Feeds:
Posts
Comments

Archive for January, 2014


Advertisements

Read Full Post »


Foaia Transilvana – Cotidianul Transilvan
Monarhia sau Republica? (I)
Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia POP  Data:  6.03.2013  Ora:  15:38  Citiri:  3251

Istoria ţării noastre s-a construit în jurul monarhiei, domneşti sau regale, şi viitorul este legat de această istorie firească nu de una artificială impusă cu brutalitate.  Martirii regimului comunist sunt ultima voce a normalităţii şi memoria faptelor lor ne obligă.

Alungarea Regelui Mihai I din ţară, denigrarea Majestăţii Sale aproape un jumatate de secol n-au reuşit să acopere adevărul istoric .

Un exerciţiu de memorie, credem util, ne va ajuta să recuperăm un fragment de timp  esenţial  pentru mersul  înainte al istoriei.

Carol I

In atmosfera optimistă a secolului al XIX-lea, generată de aspiraţia popoarelor spre libertate, se înscriu şi eforturile românilor de transformare şi modernizare.  Dorinţa de unitate, viu exprimată în programele revoluţionare de la 1848, capătă amploare în cadrul Congresului european de Pace de la Paris, convocat în urma războiului ruso-turc (1853-1856).

Problema unirii românilor a fost soluţionată de marile puteri prin hotărârea de a se organiza în Moldova şi Muntenia adunări consultative. Rezultatele acţiunii au fost consemnate într-un document (1857) împreună cu  dorinţele  muntenilor şi moldovenilor privind constituirea statului român modern: numele ţării să fie România şi tronul să fie ocupat de un prinţ străin ales dintr-o dinastie domnitoare europeană ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării.

Această dorinţă legitimă a naţiunii române s-a împlinit în primăvara anului 1866, când, după o călătorie aventuroasă, sosea în ţară prinţul Carol, fiul principelui Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen şi al principesei Joséphine de Baden.

Misiunea aducerii în ţară a principelui a revenit lui I.C.Brătianu, care a plecat la Düsseldorf  pentru a obţine consimţământul principelui,  familei şi a casei regale a Prusiei.

După acceptul regelui Wilhelm I şi sfaturile cancelarului Otto von Bismarck, principele Carol  a călătorit cu un paşaport eleveţian eliberat pe numele unui om de afaceri, Karl Hettingen, pentru a nu trezi suspiciunea Austriei, aflată la acea vreme în conflict cu Prusia.  Pe data de 6 mai ajunge la Baziaș unde se întâlneşte cu I.C.Brătianu, care venea de la Paris unde a obţinut sprijinul împăratului Napoleon al III-lea. Cei doi călătoresc împreună cu vaporul până la Turnul –Severin, apoi se îmbarcă pe un nou vapor până la Giurgiu, iar de aici îşi continuă călătoria spre capitala ţării, sosind în ziua de 10 Mai 1866.

Principele este întâmpinat pe podul Mogoşoaiei de primarul capitalei Dimitrie C. Brătianu care-i oferă cheile oraşului.  La palatul Mitropoliei, după Liturghie,  principele depune jurământul  în faţa camerelor reunite ale parlamentului, a guvernului, a Locotenenţei Domneşti şi a Inalţilor ierarhi ai Bisericii. Cu mâna pe cruce şi pe Biblie principele rosteşte jurământul românesc de investitură „Jur de a fi credincios legilor ţării, de a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea teritoriului ei şi a domni ca domn consituţional.[1] După jurământ tânărul domn a adăugat memorabilele cuvinte: ”Punând picioarele pe acest pământ, am şi devenit român!”[2], exprimându-şi totodată angajamentul de fidelitate faţă de noua sa patrie: „Devotamentul fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean azi, mâine, de va fi nevoie soldat, eu voi împărtăşi cu dumneavoastră soarta cea bună ca şi cea rea”[3]

Prin adopatarea constituţiei si promulgarea ei la 1 iulie 1866, Carol I instaurează în România un regim constituţional întemeiat pe principiul separării puterilor în stat, al suveranităţii naţionale, guvernării reprezentative şi  responsabilităţii în faţa cetăţenilor. Monarhia este ereditară prin drept de primogenitură.[4] În constituţie nu se amintea de raporturile cu imperiul otoman şi puterile garante, considerându-se că independenţa României va fi în scurtă vreme un obiectiv îndeplinit.

“Puterile constitutionale ale Regelui sunt ereditare in linie coboratoare directa si legitima a Majestatii Sale Regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din barbat in barbat prin ordinul de primogenitura si cu excluderea perpetua a femeilor si coboratorilor lor. Coboratorii Majestatii Sale vor fi crescuti in religia ortodoxa a Rasaritului “.[5]


[1] Ioan Scurtu, Monarhia în România, Ed. Danubius, 1991, pp.14-16.

[2]  Ibidem

[3] Ibidem

[4] Art.82, Constitutia Romaniei din 1866, ”Puterile constitutionale ale Regelui sunt ereditare in linie coboratoare directa si legitima a Majestatii Sale Regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din barbat in barbat prin ordinul de primogenitura si cu excluderea perpetua a femeilor si coboratorilor lor. Coboratorii Majestatii Sale vor fi crescuti in religia ortodoxa a Rasaritului”.

[5] Constitutia Romaniei din 1866, art. 82.

http://www.cotidiantr.ro/monarhia-sau-republica-i-64667.php#.UsbZXNJdXfI

Read Full Post »


Foaia Transilvana – Cotidianul Transilvan
Monarhia sau Republica? (II)
Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia POP  Data:  18.04.2013  Ora:  19:59  Citiri:  1868

Agitaţiile şi revoltele au creat în ţară o stare de dezordine periculoasă făcându-l pe Carol să se gândească la abdicare. Intenţia domnitorului de a renunţa la tron, anunţată în cadrul Consiliului de Coroană, a avut un puternic efect asupra conservatorilor care au promis că vor lua toate măsurile pentru a restabili ordinea în ţară, angajându-se totodată să formeze un guvern responsabil. Autorii mişcării antidinastice au fost eliberaţi.

Marea guvernare conservatoare (1871-1876) a constituit o perioadă de pace, stabilitate şi de intensa activitate  pe plan extern în vederea obţinerii independenţei pe cale diplomatică.

Cât timp s-au aflat în opoziţie, liberalii, maturizându-se, au renunţat la opţiunile lor republicane adoptând politici raţionale, subordonate  intereselor de stat. În scurtă vreme liderul Partidului Naţional Liberal (1875)  a devenit cel mai bun colaborator al  lui Carol I.

În urma alegerilor din 1876, câştigate de liberali, I.C.Brătianu ocupă funcţia de premier, demarând acţiunile pregătitoare pentru un posibil conflict cu turcii în contextul declanşării răscoalelor antiotomane din Balcani.  Rusia,  ”apărătoarea” ortodocşilor din Imperiul Otoman i-a sprijinit pe răsculaţi. În condiţiile disensiunilor ruso-turce tot  România a început pregătirile în eventualitatea implicării ei în război.

În acest sens I.C.Brătianu şi Mihail Kogălniceanu s-au deplasat la Livadia în Crimeea, reşedinţa de vară a ţarilor,  unde au purtat tratative cu ţarul Alexandu al II-lea şi cancelarul Gorceakov. Convenţia româno-rusă, încheiată la 4 aprilie 1877,  prevedea acceptarea traversării teritoriului românesc de către armata rusă cu condiţia respectării integrităţii teritoriale a României şi a drepturilor sale politice.

Intenţia lui Carol era de a angaja armata română în război în vederea obţinerii independenţei, dar ţarul a refuzat propunerea lui Carol.

