Feeds:
Posts
Comments

Archive for March, 2011


MĂRTURIE: Părintele Matei Boilă, despre infernul de la Piteşti şi dezamăgirile de după 1989
Categorie:   SPECIAL FTR Autor:  Camelia Pop Data:  23.03.2011

I.

Casa familiei preotului Matei Boilă, aşezată departe de zgomotul oraşului, într-un colţ de rai, cu grădină şi greieri cîntînd vara sub un cer de curcubeu, aminteşte de o lume demult apusă, pe care arareori noi astăzi mai avem răgazul s-o visăm. Este lumea în care părintele trăieşte. Nu întotdeauna a fost atît de norocos, nu întotdeauna s-a bucurat de un ambient atît de fericit, pentru că vremurile au fost mai mult potrivnice. Dar cînd ele au devenit mai blînde în casa sa alături de cei dragi domnea aceeaşi atmosferă de calm şi siguranţă desprinsă din inimile lor rugătoare. „Pentru că familia mea şi prietenii mei gîndeau la fel, în jurul nostru totul părea neschimbat”, spune azi pr. Boilă privind în urmă după atîţia ani.

Instaurarea regimului comunist a însemnat pentru foarte mulţi începutul unei lungi perioade de suferinţe, de întemniţări şi marginalizări. A fost şi cazul părintelui.

Participînd, în 1946, la mişcările studenţeşti anticomuniste, tînărul Matei Boilă a fost marginalizat şi în cele din urmă întemniţat. Deşi absolvent al Facultăţii de Drept nu a fost repartizat nicăieri, fiind nevoit să se angajeze sudor la schela petrolieră din Ochiuri. La scurtă vreme, în 1952, a fost arestat şi condamnat la cinci ani de închisoare. După doi ani de detenţie a trăit cu domiciliu obligatoriu la Schiuri, în apropiere de Târgovişte. În 1956, a fost din nou întemniţat pînă în 1964, pentru că a redactat un memoriu, împreună cu sora sa, Elena Boilă, fratele său, Ioan Boilă, şiNicolae Balotă, cu intenţia de a fi trimis în Occident, pentru a arăta că poporul român nu doreşte supunerea faţa de puterea sovietică şi că există oameni gata de sacrificiu.

Indiferent la lozincile vremii, care pregăteau mentalul omului nou, homo sovieticus, părintele a continuat să creadă în libertate, în puterea credinţei şi în curajul omului de a înfrunta răul. Nesupunîndu-se regimului a plătit tributul de suferinţă alături de mulţi alţi martiri ai neamului nostru.

Fidel rugăminţii lui Iuliu Maniu: „nu ne răzbunaţi”, părintele Boilă a înţeles şi a iertat îndemnîndu-i şi pe alţii să accepte totul din iubire pentru oameni şi pentru Dumnezeu.

La capătul multor ani de suferintă, după ieşirea din închisoare, pr. Boilă s-a angajat din nou ca sudor la Ochiuri, apoi ca tehnician la Fabrica de Ipsos din Aghireş, iar în cele din urmă ca economist la Întreprinderea Napochim din Cluj. S-a căsătorit cu doamna Maria Farcaş în 1965, a adus pe lume patru copii şi pentru că Biserica i-a cerut a acceptat să fie hirotonit preot greco-catolic în 1970, în clandestinitate, oferind îndrumare spirituală multor tineri în casa socrului său, Vasile Fărcaş.

După 1989, la fel de entuziast ca şi în 1946, pr. Boilă a intrat în politică sperând să lupte pentru libertate împotriva mai marilor vremii aflaţi încă la putere în calitate de emanaţi ai revoluţiei. A activat ca senator al României între anii 1992 şi 2000, părăsind apoi scena politică dezamagit. Continuînd să spere că nu este totul pierdut a înfiinţat Alianţa Naţională Creştin Democrată, „proiect politic de asemenea eşuat datorită dezertării unora şi slăbiciunii altora”, dupa expresia părintelui.

Anul acesta se împlinesc 47 de ani de cînd temerarul preot a fost eliberat şi, cu toate acestea, amintirile sînt neobişnuit de vii, iar noi, ascultînd, călătorim departe spre locuri de care nimeni nu mai vrea să-şi aducă aminte. Dar ele sînt locuri de mărturisire a Adevărului, acolo martirii noştri s-au jertfit din iubire pentru noi.

