotrivă de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă. Încredinţez copiii mei, inimei Poporului meu, fiind muritori pot greşi, dar inimile lor calde aşa cum a fost a mea: iubiţii şi fiţi folositori unul altuia căci aşa trebuie să fie.
Şi acum vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare.

Necunoscând vremea ce-mi este hărăzită pe pământ hotărăsc prin acest testament ultimele mele voinţe. Binecuvântez Ţara, pe copiii şi nepoţiii mei. Rog pe copii mei să nu uite niciodată că încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Îi rog să fie uniţi, să susţie Ţara şi să se susţie între ei. Îi mai rog să se supuie fără discordii ultimelor mele voinţe.

Iubirea mea de Mamă pentru ei, este aceiaşi şi dacă dispun de partea disponibilă numai în favoarea unuia din ei, este numai pentru că este mai lipsit de nevoile vieţii.( … )

Aş fi vrut să pot lăsa mai multe iubitei mele Ţări în semn de dragoste necurmată ce i-am purtat şi pe care o las izvor nesecat moştenitorilor mei.

Dorinţa mea fierbinte ar fi fost să înalţ o biserică mică pe fostul front de la Oneşti şi să înfiinţez un cămin cu numele meu pentru studentele de la Universitatea din Iaşi, ca amintire a zilelor grele petrecute acolo în timpul marelui războiu pentru întregirea neamului.

Resimt o vie întristare că modesta mea avere, datorată generozităţii iubitului meu soţ Regele Ferdinand, şi redusă încă prin greutăţile din ultimul timp nu-mi îngăduie să fac binele ce aş dori.

Iert pe cei cari m-au făcut să sufăr. Rog pe cei cărora involuntar le-aş fi greşit să mă ierte căci nu am voit să fac rău nimănui. ( … )

Acest testament a fost făcut scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic, astăzi Joi 29 iunie 1933.

Ionel Brătianu

”Sunțeti, domnilor, repezentanții unui popor care este mândru și poate fi mândru de trecutul său, si care trebuie sa aibă mare incredere in viitorul său. Nu scădeti rolul pe care el trebuie sa-l aibă in lume; fiti cât de modești pentru persoana dumneavoastă, nu fiti modești pentru poporul pe care îl reprezentați”

Ionel Bratianu

Numit de unii istorici cel mai mare om politic si bărbat de stat al Romaniei, Ionel Bratianu a purtat cu demnitate noblețea numelui sau. Asemeni lui I.C. Brătianu, considerat mâna dreaptă a regelui Carol I, Ionel Brătianu  a fost in egală masură mâna  dreaptă a regelui Ferdinand.  Tatăl a fost  numit eliberatorul țării de sub turci, iar fiul întregitorul țării si constructorul ei.

Inginer de profesie instruit in Franta, Ionel Brătianu si-a început cariera politică ca membru marcant al PNL al cărui președinte a devenit in 1909.  S-a dovedit a fi un vizionar prin capacitatea sa de-a influența intrarea noastră  în război de partea Antantei. A condus România pe perioada războiului, a pledat convingător cauza românilor, in cadrul Congresului de Pace de la Paris-Versailles.  Dinamica dezvoltării fară precedent a României, in perioada care a urmat, s-a realizat datorită masurilor ințelepte si eficiente pe care conducătorii politici le-au influentati de  Ionel Bratianu, numit de regele Ferdinand „zodia bună a României”. S-a stins din viata in acelasi an cu regele său (1927), lasand in urma o Românie democratică si prosperă, cu un prestigiu internațional recunoscut.

Iuliu Hossu

Daca pentru strămoșii noștri romani toate drumurile duceau la Roma, pentru noi, românii ardeleni drumurile duc la Bucuresti. Acesta este sionul neamului românesc”

Iuliu Hossu

Iuliu Hossu citind Actul Unirii

Cardinalul Iuliu Hossu, pe-atunci episcop de Gherla, a participat in calitate de preot militar la primul razboi mondial fiind alături de soldații români carora le-a pansat  ranile si le-a întreținut vie speranța in realizarea visului național. Lui i-a revenit onoarea sa citească, la Alba Iulia, Declaratia de Unire in memorabila zi de  1 Decembrie 1918, in fată a peste 100.000 de participanți. De asemenea Iuliu Hossu împreuna cu Alexandru Vaida-Voievod, Vasile Goldiș, Miron Cristea, viitorul patriarh, au reprezentat Marele Sfat National Român  in fața  Majestății Sale, regele Ferdinand,  căruia i-au înmânat Hotararea de Unire a Transilvaniei cu România.

Cardinalul Iuliu Hossu este unul din martirii si eroii neamului românesc pentru curajul de a se opune înnrobirii si descrestinării  românilor în timpul regimul comunist. Pentru credința lui a fost încarcerat în închisoarea de la Sighet, fiind transferat, dupa aproximativ 5 ani de detenție, la manastirea Căldarușani unde a trait cu domiciliu obligatoriu, vreme de 18 ani, până la sfâșitul vieții.

Iuliu Maniu  – constructor de țara si martir-

„Privim infaptuirea unitatii noastre  nationale ca un triumf al libertatii romanesti”

Iuliu Maniu

Dupa o instruire riguroasă la universitățile din Cluj, Budapesta si Viena a devenit doctor in drept la numai 23 de ani. Animat de dorința de a lupta pentru drepturile românilor  a intrat in  PNR din Transilvania si înscriindu-se in cursa electorală a fost ales deputat in Parlamentul din Budapesta. In condițiile destrămării Imperiului Austro-Ungar  a acționat hotarât  pentru Unirea Transilvaniei cu Romania.  Dupa marele eveniment de la 1 Decembrie 1918,  a pregatit,  în calitate de președinte al  Consiliului Dirigent,  încorporarea Transilvaniei la Romania. Marele om politic și-a continuat  activitatea politică in calitate de lider al PNȚ si prim-ministru, fiind unul dintre cei mai mari  aparatori al valorilor democratice  si crestine.

Suferința si moartea sa  în închisoarea comunistă de la Sighet  a fost un ultim gest de iubire pentru Dumnezeu si neamul său.

Rezolutia Adunarii Nationale de la Alba Iulia

Iuliu Maniu si Alexandru Vaida Voievod

Miron Cristea

Vasile Goldis  si Alexandru Vaida-Voievod

Regina Maria

Arcul de Triumf și Medalia Comemorativă


Cărți poștale-România Reîntregită

1Decembrie 1918, un vis implinit



Read Full Post »