Neoficial războiul turco-român se declanşează pe Dunare în momentul când  artileria otomană bombardează porturile dunărene, urmată de riposta turarilor români de la Calafat asupra Vidinului şi a navelor turceşti din port.

Celebrul discurs al lui Mihail Kogălniceanu din Camera Deputaţilor, în ziua de 9 Mai, proclama România Independentă: „În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare….Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă”[1].  La 10 Mai Independenţa a fost proclamată şi în Senat, urmată de promulgarea Declaraţiei de către Carol I.

Înfrângerile suferite de armata rusă în Balcani îl obligă pe arhiducele Nicolae să-i adreseze Principelui român celebra telegramă din 19 iulie, scrisă în limba franceză, prin care solicita implicarea armatei române în război.

”Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune şi, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata după cum doreşti. Între Jiu şi Corabia demonstraţiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele. Nicolae ” [2].

În urma întrevederii lui Carol I cu marele duce Nicolae şi ţarul Alexandru al II-lea, domnitorul român preia comanda armatei româno-ruse . Armata română dotată cu armament modern a creat dificultăţi turcilor. După lupte grele au fost cucerite reduta Griviţa (30 august), unde au pierit 1000 de soldaţi români, reduta Rahova (9 noiembrie) şi în cele din urmă Plevna capitulează, iar  turcii se predau în frunte cu Osman-Paşa la 28 noiembrie 1877. După Victoria de la Plevna, armata rusă se îndreaptă spre Constantinopol, iar armata română spre vest în direcţia Vidin-Belogradcik. În ianuarie 1878 se incheie armistiţiul.

Carol I se adresează arhiducelui Nicolae printr-o scrisoare, prin care solicită  acceptarea României la masa tratativelor, ca urmare a participării la victoria comună împotriva turcilor . Cererea domnitorului este refuzată, congresul de pace desfaşurându-se la San Stefano (19 februarie 1878), fără prezenţa delegaţilor români. Ţara noastră, Serbia şi Muntenegru sunt declarate independente, Bulgaria şi Bosnia-Herţegovina rămân autonome.  Rusiei îi revine  Dobrogea, pe care o oferă României în schimbul celor trei judeţe, Cahul, Bolgrad, Ismail, din sudul Basarabiei.

Marile puteri, nemulţumite de  creşterea prea mare a influenţei ruse în Balcani, au cerut organizarea unui nou congres la Berlin (1 iulie 1878).  România a fost acceptată la congres cu rol consultativ. I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au prezentat un memoriu de protest criticând atitudinea Rusiei faţă de angajamentele luate prin convenţia din 4 aprilie 1877, de respectare a integrităţii teritoriale a României, dar după cum s-a spus delegaţii români a fost ”auziţi dar nu ascultaţi”.

Prin hotărârile congresului de la Berlin, România devenea un stat suveran, care îşi mărea semnificativ teritoriul prin incorporarea Dobrogei, Deltei Dunării şi Insulei Şerpilor, dar în acelaşi timp trebuia să cedeze Rusiei cele trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad, Ismail. Totodata independenţa României a fost condiţionată de modificarea articolului 7 din constituţie privind acordarea de drepturi politice şi necreştinilor.

De asemenea marile puteri au recunoscut independenţa Serbiei, Muntenegrului şi autonomia Bulgariei căreia i s-a redus teritoriul prin constituirea provinciei autonome, Rumelia, condusă de un guvernator creştin numit de Poartă. Alte hotărâri vizau dreptul Austro-Ungariei asupra Bosniei-Herţegovina şi al Marii Britanii asupra insulei Cipru.

VA URMA


[1] Mihail Kogălniceanu, Texte social-politice alese, Bucureşti, Editura Politică, 1977

[2] Istoria Romaniei in date, Editura Enciclopedica Romana, Bucuresti, 1972

http://www.cotidiantr.ro/monarhia-sau-republica-ii-65867.php#.UsbYIdJdXfI

Read Full Post »


Foaia Transilvana – Cotidianul Transilvan
Monarhia sau Republica? (III)
Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia POP  Data:  19.07.2013  Ora:  00:01  Citiri:  1034

 România se proclamă Regat

După recunoaşterea Independenţei de către marile puteri, la 9 septembrie 1878 guvernul a luat decizia de a-i recunoaşte lui Carol titlul de  ”Alteţă Regală”, fapt ce simboliza  afirmarea pe plan internaţional a României ca stat suveran. În martie 1881, prin votul Parlamentului, România s-a proclamat regat în frunte cu Carol I, urmând ca  moştenitorul tronului  să poarte titlul de  principe regal.[1]

La ceremonia de încoronare din 10 Mai 1881 al lui Carol I şi a Elisabetei ca suverani ai României, Majestatea Sa a purtat o Coroană de oţel confecţionată dintr-un tun de război din timpul luptelor cu turcii.

După acest moment prestigios au urmat ”20 de ani de dominaţie a Coroanei”, potrivit expresiei lui Nicolae Iorga. Regele a menţinut echilibrul politic între conservatori şi liberali utilizând sistemul rotativei guvernamentale. Indiferent de culoarea politică  a partidului aflat la putere regele a acordat atenţie acelor măsuri care au asigurat progresul  şi bunăstarea României.

Domnia lui Carol a fost o perioadă de construcţie şi progres continuu, de modernizare şi afirmare a ţării. Prin reforme si politici guvernamentale  s-a  dezvoltat   industria şi s-a  extins infrastructura de drumuri şi căi ferate. În capitală dar şi în alte părţi ale ţării încă de la începutul domniei lui Carol s-au ridicat grandioase construcţii monumentale precum:  Castelul Peleş, reşedinţa Familiei Regale, Palatul Cotroceni, Atheneul Român, Biblioteca Centrală Universitară Bucureşti, Palatul CEC, Palatul Poştelor (azi Muzeul Naţional de Istorie),  Podul de la Cernavodă, Portul Constanţa şi multe alte  mii de clădiri publice şi private.

Domnia lui Carol, o epocă de cultură

În această perioadă de efervescenţă culturală lupta dintre vechi şi nou se manifestă intens, modelele occidentale si filoanele  tradiţionale se contopesc într-un mare act creator. Liberalii şi conservatorii, moderniştii şi tradiţionaliştii se exprimă în forme artistice şi literare, care dau  naştere unei culturi naţionale de anvergură europeană.

Carol I, conştient de  rolul civilizator pe care îl avea în această parte de lume, a acordat atenţie  instituţiilor de cultură, văzute ca şi centre de identitate naţională. Urmând tradiţia ctitoriilor domneşti a întemeiat  Fundaţia “Carol I”, înzestrată cu o bibliotecă remarcabilă. Aceasta a fost pusă la dispoziţia studenţilor şi a servit ca model de organizare  altor biblioteci. Într-o scrisoare adresată primului ministru Lascăr Catargiu, în anul 1891 regele arăta scopul întemeierii Fundaţiei Universitare Carol I: “Urmând pilda bunilor Domni din trecut şi spre amintirea faptelor împlinite în acest pătrar de veac, vroim a înfiinţa  spre binele tinerimii universitare de la toate facultăţile din ţară, al cărui scop va fi de a procura studenţilor un loc de întrunire înzestrat cu o bibilotecă totdeauna deschisă, unde vor putea satisface  iubirea de studiu, de a veni în ajutorul acelora dintre dânşii care întreprind lucrări speciale sub direcţiunea profesorilor lor sau pentru tipărirea tezelor, cum şi de a da subvenţiuni acelora care din lipsă de mijloace ar fi siliţi să întrerupă studiile lor în dauna culturii generale a ţării.