Părintele relatează cu multă precizie minunile petrecute în închisoare, în timp ce durerile, întristările s-au pierdut, s-au risipit, întipărite în stîncă rămas-au doar bucuriile în Cristos, iar ele continuă să fie povestite cu însufleţire tuturor celor care se întreabă.

Fidel pricipiilor în care a crezut toată viaţa, părintele continuă să povestească nepoţilor săi: Petru, Andrei şi Ştefan, urmînd să se alăture lor, cînd va fi mai mare, micuţa Clara nu demult venită pe lume.

Poveştile părintelui modelează mintea şi inima micuţilor, răpindu-i pentru multe clipe din zgomotul tot mai sonor al oraşului aflat la o oarecare distanţă. Ei sînt cei care vor regăsi normalitatea şi o vor trăi.

Prinşi în mirajul unei după-amezi fară sfîrşit am început călătoria noastră pe căile amintirilor pr. Matei Boilă în speranta că vom reuşi sa readucem în atenţie vremea închisorilor comuniste.

II.

Camelia Pop: Părinte Matei Boilă, în întîlnirea noastră de astăzi am vrea să aflăm care au fost împrejurările în care aţi fost închis şi care a fost motivul arestării. Aţi scris un memoriu împreuna cu Ioan Boilă, Elena Boilă şi Nicolae Balotă cu intenţia de a fi trimis în Occident pentru a arăta că poporul român nu doreşte supunerea faţă de puterea sovietică şi că există oamenii gata de sacrificiu. Povestiţi-ne cum s-au întîmplat lucrurile.

Pr. Matei Boilă: Aş vrea să fac o precizare: eu am fost arestat de mai multe ori. La început, în 49, în 52, am fost arestat pentru activitatea mea politică în timpul studenţiei impotriva comunismului, atunci am făcut grevele studenţeşti. Eram secretarul organizaţiei studenţeşti şi am fost foarte activ împotriva instaurării comunismului şi pentru asta am fost arestat şi am făcut vreo doi ani de puşcarie, iar ulterior, în 56, am fost arestat pentru că am făcut, împreună cu sora mea, fratele meu şi Nicu Balotă, un memoriu pe care am dorit să-l semnăm şi să-l trimitem semnat şi să ne asumăm consecinţele, vroiam să protestăm împotriva faptului că Occidentul a trecut peste toate torţionările şi toate ticăloşeniile şi a permis ruşilor să stăpînească România. Ei ne-au primit atunci în ONU şi noi am vrut să protestăm împotriva acestui lucru şi să arătăm că exista oameni care sînt gata chiar să se sacrifice pentru ca să se ştie că tot ce se petrece în România este împotriva voinţei poporului român, iar noi considerăm asta ca o trădare a lumii civilizate faţă de o porţiune a lumii care trebuia sa fie apărată (care trebuia să aparţină lor). Am făcut acest lucru şi, aşa cum s-a întamplat de multe ori la noi, înainte de a fi trimis am fost turnaţi, eterna poveste, şi arestaţi, iar memoriul l-au confiscat. Privind retrospectiv lucrurile, văd o mare doză de naivitate în încercarea noastră, de naivitate în sensul că Occidentul civilizat va fi sensibil faţă de această porţiune a lumii supusă impilării.

C.P.: Oare Occidentul putea să facă altfel?

M.B.: Sigur că putea să facă altfel. Abandonarea noastră răului, comunismului şi anticreştinismului a fost gîndită de forţele din Occident care continuă si azi să facă acelaşi lucru.

C.P.: În Occident sînt şi forţe bune, iar Stalin considera Estul prada sa de război.

M.B.: Da, dar toată această chestiune a fost dinainte aranjată. Acuma nu ştiu sigur, toate aceste probleme sînt foarte greu de văzut, ştiu eu care a fost exact realitatea? Eu vă pot spune, de exemplu, următorul lucru, în puşcărie un prieten de-al meu a stat cu cineva care a fost în ministerul de externe al lui Antonescu. În 39, a fost la Baden Baden în concediu şi a povestit următorul lucru. Cineva i s-a prezentat şi a spus că este din partea Reich-ului, din partea lui Hitler, şi vrea să stea cu el de vorbă. Oficialul român a spus: „degeaba staţi cu mine de vorbă, eu nu reprezint nimica, eu nu sînt în calitate oficială, eu am venit aicea în vacanţă”. Nu are importanţă, eu vă spun ca să ştiţi şi să puteţi spune acasă după aceea. Uite, noi am ocupat Viena rapid, în 24 de ore. În una din lojile masonice am descoperit o hartă pe care era trasată o linie de la Oder de sus pînă la Trieste, în partea asta era roşu şi în partea cealaltă era albastru şi scria: experienţă comunistă şi experienţă capitalistă. Iată ce vă aşteaptă pe voi dacă cîştigă Occidentul. Omul politic român l-a privit cu multă rezervă. Dar cînd a fost pacea şi linia a fost exact acolo trasată între Vest şi Est n-am putut să nu mă gîndesc că este ceva aici.

C.P.: De ce Estul trebuia să traiască această experienţă?

M.B.: Nu trebuia să trăiască această experienţă. Acuma v-am spus că lumea a fost condusă şi este condusă de forţele acestea anticreştine. De sute de ani există aceasta idee să scăpăm lumea de constrîngerile religioase, să eliberăm lumea, uitînd cuvintele lui Isus care sînt extraordinar de adevărate: „cine vrea să scape viaţa o va pierde şi cine-şi pierde viaţa pentru mine o va cîştiga”. Ei au vrut s-o cîştige şi au pierdut-o, pentru că noi trăim acum o extraordinară decadenţă, uitaţi-vă în Occident tot dezmăţul acesta sexual, distrugerea căsătoriei, a tututror instituţiilor adevărate, îmulţirea îngrijoratoare a crimelor, a sinuciderilor, asta este o realitate peste care nu putem să trecem. În numele libertăţii, egalităţii şi a nediscriminării se aduc lucruri îngrozitoare în lumea aceasta. Aceiaşi oameni care au împărţit lumea atunci şi au încercat aici să descreştineze societatea cu metode mult mai dure. Semnificativă a fost reeducarea de la Piteşti. Fenomenul de la Piteşti este foarte semnificativ şi aruncă o lumină asupra întregii lumi pentru că motive politice reale nu au existat. Ce interes politic puteau să aibă comuniştii sau Stalin? Toţi erau oameni inteligenţi care ştiau să facă teroare. Ce interes aveau ca mii de tineri să fie batjocoriţi, să fie distruşi sufleteşte şi să creezi o astfel de situaţie care, pînă la urmă, putea să se audă în toată lumea şi să le deservească? Ce interes politic puteau să aibă? Nici unul. Singurul scop a fost să distrugă credinţa din sufletele oamenilor şi să asigure victoria satanistă în estul Europei. Asaltul continuă şi azi asupra întregii lumi prin dezmăţul sexual, distrugerea turor instituţiilor. Într-o dezbatere televizată se punea problema: de ce se înmulţesc aşa de mult divorţurile? Nimeni nu a spus clar şi limpede că din cauză că astăzi căsătoria nu mai este trăită ca o taină. Lupta împotriva Creştinismului continuă şi astăzi, dar cu alte mijloace.

C.P.: Părinte, dumneavoastră cum aţi scăpat de Fenomenul Piteşti?

M.B.: Omeneşte vorbind, a fost foarte curios, pentru că eu am fost închis tocmai în perioada în care a începutul fenomenul Piteşti, iar eu eram categoria cea mai indicată, pentru că eram student şi catolic. Eu v-am spus care este realitatea, cine ştie cum s-a întamplat omeneşte vorbind, dar în realitate oamenii nu înţeleg că viaţa noastră este guvernată de Providenţă, de rugăciune şi de har fără ca noi să ne dăm seama. Eu, cînd am intrat în puşcărie, am ştiut despre fenomenul Piteşti, aflasem de la un prieten şi mi-am dat seama cît este de teribil de greu şi ce presiune se va face asupra noastră. Dar eu, spre deosebire de alţii şi unii prieteni ai mei, de legionari, într-adevăr oameni de mare forţă, dar care au avut acea trufie să spună că eu voi rezista. Toţi au căzut, nu-i vina lor, săracii, pentru că ceea ce s-a exercitat asupra lor depăşeşte orice posibilitate de rezistenţă fizică, psihică şi morală a oricărui om. Eu mi-am dat seama de slăbiciunea mea şi m-am rugat la Maica Domnului, am spus: „Doamne, te rog un lucru, eu ştiu că posibilitaţile lor de acţiune sînt infinit mai mari decît posibilitatea mea de rezistenţă fizică, te rog foarte mult nu-mi da decît atît cît pot să rezist, nu-mi da mai mult niciodată. Cînd m-am rugat, mi-am dat seama de uşoara viclenie a acestei rugăciuni, că am zis cu cît sînt mai slab, cu atît îmi va da mai puţin, şi aşa am păţit, nu mi s-a dat decît ceea ce am putut să rezist. Vezi, fiecare rezistă mai greu la anumite lucruri, mai uşor la altele, pentru mine de exemplu singurătatea, foamea, le suportam la fel de greu ca oricare, totusi puteam suporta mult mai uşor decît bătaia.