Dorinţa noastră, a Reginei şi a principelui Moştenitor, este ca această Fundaţie să contribuie a întări frăţia printre tinerimea universitară şi a hrăni simţământul patriotic care înalţă sufletul ei~ [2]

De asemenea alte lucrări s-au bucurat de subvenţii din partea regelui precum elaborarea dicţionarului etimologic la iniţiativa lui Bogdan Petriceicu Haşdeu. Academia Română a recunoscut prestigioasa activitate culturală a regelui Carol I, alegându-l preşedinte de onoare.

România alături de Puterile Centrale

După recunoaşterea sa ca stat suveran, România avea nevoie  să se afilieze la un sistem de alianţe care s-o protejeze de eventualele pericole externe. Problema  găsirii unui partener viabil a fost îndelung dezbătută.

Franţa, preferata opiniei publice, nu mai reprezenta o opţiune în condiţiile în care a recunoscut ultima independenţa României şi era tot mai puţin interesată să dezvolte relaţii comerciale în ţara noastră. După congresele de pace de la San Stefano şi Berlin, relaţiile cu Rusia s-au răcit considerabil, excluzând posibilitatea oricărei apropieri. Afirmarea Germaniei si creşterea influenţei ei în relaţiile internaţionale îi oferă lui Carol I şansa să orienteze România spre o alianţă cu ţara sa de origine.  Invitat la Berlin la un eveniment de familie, regele împreună cu cancelarul Otto von Bismarck au stabilit proiectul viitorului tratat. La recomandarea acestuia, la 18 octombrie 1883 România a încheiat un tratat cu Austro-Ungaria la care au aderat Germania şi Italia. Ţara noastră, devenind membru asociat al Triplei Alianţe, a ieşit din izolarea diplomatică în care se afla, afirmându-se în scurt timp ca un factor de echilibru în Balcani.[3]

Tratatul cu Austro-Ungaria a fost ţinut secret din cauza nepopularităţii sale. Opinia publică s-ar fi declarat profund nemulţumită de alianţa cu monarhia dualistă din cauza politicilor guvernanţilor de la Budapesta faţă de românii transilvăneni. Regele nu s-a considerat niciodată aliatul guvernului maghiar, a respins practicile sale şi a intevenit în sprijinul memorandiştilor, solicitând împăratului Franz Joseph eliberarea celor condamnaţi în procesul de la Cluj din 1894.

Ca urmare a aderării la Tripla Alianţă, România a beneficiat de sprijinul Germaniei în relaţiile internaţionale, dar din cauza atitudinii naţionaliste a Ungariei faţă de comunitatea românească din Transilvania s-au produs destule fisuri la nivelul alianţei.

Răcirea relaţiilor a devenit evidentă în timpul războaielor balcanice când Austro-Ungaria a dezaprobat implicarea României în conflictul zonal. Primul război balcanic a debutat în 1912 ca o acţiune a ţărilor din sud-estul Europei împotriva turcilor. După victorie neînţelegerile dintre Bulgaria şi foştii săi aliaţi (Grecia, Serbia) au dus la un nou război care s-a încheiat dezastruos pentru Bulgaria ca urmare a intervenţiei armatei române. Prin tratatul de la Bucureşti  din 10 august 1913, Bulgaria a cedat României sudul Dobrogei ( Cadrilaterul) format din cele  două judeţe Durostor şi Caliacra.

Războaiele balcanice au sporit prestigiul României, dar în egală măsură au dus la îndepărtarea de  Austro-Ungaria şi implicit de Tripla Alianţă. Bucurându-se de încrederea şi sprijinul Franţei în timpul celui de-al doilea război balcanic, România tinde să se orienteze spre puterile Antantei. [4]

Consiliul de Coroană, 21 iulie 1914

În ultimele decenii rivalităţile dintre marile puteri s-au manifestat intens, culminând cu izbucnirea primei conflagraţii mondiale.  La Bell Epoque se încheia dramatic, starea de nemulţumire şi dezamăgire era generalizată. În artă mişcarea avangardistă propunea ruperea de trecut şi găsirea unor noi forme de expresie.

Europa se afla într-un moment de mare cumpănă iar tensiunile creşteau  pe fondul aspiraţiilor naţionale ale popoarelor.

Războiul plutea în aer, atentatul de la Sarajevo dovedind imposibilitatea evitării lui. În scurtă  vreme declaraţiile de război ale celor două grupări politico-militare au transformat un conflict zonal într-unul mondial.

Cei doi împăraţi, Wilhelm al II-lea al Germaniei şi Franz Joseph al Austro-Ungariei, i-au cerut Regelui României să-şi respecte angajamentele de aliat şi să se alăture Alianţei. Regele a organizat Consiliul de Coroană  şi a propus, invocând Tratatul din 1883, intrarea ţării noastre în război de partea Puterilor Centrale. Majoritatea celor prezenţi au fost de acord cu punctul de vedere susţinut de primul-ministru Ionel Brătianu, potivit căruia pentru moment România să se declare neutră urmând ca mai târziu să se angajeze în război de partea Antantei, după ce va obţine din partea acesteia recunoaşterea drepturilor României asupra Transilvaniei şi Bucovinei. Carol I a respectat cu amărăciune decizia Consiliului: „Constat că reprezentanţii ţării, aproape în unanimitate, au cerut neutralitatea. Ca rege constituţional mă supun voinţei dumneavoastră. Mi-e frică însă că prestigiul ţării va ieşi micşorat din şedinţa de astăzi şi mă tem că aţi luat o hotărâre de care România se va căi în viitor”[5]

Pentru Carol au urmat două luni de suferinţă şi neîmpăcare. Zilele s-au scurs cu repeziciune iar la capătul lor bravul monarh s-a stins din viaţă, la 27 septembrie 1914, după 48 de ani de domnie în mijlocul naţiunii pe care a fost chemat s-o conducă.

Trei cuvinte: modernizare, independenţă, regat, ar putea să cuprindă sintetic o epocă  marcată  de personalitatea regelui Carol I. Fiecare dintre aceste cuvinte cheie arată măsura faptelor unui monarh profund angajat în opera de edificare a unei ţări prospere şi libere. Şi-a îndeplinit misiunea cu mult devotament şi înţelepciune având încredere în Dumnezeu şi în  buna judecată a poporului său.

În mesajul testamentar  din 1899 Carol I scrie cele mai frumoase cuvinte adresate ţării sale: “Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns acuma să ocupe o poziţie vrednică între Statele europene, m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să îndeplinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului.  Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei, contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit fără frică şi fără şovăire, înainte pe calea dreaptă, având nemărginita încredere în Dumnezeu şi în bunul-simţ al credinciosului meu popor.~[6]


[1] Monitorul oficial~, nr.60 din 15 martie 1881

[2] Tzigara-Samurcas, Al., Fundatia Universitara Carol I 1891-1931, Bucuresti 1931, p.13.

[3] Gheorghe Căzan, Şerban Rădulescu-Zoner, România şi Tripla alianţă. 1878 – 1914, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, p.123

[4] Keith Hitchins,~ Desăvârşirea naţiunii române~, pag 414, Istoria României, coordonator Mihai Bărbulescu, Ed. Enciclopedică, Buc.1998

[5] Ion Bulei, Arcul aşteptării. 1914 – 1915 – 1916, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981, p.63

[6] Testamentul Regelui Carol I, Ziarul ~Romanul~, Arad, 5/18 Octombrie 1914

http://www.cotidiantr.ro/monarhia-sau-republica-iii-68020.php#.UsbVZNJdXfI

Read Full Post »


Foaia Transilvana-Cotidianul Transilvan
Monarhia sau Republica? (IV)
Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia POP  Data:  9.08.2013  Ora:  00:01  Citiri:  884

CONTINUARE

Ferdinand I

După încetarea din viaţă a Regelui Carol I, Principele Moştenitor Ferdinand a depus jurământul în calitate de Rege al României în faţa Parlamentului, a Mitropolitului şi a Familiei Regale, rostind un emoţionant discurs: Chemat prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională de a fi urmaşul marelui întemeietor, care mi-a lăsat ca sfântă moştenire simţămintele de iubire şi credinţă ale unui întreg popor, găsesc în dragostea mea pentru neam puterea de a păşi fără şovăire spre îndeplinirea marei, dar grelei mele sarcini… Dumnezeu, care după atâtea grele încercări, a binecuvântat munca acelora care s-au devotat binelui acestui neam, nu va lăsa să cadă ceea ce cu atâta trudă s-a clădit şi va ocroti, cu dragoste pentru acest popor, munca fără preget ce sunt hotărât ca bun român şi rege să închin iubitei mele ţări.”