C.P.: Părinte, una din suferinţele închisorii era foamea. Dvs. aţi povestit odată despre un deţinut de drept comun, Iliescu, care tot timpul mesteca, inclusiv în somn. Povestiţi-ne cum a scăpat acest om de foame prin rugaciune.

M.B.: El era din lotul Salcia, lot de deţinuţi de drept comun care au fost puşi brigaderi peste deţinuţii politici. În această calitate, i-au chinuit pe mulţi oameni şi pe unii i-au şi omorît. Comuniştii, făcîndu-i „vinovaţi” de crime împotriva umanităţii, i-au adus printre noi în calitate de deţinuţi politici. Printre ei era unul Iliescu, un om înalt, puternic, era unul dintre cei care ne teroriza cel mai mult, suferea grozav de foame şi noaptea îl vedeam cum mesteca în somn. Într-o zi a venit la mine şi mi-a spus că vrea să mă întrebe ceva, dar înainte, zice, trebuie să vă spun cine sînt: un criminal, un violator, am făcut toate relele, n-am făcut bine niciodată nimănui. Eu am voie să mă rog aşa cum dvs. vă rugaţi cu ceilalţi? Mi-au dat lacrimile. I-am zis, „ascultă, Geo, dacă noi n-am fi ca tine, n-am avea voie să ne rugăm, pentru că numai dacă avem conştiinta păcatului nostru putem să ne rugăm. N-am văzut un om mai bucuros. Mi-a cerut să-l învăţ să se roage şi l-am învăţat Tatăl Nostru şi, din noaptea aceea, nu l-am mai văzut mestecînd în somn.

C.P.: A fost extraordinară regăsirea omului din tîlhar.

M.B.: Într-adevăr, rugăciunea lui nu a fost o întîmplare, pentru că eu am verificat, doi ani am fost dus la Canal şi, îmbolnăvindu-mă de tuberculoză şi pleurizie, m-am întors la Jilava unde l-am găsit pe Geo Iliescu în postura de polonicar şef. Vreme de două saptămîni mi-a dat suplimentul de mîncare şi, în felul acesta, poate că m-a salvat de la moarte.

C.P.: Geo Iliescu a riscat foarte mult.

M.B.: Riscul era major, dacă ar fi fost prins ar fi fost dus din nou în celulă.

C.P.: Altă dată, cînd ne-am mai întîlnit, aţi spus că în închisoare s-au petrecut miracole, povestiţi-ne întîmplarea care v-a marcat cel mai mult.

M.B.: Păstrînd la noi Sfînta Împărtăşanie, eu nu eram preot atunci, pe care o ţineam în nişte cutii rotunde de medicamente, aveam conştiinţa grea şi mă întrebam dacă eu aveam dreptul să ţin Sfînta Împărtăşanie. Dacă vin ăştia şi o profanează? Preoţii noştri ne-au spus că putem şi chiar putem să dăm şi la alţii cîte o bucaţică. Dar totuşi eram aşa de îngrijorat şi aveam conştiinţa încărcată şi mă întrebam: pot eu să fac lucrul acesta? Eram într-o celulă la etajul trei la Gherla, în faţa noastră era un coridor subţire în formă de potcoavă, cu nişte stîlpi subţiri care-l susţineau, iar la mijloc era un gol mare de sus pînă jos; acolo au încercat oamenii să se sinucidă şi pentru a se evita acest lucru au pus o plasă dedesubt la doi metri. Cînd se făcea percheziţie erau aruncate în golul de pe coridor toate lucrurile pe care nu aveam voie să le pastrăm: o bucăţică de creion, bucăţi mici de sticlă pe care scriam. Eram cu Nicolae Balotă în celulă, cînd deodată se aude, pe la ora zece, gălăgie mare, uşile se deschid şi unul ţipă: „bandiţii, cu faţa la perete”. Atunci mi-am dat seama că e vorba de percheziţie şi m-am îngrozit. Sfînta Împărtăşanie era la patul meu şi, deodată, văd temicerul că deschide cutia şi mă întreabă: „Ce-i asta mă?” Deşi nu aveam voie, am spus: „Este un medicament”, „Ce medicament? N-ai voie să ai medicament, vezi mai vorbeşte mult că ţi-l bag pe nas”. A luat cutia şi a aruncat-o pe coridor, iar de acolo urma să cadă în golul din hol. Atunci s-a petrecut o minune. Cutia a început să se rostogolească, s-a lovit de stîlp, s-a întors, a intrat în celulă pînă sub pat şi acolo s-a oprit. Erau toţi acolo şi n-au văzut nimic, dar aşa ceva era imposibil, cel mai teribil jongleor din lume să fi aruncat de un milion de ori nu putea să arunce, să ajungă la stîlp şi să lovească, era împotriva tuturor legilor cineticii să vină înapoi şi să intre în celulă sub pat. Nici un fel de discuţie, a fost un miracol, ei au plecat şi eu mi-am dat seama că mă lasă să am Sfînta Împărtăşanie şi că mă ştiu eu apăra.

C.P.: Părinte, dumneavoastră aţi suferit în închisoare şi fizic şi psihic destul. Care vi s-a părut cea mai mare suferinţă?

M.B.: Foarte interesant este urmatorul lucru. În închisoare sau oriunde capacitatea de suferinţă este limitată la om, sufletul este încărcat complet de o anumita suferinţă, dacă înlături o suferinţă, se umple cu alta. De exemplu, am făcut următoarea experienţă într-o celulă din Jilava unde era foame, era lipsă de aer, era murdărie, bătaie, iar noi ne gîndeam că, dacă am avea un prici pe care să stăm, dacă am avea o mîncare cît de cît, ar fi extraodinar de bine. S-a întîmplat ca am fost mutaţi într-un loc mai bun, dormeam pe paturi de fier cu saltele, aveam mîncare mai bună şi nu mai eram bătuţi, deci s-a schimbat complet situaţia. Deci toată suferinţa pe care noi o înduram zi de zi a dispărut. Credeţi că eram mai puţin suferinzi? Nu. Pentru că s-a umplut mai tare sufletul de suferinţa lipsei de libertate, de lipsa celor dragi. De multe ori mă gîndesc că oamenii din afară erau mult mai suferinzi decît am fost noi acolo. Un depresiv suferă mult mai mult decît am suferit noi. Lucrurile sînt foarte relative, problema e dacă suferi singur sau cu Dumnezeu. Să stai singur în celulă de dimineaţa pînă seara este o mare suferintă. Ofiţerul care m-a anchetat a dat ordin să stau singur în celulă luni de zile ca să mă încovoaie, să mă oblige să spun tot în legatura cu memoriul. Eu am realizat că elementul cu care vrea să mă chinuie este această singurătate. După o lună-două, el se aştepta să cer să-mi pună pe cineva în celula, dar eu am cîştigat războiul nervilor şi nu am cerut nimic. Vai, domnu’ ofiţer, zic eu, tocmai voiam să vă rog ceva şi atunci el bucuros mă ascultă. Eu sînt singur şi aş vrea să rămîn singur, că aşa-i de rău cînd îmi puneţi în celulă turnători. El se supără şi începe să ţipe: „minţi, minţi, eu am văzut sute de oameni care nu puteau să reziste la singurătate, minţi”. Eu îi spun: nu mint deloc şi de altfel nu sînt singur. Eu sînt cu Dumnezeu. Da’ astea sînt prostii, zice. Prostii, prostii, dar pentru mine este un lucru extraordinar care mă susţine.

C.P.: În ce grad de rudenie sînteţi cu Iuliu Maniu şi în ce fel v-a influenţat viaţa?

M.B.: El a fost fratele bunicii mele după mamă, Elena Pop, născută Maniu. A fost mai apropiat de el pentru că tătal mamei mele, protopop în Năsăud, a murit de cancer cînd ea era de un an, iar Maniu a fost tatăl ei crescător. Pentru noi, era ca un fel de bunic şi ne-a influenţat pentru că el era modelul pe care l-am văzut pînă la vîrsta de 18-19 ani cît am stat împreună. În cartea pe care am scris-o, „Amintiri despre Iuliu Maniu”, am arătat că, la vîrsta mea de 18 ani, Iuliu Maniu m-a lasat să particip la lucruri destul de importante, să cunosc anumite memorii pe care le scrisese, tocmai pentru că vroia să ne înveţe ca noi să fim capabili de discreţie, de tărie. Odată, cînd eram la Sibiu, erau nişte manifestaţii anticomuniste ale studenţilor şi erau informaţii că vroiau să ne lovească puternic, să ne omoare. Asemenea informaţii au ajuns la urechile mamei şi ea, îngrijorată, i-a spus lui Maniu „Unchiuţule, spune-le să nu meargă la manifestaţii pentru că am auzit că vor să-i lovească cu poliţia”. La care Maniu îi spune: „Ascultă, ce manifestaţie e aia care este facută cu pază, manifestaţia e manifestaţie, nu pot să le spun să nu meargă. Şi noi, cînd am facut manifestaţie la Budapesta, am făcut-o cu risc”. „Vai, zice mama, mai mult mă încurci decît mă ajuţi”.