Ferdinand, nepotul de frate al regelui Carol I, a fost proclamat Principe Moştenitor în ziua de 18 martie 1889. După această dată s-a stabilit în România  pentru a cunoaşte mai bine realităţile complexe din noua lui patrie. S-a căsătorit cu Principesa Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii şi a devenit tată a şase copii: Carol, Elisabeta, Mărioara, Nicolae, Ileana şi Mircea.

Pe urmele faptelor înaintaşului său, pe care-l numeşte “mare întemeiator”, Regele Ferdinand s-a identificat, încă de la începutul domniei, cu idealurile  poporului român, de libertate şi unitate, fiind hotărât să-şi îndeplinească misiunea cu preţul sacrificiului de sine.  Pentru a fi un “bun român şi rege”, cum îi plăcea să spună, a luat decizii grele în viaţa  personală, a subordonat intereselor naţiunii sentimentele faţă de  familia şi ţara sa de origine, alăturând Romania puterilor Antantei în timpul războiului. ”Am simţit – spune regele – o mare mâhnire, căci am înţeles de ce avea să mă îndepărteze acea cale pentru totdeauna de familia mea, de amicii mei de odinioară, de afecţiunile din copilărie. A fost  în mine o luptă a conştiinţei şi a inimei. Conştiinţa a învins. Atunci am putut păstra neclintită speranţa de a învinge pe Mackensen, deoarece reuşisem să înving în mine pe un Hohenzollern[1]. Decizia lui Ferdinand n-a rămas fără urmări. Fratele său mai mare îl declara trădător al numelui şi al armelor, familia l-a considerat  mort purtând haine de doliu,  iar kaizerul Wilhelm  al II-lea i-a retras  ordinul Casei de Hohenzollern.[2]

Războiul şi Unirea

În urma negocierilor cu Antanta, România obţine recunoaşterea din partea acesteia a drepturilor sale asupra Transilvaniei şi Bucovinei. În consecinţă, pe baza declaraţiei de război adresată Austro-Ungariei în august 1916, România a intrat în război de partea Antantei.

Trei unităţi ale armatei române au fost dispuse pe Carpaţi şi una pe Dunăre.  În timp ce soldaţii români au pătruns în Transilvania  eliberând câteva localităţi la sud de Dunare

(la Turtucaia), armata română a pierdut bătălia din cauza sosirii cu întârziere a trupelor ruseşti promise de Antanta. Armatele austro-ungare au înaintat  în Transilvania obligând unităţile româneşti să se replieze pe Carpaţi, după care, strapungând frontul pe Valea  Jiului, au înaintat pe Olt spre Bucureşti. Între timp armatele germano-bulgare conduse de mareşalul Mackensen au trecut Dunărea la Jimnicea. Forţele reunite austro-ungaro-germano-bulgare au învins armata română la Neajlov-Argeş şi au ocupat capitala. Regele, Guvernul şi Parlamentul s-au retras la Iaşi.

În cele mai grele momente Regele nu şi-a pierdut speranţa susţinând cu convingere că până la urmă  “vom avea Ardealul şi Bucovina”.[3]   Regina Maria, la fel de  încrezătoare în viitorul ţării, obişnuia să meargă pe front să-i încurajeze pe soldaţi sau să fie alături de ei în spitalele Crucii Roşii.

În vederea perfecţionării tehnicilor de luptă a sosit în ţară misiunea franceză condusă de generalul Berthelot. Trupele româno-ruse, după pregătirile din timpul iernii, au obţinut  victorii importante la Mărăşti, Mărăşeşti si Oituz, în lunile iulie-august 1917, oprind ofensiva armatelor inamice în sudul Moldovei.

Succesele milittare nu au putut fi valorificate datorită victoriei revoluţiei bolşevice din Rusia (octombrie 1917). Puterea comunistă de la Moscova a ordonat retragerea armatei ruse de pe front  şi a hotărât încheierea păcii separate cu Puterile Centrale la Brest-Litovsk (martie 1918). În aceste condiţii, ţara noastră înconjurată de forţele ostile,  a încheiat şi ea pacea de la Bucureşti cu Puterile Centrale (mai 1918). În ciuda tuturor ameninţărilor  şi presiunilor, Regele Ferdinand a refuzat ratificarea tratatului asigurând supravieţuirea statului român. “Îmi asum întreaga răspundere- spune regele– fiindcă am încredere în viitorul ţări. Încrederea mea este neclintită şi nu regret nimic.”[4]

Speranţele regelui nu s-au lăsat prea mult aşteptate şi soarta a redevenit favorabilă României. În ultimele luni ale anului 1918, victoriile Antantei au dat posibilitatea regelui să decreteze  mobilizarea generală şi să ordone armatei române sa reintre în război.  Guvernul Marghiloman a fost demis şi înlocuit cu guvernul Constantin Coandă, care a anulat Tratatul de la Bucureşti cu Puterile Centrale, considerându-l nul şi neavenit.

Cu toate pierderile războiului, anul 1918 se înscrie ca un an glorios.  Unirea provinciilor istorice cu România, hotărâtă la Chişinău, Cernăuţi, Alba-Iulia, a fost ratificată de Regele Ferdinand şi confirmată  prin tratatele de la Paris-Versailles (1919-1920).  Această mare împlinire istorică a fost sărbătorită la Alba-Iulia la 15 Octombrie 1922, când  Ferdinand şi Maria  au fost încoronaţi ca  regi ai tuturor românilor.

Integrarea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei la nivel instituţional şi legislativ, modernizarea şi consolidarea statului român, au fost  priorităţile României după război. Constituţia din 1923 şi reformele adoptate au consolidat regimul democratic din  România.

Democratizarea României

Prin reforma agrară şi votul universal, regele şi-a îndeplinit promisiunea făcută soldaţilor pe front, când a lansat în faţa armatei istorica sa proclamaţie: “Vouă fiilor de ţărani care aţi apărat cu braţul vostru pământul unde v-aţi născut, vă spun eu regele vostru că pe lângă răsplata cea mare a izbândei care va asigura recunoştinţa neamului nostru întreg aţi câştigat dreptul de a stăpâni pământul pentru care v-aţi luptat. Vi se va da pământ! Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă, vi se va da şi o largă participare la treburile statului.”[5]

Numit şi “Regele ţăranilor” Ferdinand a pledat de multe ori înainte de război pentru drepturile lor economice şi politice. “Libertatea economică a ţăranului trebuie câştigată, numai astfel vom avea şi libertatea lui politică. El le merită pe amândouă.” [6]

A susţinut politicile liberale, fiind de partea primului său ministru, Ionel Brătianu, pe care l-a numit “zodia bună a României”. Măsurile luate au asigurat ţării o spectaculoasă dezvoltare. Ionel Brătianu, o personalitate de excepţie, a dominat scena politică vreme de aproape un deceniu atrăgându-şi deopotrivă adversari şi admiratori. A influenţat actitivitatea tuturor guvernelor postbelice asigurând continuitatea aplicării politicilor liberale, responsabile în bună parte de progresul şi dezvoltarea ţării.