C.P.: Iuliu Maniu a fost pentru dumneavoastră un model, ar putea fi şi pentru oamenii politici de azi?

M.B.: Ar putea să fie, dar nu este, din păcate.

C.P.: Care consideraţi că este cea mai mare nedreptate care i s-a făcut lui Iuliu Maniu? În privinţa martirajului lui, el s-a jertfit conştient, deşi unii l-au socotit naiv.

M.B.: Cînd eu am scris, dar poţi să scrii că e ca şi picătura de apă în ocean, el mi-a spus, ştia că merge la moarte, ştia de abandonarea noastră, a mers pentru că era singurul mod de a salva poporul român, de a-i salva demnitatea. Astăzi aud pe tot felul de aşa-zişi istorici, ba că n-o ştiut, ba că l-o înşelat, ba că i-o înşelat el pe alţii.

C.P.: Ce v-a spus văzînd că în ţara noastră se instaurează regimul comunist?

M.B.: Vorbind cu W. Harriman, care venise de la Moscova, mi-a spus: „ştiu că sîntem abandonaţi pentru multă vreme acestor criminali, dar eu n-am altceva de făcut decît să mă lupt împotriva lor să accept să mă duc în puşcărie, pentru că eu numai astfel pot să apăr demnitatea poporului român şi participînd la alegeri şi cîştigînd la alegerile, vreau să-i dau poporului român conştiinţa demnităţii sale, iar odată cînd va veni ziua libertăţii sale pe aceasta demnitate se va construi viitorul poporului meu. Şi pentru asta eu o să mor. Dar voi, care sînteţi tineri, poate o să apucaţi ziua eliberării şi în ziua aceea fiecare român bun va fi un bulgăre de aur”. Tinerii au venit la el şi i-au spus: „toată ţara este alături de dumneavoastră, daţi-ne ordin să organizăm fiecare an de facultate, fiecare sat, fiecare industrie, fabrică”. „Nu, a răspuns Iuliu Maniu, pentru că acestea nu vor fi decît liste pentru securitate; nu, lasă ca mă lupt eu cu garnitura mea care şi aşa sîntem sacrificaţi, iar voi păstraţi-vă că fiecare din voi va fi un bulgăre de aur cînd va veni ceasul libertăţii”.

C.P.: Părinte, putem să ne vindecăm de comunism, putem să revenim la normalitate?

M.B.: Acesta este un proces mare pentru toată civilizaţia occidentală. Eu cred că Dumnezeu ne va ajuta şi, la un moment dat, va exista această refacere. Vedeţi, am făcut o greşală, imediat după 89, ne închipuiam că putem să schimbăm lucrurile plecînd de sus, să facem un partid pro-creştin. Nu se poate decît de jos, trebuie să existe acei oameni despre care Isus a spus „Între voi să nu fie aşa”, acei „voi” trebuie să existe, de aceea primul lucru care trebuie făcut este să-i aduci pe oameni la credinţă. Dacă Dumnezeu vrea şi ne ajută, o să fie, dacă nu, nu.

C.P.: Putem să cunoaştem în profunzime epoca regimului comunist?

M.B.: Am scris o carte, „Amintiri despre Iuliu Maniu”, dar ce folos, nimeni nu este interesat să afle nimic, nu se citeşte. Dar nu se ştie niciodată, arunci seminţele, 99 cad pe pietre, pe mărăcini, dar una cade în pămînt bun şi începe să rodească. Noi nu sîntem responsabili de seminţele care nu rodesc, ci numai de cele pe care nu le-am aruncat.

C.P.: Ce ne spuneti despre CNSAS, despre dosare, cum ajungem să ne vindecăm de comunism?