Regele la sediul Societăţii Naţiunilor

Suveranul României s-a implicat şi în probleme de politică internaţională, fiind preocupat de  consolidarea relaţiilor cu alte state, de menţinerea păcii şi securităţii.  A vizitat  mai multe capitale europene şi sediul Societăţii Naţiunilor de la Geneva, unde a ţinut să afirme că “Poporul român, având realizată, după secole de suferinţe şi persecuţii, unificarea sa naţională, preocupat de organizarea şi menţinerea păcii, spre a se considera, fără să urmărească nici un scop opresiv, dorind menţinerea integrităţii teritoriale a ţării sale şi respectarea fidelă a tratatelor existente, este în mod profund ataşat operei de pace, solidarităţii şi înţelegerii, care formează obiectivele acţiunii Societăţii Naţiunilor.[7]

Criza Dinastică (1925)

În plin proces de consolidare a statului, regele Ferdinand a trebuit să facă faţă crizei dinastice provocată prin renunţarea la tron a lui Carol în 1925.  Principele Moştenitor a renunţat prima oară  la drepturile sale în timpul războiului, când a părăsit unitatea militară de la Târgu-Neamţ pentru a se căsători cu Ioana Lambrino la 27 august 1918.  În urma insistenţelor, Principele a acceptat anularea căsătoriei şi respectarea Statutului Familiei Regale, care interzicea succesorului la tron căsătoria cu o persoană din afara unei familii domnitoare europene. Tribunalul Ilfov, invocând anumite procedee de ordin formal, a anulat căsătoria la 8 ianuarie 1919. Cu toate acestea Carol a continuat relaţia cu Ioana Lambrino refuzând constant propunerile Reginei Maria de a face călătorii în străinătate.[8]

La presiunile reginei, Carol a fost trimis din nou pe front pentru a se alătura trupelor române atacate de armata maghiară în munţii Apuseni. De aici a trimis două scrisori, una regelui  prin care renunţa a doua oară la prerogativele sale de principe moştenitor  (1 august 1919) şi a doua Ioanei Lambrino,  recunoscându-se soţul ei şi tatăl copilului ce urma să se nască. Venirea pe lume a lui Grigore Mircea Lambrino a complicat şi mai mult planurile de despărţire a celor doi.

În urma unor lungi discuţii cu mai mulţi oameni politici, printre care Nicolae Iorga şi Alexandru Vaida-Voievod, Carol a  promis o „revenire solemnă” asupra deciziei de renunţare la tron.[9]  În cele din urmă Carol i-a cerut Regelui Ferdinand să considere nulă scrisoarea trimisă la 1 august 1919.  După multe insistenţe Ioana Lambrino a părăsit ţara împreună cu fiul ei primind în schimb o importantă pensie  pe viaţă.

Principele Carol a plecat şi el într-o lungă călătorie în Extremul Orient din care va reveni abia în octombrie 1920.[10] Carol s-a întors din călătorie prin Lucerna pentru a-l conduce pe  prinţul George, fiul Regelui Constantin al Greciei,  spre Bucureşti unde urma să aibă loc logodna acestuia cu Principesa Elisabeta. L-au însoţit Elena şi Irina, surorile Principelui George.  La scurtă vreme după sosirea lui Carol în ţară, Regina Maria a primit vestea morţii mamei sale, Marea Ducesă Maria Alexandrova la Coburg (24 octombrie 1920). Regina a plecat la înmormântare însoţită până în Elveţia de Principesele Elena şi Irina şi de Carol.  În timpul şederii în Elveţia, Carol s-a îndrăgostit de Elena şi înainte de întoarcerea în ţară i-a cerut Regelui Constantin mâna Principesei. Cei doi s-au căsătorit la Atena la 10 martie 1921. În acelaşi an, la 25 octombrie, s-a născut principele Mihai, viitorul rege al României.[11]

Viaţa aventuroasă a lui Carol va pune din nou în pericol succesiunea la tron. Femeia   care i-a marcat întreaga viaţă şi din cauza căreia a renunţat din nou la prerogativele de principe moştenitor a fost Elena Lupescu cu care avea o relaţie încă din 1923. Cei doi se aflau la Veneţia când Regele Ferdinand a primit scrisoarea  cu decizia  Principelui.  Profund dezamăgit, Majestatea Sa a convocat la Sinaia (30 decembrie 1925)  Consiliul de Coroană solicitând participanţilor  să “ia cunoştinţă de renunţarea principelui Carol” şi să adopte fără întârziere “măsurile regale pentru recunoaşterea principelui Mihai ca Principe Moştenitor al României.”[12] 

Parlamentul a votat, la 4 ianuarie 1926, legile prin care se accepta renunţarea la tron a lui Carol, proclamarea  lui Mihai ca principe moştenitor şi constituirea unei regente, care să preia prerogativele viitorului rege, dacă succesiunea  la tron va fi mai repede decât vârsta majoratului acestuia.

Sfârşitul unei mari domnii

Prins în iureşul evenimentelor Regele şi-a neglijat sănătatea, constatând cu întârziere că este foarte bolnav. Deşi a fost tratat de cei mai buni specialişti atât în ţară cât şi în străinătate, în noaptea zilei de 20 iulie 1927 Majestatea Sa Regele Ferdinand I al României s-a stins din viaţă.

În urma lui rămânea o ţară unită pe care a condus-o cu credinţă şi devotament, cu pricepere şi dăruire. A privit mereu lucrurile din perspectiva eternităţii, considerându-se răspunzător pentru faptele sale în faţa lui Dumnezeu, a ţării şi a istoriei.

Cu toate suferinţele fizice sau morale Regele Ferdinand sfârşea ca un suveran fericit, a cărui misiune istorică a fost îndeplinită.


[1] Sterie Diamandi, Galeria oamenilor politiciEditura GESA, 1991, p. 10.

[2] Ibidem,  p.16.

[3] Ibidem, p. 14.

[4] Ibidem, p. 16

[5] Ibidem, p. 18

[6] Ibidem, p. 17.

[7] Mihai Iacobescu, România şi Societatea Naţiunilor, 1919 – 1929, Bucureşti, Editura Academiei, 1988, p.131.

[8] Regina Maria, Însemnări zilnice (decembrie 1918 – octombrie 1919), vol I., Bucureşti, Editura Albatros, 1996, pp.182-184

[9] Nicolae Iorga, O viaţă de om. Aşa cum a fost, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 559.

[10] Ivor Porter, Mihai I al Romaniei,Editura Alfa, Bucuresti 2006, p. 7.

[11] Ibidem, p. 9.

[12] Armand Călinescu, Însemnări politice, 1916 – 1919, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p.54.

 

http://www.cotidiantr.ro/monarhia-sau-republica-iv-68437.php#.UsbFj9JdXfI

Read Full Post »


 Foaia Transilvana – Cotidianul Transilvan

Monarhia sau Republica? (V)
Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia POP  Data:  2.10.2013  Ora:  00:01  Citiri:  783

CONTINUARE

Carol al II-lea

Imediat după moartea Regelui Ferdinand, Regenţa a intrat în funcţiune. Membrii desemnaţi erau: Principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, Preşedintele Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie.

Funcţionarea ineficientă şi lipsa de autoritate  a Regenţei pe fondul conflictelor  dintre liberali şi ţărănişti au grăbit revenirea în ţară a principelui Carol.

Moartea lui Gheorghe Buzdugan şi înlocuirea sa cu  Constantin Sărăţeanu, o personalitate ştearsă, a compromis definitiv Regenţa. Miron Cristea a făcut o descriere foarte plastică a modului în care funcţiona:  ~Regenţa nu merge pentru că nu are cap. Prinţul îşi fumează ţigările, Sărăţeanu cercetează cărţile, eu, un preot, nu pot decât să încerc a împăca”.[1]

Susţinătorii lui Carol l-au convins să vină în ţară pentru a reanaliza decizia privind revenirea sa pe tron.  Principele s-a întâlnit cu diverşi oameni politici şi majoritatea lor, cu excepţia liberalilor, care s-au opus vehement,  au fost de acord cu anularea legilor din 4 ianuarie 1926.

Astfel în ziua de 8 iunie 1930, Camerele reunite ale Parlamentului au votat pentru încoronarea Alteţei Sale Regale Carol al II-lea ca Rege al României iar  fiul său, Mihai, a primit titlul onorific de Voievod de Alba-Iulia.[2]

Începuturile domniei

Perioada domniei lui Carol al II-lea fost una a contrastelor,  remarcabilă prin progresele realizate în toate domeniile, dar în acelaşi timp grav afectată de tendinţele autoritare ale unui monarh avid de putere.

Prin escapadele sale sentimentale Carol a adus grave prejudicii monarhiei şi implicit ţării. Mai întâi a renunţat la titlul de Principe Moştenitor pentru a se căsători cu Ioana Lambrino, iar apoi pentru a trăi cu Elena Lupescu.

După proclamarea sa ca rege şi-a continuat viaţa aventuroasă păstrând relaţia cu Elena Lupescu în ciuda promisiunilor făcute lui Iuliu Maniu înainte de încoronare. Liderul Partidului Naţional Ţărănesc i-a cerut  lui Carol să respecte ~obligamentul~, adică să se  separe de Elena Lupescu şi să se împace cu Regina Elena.[3] Regele a nesocotit promisiunile făcute aducând-o în ţară pe metresa sa şi impunând reginei exilul.

În jurul Elenei Lupescu s-a constituit camarila regală, constituită din: bancheri, mari industriaşi şi oameni politici apropiaţi, care în scurt timp a devenit un important pol de putere politică.[4]

Încă de la începutul domniei Carol al II-lea s-a folosit de toate tertipurile politice pentru a-şi spori puterea: a susţinut guverne de uniune naţională, a încurajat disputele din interiorul partidelor, s-a folosit de partide mici şi în cele din urmă  a instaurat un regim de dictatură. Contextul internaţional era favorabil; în anii ’30 majoritatea ţărilor din Europa s-au orientat spre regimuri dictatoriale, iar Franţa şi Anglia, singurele democraţii, sperând într-o pace iluzorie, au recurs la politici conciliatoriste faţă de Germania nazistă.

Dictatura regală

Ascensiunea legionarilor şi atacurile virulente la adresa regimului democratic, solicitând orientarea României spre Axa Roma-Berlin dar şi acordul secret al primului ministru Octavian Goga cu Corneliu Zelea Codreanu pentru a câştiga cu orice preţ alegerile,  l-au determinat pe rege să intervină şi să impună demisia  premierului şi formarea unui guvern de uniune naţională prezidat de Miron Cristea. Constituţia din 1923 a fost abrogată adoptându-se o nouă lege fundamentală prin care i se recunosc monarhului largi prerogative executive şi legislative.[5] Prin decretul-lege din 30 martie 1938 au fost dizolvate partidele politice.[6] Printr-un  nou decret-lege s-a constituit Consiliul de Coroană cu rol consultativ, membrii fiind numiţi prin decret regal.[7]

Continuând  opera de consolidare a regimului său personal, Carol a impus prin mai multe decrete-legi, numirea primarilor şi a prefecţilor, împărţirea ţării în 10 ţinuturi conduse de rezidenţi regali. Pentru a solidariza întreaga ţară în jurul tronului s-a înfiinţat Straja Ţării[8], (organizaţie paramilitară pentru copii şi tineri) şi Frontul Renaşterii Naţionale, “ca unică organizaţie politică în stat”.[9]

Un nou război devastator

În ciuda tuturor măsurilor de centralizare a puterii, situaţia României în relaţiile internaţionale s-a depreciat semnificativ, pericolele externe ameninţând grav stabilitatea şi integritatea statului român ca urmare a agresiunii Germaniei naziste şi a politicii conciliatoriste a Franţei şi a Marii Britanii (Acordul de la Munchen, 1938).  Vizitele suveranului la Londra şi Paris şi întrevederea cu Hitler n-au avut efectele scontate. Mai mult Fuhrerul, pe un ton ameninţător, a propus regelui condiţii inacceptabile: ieşirea României din Societatea Naţiunilor, încheierea unei alianţe cu Germania, orientarea ţării spre Axa Roma-Berlin şi aducerea la putere a Legionarilor. Regele a respins  propunerile iar cei doi şefi de stat s-au despărţit în termeni reci.

Ameninţarea unui nou război devastator plana asupra Europei. Evenimentele s-au derulat cu repeziciune mai ales după încheierea pactului de neagresiune Ribbentrop- Molotov (23 august 1939), ce conţinea note adiţionale secrete privind împărţirea Europei între Germania nazistă şi Rusia sovietică. În scurt timp, la 1 septembrie 1939,  Germania a invadat Polonia. Două zile mai târziu Franţa şi Marea Britanie, venind în sprijinul aliatei lor,  au declarat  război Germaniei, fapt ce a dus la declanşarea celui de-al doilea război mondial.

La 6 septembrie Regele a convocat Consiliul de Coroană în cadrul căruia s-a hotărât neutralitatea României sau cu alte cuvinte “observarea strictă a regulilor neutralităţii stabilite prin convenţiile internaţionale faţă de beligeranţii actualului conflict”.[10]

Piererile teritoriale

Aplicarea prevederilor Pactului Ribbentrop-Molotov a impus României pierderea Basarabiei şi Bucovinei de Nord în urma notelor ultimative adresate României de către Uniunea Sovietică la 26 şi 27 iunie 1940. Regele a organizat Consiliul de Coroană şi a propus să se riposteze cu armele, dar propunerea sa a fost respinsă de majoritatea membrilor Consiliului, hotărându-se cedarea celor două teritorii fără luptă. În acelaşi an  Transilvania de Nord (30 august) şi Cadrilaterul (7 septembrie) au fost separate de statul român.  În această situaţie regele l-a chemat pe generalul Ion Antonescu să formeze guvernul. După investirea generalului cu puteri depline şi la insistenţele acestuia, Carol al II-lea a abdicat în favoarea fiului său Mihai I la 6 septembrie 1940.[11]

România lui Carol al II-lea

În ciuda tuturor derapajelor politice, în perioada domniei lui Carol al II-lea România a atins cel mai înalt nivel de dezvoltare economică. Politicile liberale bazate pe principiul “prin noi înşine” au dat roade: tarifele de import ridicate au favorizat dezvoltarea industriei petroliere, metalurgice şi de textile. Totodată s-au consolidat sistemul bancar, transporturile şi sistemul finanţelor publice. Anul 1938 a marcat o perioadă de vârf a economiei interbelice, România clasându-se pe locul 1 în Europa la producţia de petrol, pe locul 2 la producţia de gaze naturale şi aur şi pe locul 4 la producţia de grâu.[12]

În egală măsură România a fost deosebit de prolifică şi din punct de vedere cultural. Regele Carol al II-lea a protejat cultura românească, acordând sprijin financiar artiştilor şi scriitorilor vremii. La iniţiativa lui au luat fiinţă Revista Fundaţiilor Regale şi Editura Fundaţiilor Regale.  De cei doi piloni ai culturii româneşti se leagă numele unor mari personalităţi şi scriitori celebri: Mircea Eliade, Emil Racoviţă, Tudor Arghezi, George Călinescu, Mircea Vulcănescu, Nicolae Iorga, Emil Cioran, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt,  Mihail Sebastian şi mulţi alţii.