M.B.: Desigur, demascarea celor care au colaborat cu Securitatea ar fi fost un lucru bun acum 20 de ani, ne-ar fi scutit de foarte multe rele, pentru că foarte mulţi din aceşti oameni au fost şantajaţi. Cine a avut inteligenţa sau moralitatea să se autodemasce, cum au facut Alexandru Paleologu, Nicolae Corneanu, s-a schimbat complet. Cu Alexandru Paleologu am fost coleg în Senat timp de patru ani şi vă pot spune că era omul cu care puteam mai bine colabora, pentru că el era liber de orice vinovaţie. Felul în care s-a făcut demascarea este de-a dreptul ridicol, adică sînt puşi la zidul infamiei, şi poate că e bine că sînt puşi, cei care au cedat la presiuni şi au acceptat să toarne, să colaboreze, dar cei care au organizat teroarea, ofiţerii de securitate, politicienii, în loc să fie condamnaţi sînt preşedinţi de ţară sau fac parte din stucturile de conducere, este ridicol.

Îmi vine în minte un episod din închisoare. Eram într-o celulă cu vreo douăzeci şi ceva de oameni şi, la un moment dat, un avocat, mult mai în vîrstă decît mine, a venit şi mi-a zis: „Domnu’ Boilă, vreau să vă spun ceva, vreau să va spun că sînt de 12 ani în închisoare, cînd m-au închis, fetiţa mea încă nu se născuse, nu mai pot răbda, vreau să-mi văd fetiţa, vreau s-o văd pe soţia mea. Am fost chemat de ofiţerul politic, care mi-a spus că, dacă semnez un angajament de colaborare cu Securitatea, după ieşirea din închisoare, mă eliberează. Eu nu vreau să torn pe nimeni, dar nu mai pot suporta, vreau să ies. Ce-mi spuneţi? Ce mă sfătuiţi?”. „Să-ţi spun ceva. Eu sînt convins că sau dă drumul la toată lumea, sau nu dă drumul la nimeni. Că dă drumul numai la cei care accepta condiţionat eliberarea, asta nu. Te rog să rezişti, că dacă ieşi afară cu gîndul că n-ai să faci nimic s-ar putea să nu te poţi opune. Ei sînt mai tari decît noi, te leagă cu ceva, te pun să spui ceva despre fratele tău, ceva nesemnificativ, după aceea îţi cer mai mult şi mai tare te leagă şi te fac sclavul lor pînă la urmă. Deci, asculta-mă pe mine, ne va elibera pe toţi, însă dumneata să nu te spijini pe ce spun eu acuma, pentru că noi de multe ori am greşit că vin americanii, că vin cutare, am greşit politiceşte. Dar dacă eşti dispus, pentru a respecta adevărul sau pentru Cristos, să stai pînă la sfîrşitul vieţii în închisoare atunci rezistă, refuză să semnezi orice angajament şi va fi foarte bine”. Cînd m-a auzit, s-a uitat la mine lung, s-a ridicat şi-a plecat. Nu ştiu ce-a făcut.

C.P.: Nu toţi trădătorii sînt trădători.

M.B.: Sigur, acest om, dacă a colaborat, este demascat acuma, iar el, săracul, este o victimă şi alţii care au făcut atîta rău sînt protejaţi. Este ridicolă toată chestiunea. Demascarea este bună mai mult pentru a-i scăpa pe oameni de şantaj, pentru a-i elibera, pentru asta aş fi dorit să se facă.

C.P.: Să învăţăm să ne iertăm şi să mergem mai departe?

M.B.: Îmi amintesc un nou episod din închisoare. M-a chemat ofiţerul politic, cînd se făceau „reeducările” şi mi-a spus să vorbesc şi eu şi să-mi recunosc vina. Eu, bineînţeles, am refuzat. Ofiţerul s-a înfuriat şi a zis: „Măi, sînteţi nişte ticăloşi, tu şi cu fratele tău, de ce nu acceptaţi? Voi vă încăpăţînaţi. Uită-te: Paleologu, Lăzărescu, toţi au venit aici în faţa voastră şi şi-au recunoscut vina. Şi noi, comuniştii, ne-am recunoscut vina”. Dumneavoastră, comuniştii, am zis eu, întodeauna v-aţi recunoscut vina, în 50 că aţi greşit în 48, în 52 că aţi greşit în 50, dar în prezent sînteţi întotdeauna infailibili. „Taci din gură”, mi-a spus. Vreau, zic eu, să vă întreb ceva: Nu vă înţeleg, după ce i-aţi chinuit pe oamenii aceştia zeci de ani, acuma îi şi umiliţi şi credeţi că-i veţi face prieteni? El, scăpîndu-se, a zis: „Ce crezi că eu nu ştiu chestia asta, ce crezi că sîntem aşa de proşti, dar faptul că ei vin şi-şi recunosc vina asta-i leagă pentru tot restul vieţii, rămîn oameni pe care noi îi putem controla”. Ar fi foarte bine astăzi să fie cît mai mulţi care să se elibereze de această constrîngere.