La apariţia Revistei regele Carol al II-lea declara “Cultura noastră nu trebuie să fie numai de import, ci produsul acestui neam, sprijinit pe trecutul nostru şi infinitele mijloace ale ţării, prelucrate ca mijloace care trebuie să ni le pună la îndemână minţile luminate, de oriunde ar veni ele.”[13]

România interbelică a atins cel mai înalt nivel de dezvoltare şi afirmare,  a practicat o democraţie reală, a participat la jocul diplomatic internaţional, contribuind la eforturile de menţinere a păcii şi securităţii, şi nu în ultimul rând a stimulat energiile creatoare ale  marilor  personalităţi ale culturii româneşti,  numele lor făcându-se cunoscute în întreaga lume.


[1] Nicolae Iorga, Memorii, vol. V, Editura ~Nationala~ – S. Ciornei, 1931, p. 373.

[2] C. Hamangiu, Codul general al României, vol. XVIII, Bucureşti, 1930, p. 345.

[3] Ioan Scurtu, Iuliu Maniu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p.63.

[4] Nichifor Crainic, Zile albe, Zile negre. Memorii, Bucureşti, Casa Editorială Gândirea, 1991, pp.234-235.

[5] Constitutia din 1938, Art. 30-33.

[6] Decret-lege pentru dizolvarea asociaţiilor, grupărilor şi partidelor politic, 8.4. art.I-III, Monitorul oficial, 30 martie 1938 / Ioan Scurtu, Culegere de documente şi materiale privind istoria României, februarie 1938-septembrie 1940, Bucureşti, Tipografia Universităţii, 1974, p. 97

[7] Decret-lege pentru infiintarea Consiliului de Coroana, 8.3.art.I-V, publicat in Monitorul oficial din 31 martie 1938 / Ioan Scurtu,Theodora Stanescu Stanciu, Georgiana Matgareta Scurtu, Romania intre anii 1918-1940, Documente si materiale, p.126.

[8] Monitorul Oficial din 15 decembrie, 1938.

[9] Ioan Scurtu, Theodora Stanescu Stanciu, Georgiana Matgareta Scurtu, Romania intre 1918-1940, Documente si materiale p. 130 /  Decret pentru infiintarea Frontului Renasterii Nationale

[10] Comunicat privind neutralitatea Romaniei, în „Monitorul oficial”, din 7 septembrie 1939.

[11] Decret-lege privitor la depunerea juramantului de catre Regele Mihai în Ioan Scurtu, Culegere de documente şi materiale privind istoria României (februarie 1938-septembrie 1944, pp. 282-283.

[12] Serban Papacostea, Carol II- rol si imagine, Revista 22, febr.2003.

[13] Articol de Romulus Dan Busnea,http://www.princeradublog.ro/atitudini/valorile-regalitatii-cultura-romana-1/

http://www.cotidiantr.ro/monarhia-sau-republica-v-69463.php#.UsbDtNJdXfI

Read Full Post »


Foaia Transilvana – Cotidianul Transilvan
Monarhia sau Republica? (VI)
Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia POP  Data:  17.10.2013  Ora:  00:01  Citiri:  812

 

Regele Mihai

Mihai, fiul lui Carol al II-lea şi al Reginei-mamă Elena, născut la 25 octombrie 1925 la Sinaia, a servit patria de mic copil. În  urma morţii Regelui Ferdinand şi a renunţării la tron a Principelui Carol, a fost încoronat Rege al României la numai 6 ani (20 iulie 1927), domnind sub Regenţă vreme de trei ani. În urma revenirii în ţară a lui Carol al II-lea şi a încoronării sale la 8 iunie 1930, Mihai a fost numit succesor la tron primind  titlul de Mare Voievod de Alba-Iulia.

În toţi anii până la întoarcerea tatălui său, Mihai a locuit la Sinaia, la Castelul Peleş, sub atenta supraveghere a mamei şi bunicii sale. Aici a urmat şi primii ani de şcoală cu profesorul Nicolae Sassu.

De mic s-a arătat a fi un copil inteligent, robust şi foarte sensibil. A învăţat deodată limba română şi limba engleză şi a deprins călăritul la 4 ani. Îi plăceau poveştile şi rugăciunile spuse în fiecare seară  de mama sa, în ochii căreia citea multă tristeţe. Principesa Elena obişnuia să-l ia cu ea în capela Patriarhiei. Aici Mihai a surprins-o  plângând la icoane. Această imagine i se va întipări în minte pentru totdeauna, după cum reiese din cuvintele lui: “Ori de câte ori veneam lângă ea, îmi aduceam aminte că am văzut-o plângând la icoane. De aceea nici nu mi s-a şters din memorie imaginea aceasta.”[1]

În urma unor înscenări puse la cale de Carol, Principesa Elena, considerând inacceptabil comportamentul soţului ei, a cerut Curţii de Apel Bucureşti desfacerea căsătoriei. Curtea de Apel a pronunţat sentinţa la 21 iulie 1928, pe motiv că soţul a părăsit domiciliul conjugal.

La numai doi ani de la pronunţarea sentinţei de divorţ, Principesa Elena a trebuit să facă faţă complicaţiilor generate de atitudinea lui Carol.  La scurtă vreme după revenirea  în ţară şi încoronarea sa ca Rege al României la 8 iunie 1930, Carol şi-a încălcat angajamentele, aducând-o în ţară pe Elena Lupescu.

Pentru a-şi proteja fiul şi pentru a nu-l expune conflictelor pe care le avea cu  Regele, Principesa Elena a început să ia în considerare  posibilitatea stabilirii în strainătate.

Regele Alexandru al Iugoslaviei, soţul Mariei de România,  a fost de acord să negocieze un acord legal între cei doi părinţi ai lui Mihai. S-a convenit ca Principesa Elena să locuiască mai mult în străinătate unde urma să fie vizitată de Mihai şase săptămâni pe an. De asemenea avea dreptul să viziteze România, sosirile şi plecările sale urmând să fie avizate de suveran. Tendinţele lui Carol de a nu respecta înţelegerea au obligat-o pe principesă să solicite ajutorul primului ministru Iuliu Maniu. Conform noului acord “Majestatea Sa Elena are dreptul de a vizita România, sosirile şi plecările sale trebuie să fie aprobate de Rege şi să aibă consimţământul Guvernului. Când se află în ţară, ea poate fi vizitată de Mihai ori de câte ori este posibil… Dacă rămâne mai puţin de şase luni în ţară, ea are dreptul să-l primească pe Mihai în Elveţia, dar nu poate petrece alături de acesta mai mult de două luni. Vizitarea altor ţări, în afara Elveţiei, necesită aprobarea prealabilă a Regelui şi Guvernului de la Bucureşti.”[2]

Principesa s-a stabilit la Florenţa, nemaivenind în ţară în următorii opt ani ai domniei lui Carol. La noua ei reşedinţă va petrece cu Mihai doua luni în fiecare an.

Pentru micul Principe a urmat o perioadă dificilă, marcată de regimul auster impus şi de dorul după clipele fericite trăite alături de mama sa. A rămas distant faţă de Elena Lupescu, negăsind la această persoană nici o urmă de căldură umană, dimpotrivă, “răspândea în jurul ei un fel de nelinişte, ceva rău”[3]

Regele s-a ocupat personal de educaţia fiului său, iar pentru a-i forma un comportament adecvat faţă de cei pe care avea să-i conducă într-o zi, a înfiinţat o şcoală la Palat, unde Mihai a învăţat alături de unsprezece copii selectaţi din diferite părţi ale ţării. “La începutul anului 1933, s-au adunat în una din sălile de recepţie ale palatului, fiii unui diplomat, al unui mecanic de locomotivă şi al unui învăţător sas”[4]

Elevii studiau franceza cu Directorul Institutului Francez din Bucureşti, erau iniţiaţi în  artele frumoase de către un pictor profesionist,  luau lecţii  de pian, făceau excursii de studii.

Mihai s-a remarcat în mod deosebit la matematică, istorie şi era pasionat de  motoare şi maşini. Separat el lua lecţii de inginerie mecanică, pe care le completa, în fiecare vineri, cu o activitate practică la garajele firmei Ford. În paralel  urma o pregătire militară în cadrul Batalionului Gărzii Regale a Palatului. De ziua lui, în 1937, Mihai  a obţinut gradul de sublocotenent în cadrul Batalionului I vânători de munte.

Cu colegii săi se înţelegea bine, era prietenos şi fericit, dar când ajungea acasă  redevenea trist şi îngândurat. Aştepta să treacă seara, când inevitabil o întâlnea pe Elena Lupescu, pentru a se retrage apoi în cameră unde putea să viseze în linişte la clipele fericite trăite împreună cu mama sa. “La Florenţa, cu mama, se isprevea singurătatea…; Până atunci parcă mi se întrerupeau legăturile cu realitatea, cu viaţa. Puteam să-mi vărs necazul. Mama mă asculta. Ea a fost o confidentă extraordinară. Ştia să asculte, o clipă nu-i zbura gândul în altă parte” spuse după mulţi ani Regele Mihai.

Legătura lui Carol al II-lea cu Elena Lupescu n-a fost numai de natură sentimentală. În jurul ei s-a constituit Camarila Regală, cu ajutorul căreia Carol şi-a sporit prerogativele în dauna partidelor politice. Camarila, pentru a-şi proteja interesele, a  încurajat şi întreţinut slăbiciunile Regelui.  Suveranul a preferat să trăiască în compania unor asemenea “prieteni”, indepărtându-i pe toţi membrii Familiei Regale.

Mihai şi-a trăit anii copilăriei şi adolescenţei într-o atmosferă lipsită de afecţiune, cu excepţia celor două luni pe an petrecute cu mama sa la Florenţa. Mediul corupt dominat de Elena Lupescu nu l-a influenţat în niciun fel pe tânărul principe, dimpotrivă acesta şi-a clădit caracterul pe principiile morale. Regina Maria, apreciindu-i calităţile, scria într-o scrisoare:  “Are tact instinctiv  şi capacitatea să-şi păstreze calmul”.[5]

Absolutismul regal s-a instaurat în 1938, prin  desfiinţarea partidelor politice şi adoptarea unei noi constituţii ce sporea prerogativele monarhului.

Tensiunile interne, declanşarea celui de-al doilea război mondial, izolarea României, pierderile teritoriale impuse de planurile expansioniste ale lui Hitler şi Stalin, au contribuit la prăbuşirea regimului carlist.

Regele i-a cerut generalului Ion Antonescu să formeze guvernul. Acesta  a evitat colaborarea cu partidele democratice, fiind mai receptiv la sfaturile ministrului german  la Bucureşti, Fabricius, care i-a sugerat să-şi asume puteri dictatoriale. Regele a fost constrâns să accepte această condiţie.  După desemnarea lui Ion Antonescu în funcţia de prim-ministru şi investirea generalui cu puteri depline, Regele Carol al II-lea  a abdicat  în favoarea fiului său Mihai I la 6 septembrie 1940, părăsind ţara. În aceeaşi zi, în sala tronului, tânărul Rege a depus jurământul în faţa a trei persoane oficiale: patriarhul Nicodin, Gheorghe Lupu, Preşedintele Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie şi generalul Ion Antonescu : ”Jur credinţă naţiunii române. Jur să păzesc cu sfinţenie legile statului. Jur să păzesc şi să apăr fiinţa statului şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”[6].

Generalul Ion Antonescu a concentrat toată puterea în mâinile sale, autointitulându-se “conducator al statului” şi în această calitate a impus tânărului monarh să stea cât mai departe de politică. Acceptând formarea unui guvern împreună cu legionarii a declarat Romania stat national-legionar (14 septembrie 1940). Două luni mai târziu (23 noiembrie 1940) a semnat actul de aderare la Pactul Tripartit  (Germania, Italia, Japonia), integrând ţara noastră în sistemul politic al Axei Roma-Berlin.

În acelaşi timp ambasadorul României la Roma, Raoul Bossy, a primit instrucţiuni din partea lui Antonescu să se deplaseze la Florenţa şi să-i ceară Principesei Elena să se întoarcă în ţară in calitate de Regină-Mamă purtând titlul deMajestate.

Regina-Mamă a intrat în ţară pe la Jimbolia unde s-a întâlnit cu Regele Mihai. Perechea Regală a fost întâmpinată cu  multă caldură prin toate gările pe unde a trecut, iar  la sosirea în capitală mii de bucureşteni  plângeau  de bucurie pe străzi.  Generalul Antonescu era mulţumit de popularitatea lor, fiind convins că Regele Mihai şi Regina-Mamă vor reface respectul românilor pentru Dinastie.[7]

Prezenţa legionarilor la guvernare a creat în scurt timp mari probleme datorită atitudinii lor răzbunătoare faţă de cei care erau suspectaţi de implicare în asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Pe lângă cei 65 de oficiali asasinaţi la închisoarea Jilava s-au adăugat Nicolae Iorga şi doctrinarul ţărănist Virgil Madgearu. Situaţia devenise cu atât mai complicată cu cât legionarii erau interesaţi să acapareze întreaga putere politică şi să-l îndepărteze pe generalul Ion Antonescu din fruntea guvernului. Rebeliunea organizată cu scopul înlăturării acestuia a fost înăbuşită (ianuarie 1941), generalul Antonescu fiind susţinut de Hitler în ciuda simpatiei sale pentru aceşti naţionalişti înflăcăraţi. Îndepărtarea lor de la putere s-a soldat cu formarea unui nou guvern, format din militari şi tehnicieni şi cu abrogarea statului naţional-legionar în  14 februarie 1941.

Ţara noastră era total arondată Germaniei, acest lucru reieşind nu numai din atitudinea de susţinere pe care a avut-o Fuhrerul faţă de Antonescu, ci şi dintr-o declaraţie făcută de Hitler Reginei-Mamă cu ocazia unei întâlniri neoficiale. La solicitarea conducătorului Germaniei, Regina-Mamă a acceptat invitaţia sperând să poată obţine sprijin pentru  România. În discuţia purtată, Hilter a lăsat să se înţeleagă că ţara noastră îi aparţine în totalitate şi că rolul Reginei este să-l pregătească pe Rege pentru vremea când va conduce efectiv, iar acest lucru nu se putea întâmpla înainte de împlinirea vârstei de 40 de ani. “Nimeni nu este pregătit să guverneze până nu împlineşte 40 de ani. Sarcina dumneavoastră este să vegheaţi să fie pregătit cum trebuie. Până atunci el trebuie să fie ghidat de Antonescu”[8]

VA CONTINUA

 

Monarhia sau Republica? (I)

Monarhia sau Republica? (II) 

Monarhia sau Republica? (III) 

Monarhia sau Republica? (IV) 

Monarhia sau Republica? (V) 


[1] Ivor Porter, Mihai I al Romaniei, ed. Allfa, Bucuresti 2006, p.15.

[2] Ibidem, p. 41.

[3] Ibidem, p. 44.

[4] Ibidem, p. 42.

[5] Ibidem, p. 49.

[6] Monitorul Oficial, nr. 206 bis din 6 septembrie 1940.

[7] Ivor Porter, Mihai I al Romaniei, ed. Allfa, Bucuresti 2006, p. 61.

[8] Ibidem, p. 65.

Read Full Post »

Older Posts »