C.P.: Părinte, în perioada interbelică instituţiile noastre erau puternice, aveau prestanţă, se mai pote reveni vreodată la acest tip de normalitate?

M.B.: Am greşit mereu, reformînd instituţiile, nu reformînd oamenii. Asta este soluţia: revenirea oamenilor la Creştinism, pentru că nu se poate altfel, prea jos a ajuns societatea şi nici o forţă nu poate să schimbe lucrurile. Astăzi se spune „Vrem să fim altfel de oameni politici”. Ce altfel de oameni politici?

C.P.: Cum vedeţi dumneavoastră astăzi, în contextul globalizării, revenirea la Creştinism?

M.B.: Noi trebuie să aruncăm sămînţă mică, slabă, ca o picatură într-un ocean. Avem conştiinţa că nu se poate face nimic cu asta, dar întotdeauna există posibilitatea ca ea să fie voită de Dumnezeu şi ca ea să fie o sămînţă care aduce rod în toată lumea. Nu ştim niciodată, dar noi trebuie să acţionăm. Eu cred în asta mai ales că şi eu am încercat sa fac politică, să facem un partid, dar am eşuat pentru că, dacă nu sînt oameni, cu cine să faci ceva?

C.P.: Deci dumneavoastră legaţi prestanţa instituţiilor de calitatea oamenilor.

M.B.: Bineînţeles. Cine vreodată îşi sacrifică interesele persoanale şi dorinţele pentru altceva decît pentru Dumnezeu? Se întîmplă de multe ori ca un ideal uman să ia locul lui Dumnezeu în sufletele oamenilor, de exemplu „ura de clasă” a devenit pentru o serie întreaga de oameni o realitate, a reuşit să-i mobilizeze, să-i dinamizeze, dar pentru scurtă vreme, apoi s-a prăbuşit, iar noi trăim acum această prăbuşire.

C.P.: Dumneavoastră spuneţi că toate civilizaţiile s-au clădit pe un fundament spiritual?

M.B.: Sigur, înflorirea şi decandenţa unei civilizaţii sînt înflorirea şi decandenţa acestei realităţi spirituale. La noi a fost Creştinismul care a însufleţit şi a format civilizaţia europeană.
Toate idealurile umane trec, se risipesc. Căderea Comunismului i-a lăsat pe cei care au crezut (în el?) goi, pe cînd un ideal uman în conformitate cu Dumnezeu construieşte, zideşte. Cei care conduc trebuie să ştie că fară Dumnezeu nimic nu rezistă, toate se pierd.

C.P.: Părinte Matei Boilă, există vreo legătură între prezenţa transcendentului în istorie şi libertatea noastră?

M.B.: Numai adevărul vă va face liberi! Nu există altă libertate. Ce fel de libertate? Libertate să ce? Nu vedeţi că acuma, de exemplu, în numele libertăţii se cere căsătoria homosexualilor, nedisicriminare între oamenii normali şi oamenii perverşi. Asta-i libertate? Libertatea cui? „Numai adevărul vă va face liberi!” Libertatea este capacitatea noastră de a adera la Adevăr neconstrînşi de alţii.

C.P.: Dumneavoastră spuneţi că există două feluri de libertate: să fim liberi faţă de Adevăr sau să fim liberi să aderăm la Adevăr?

M.B.: Faptul că societatea a fost confruntată de o intenţie a autorităţii politice de a impune o anumită concepţie oamenilor, care-i o greşala chiar dacă-i o concepţie bună, pentru că aderarea la libertate trebuie făcută de către om cu toată libertatea lui de conştiintă, aţi văzut ce s-a întîmplat, oamenii au confundat libertatea politică cu libertatea adevarată. Libertatea politică este acea posibilitate pe care ţi-o acordă autoritatea să gîndeşti cum vrei şi să nu te subordonezi cu forţa ei, dar libertatea adevărată este cu totul altceva, este aderarea la Adevăr. Vedeţi dumneavoastră cîţi oameni, şi asta a fost una din greşelile politice, pentru că toate greşelile politice sînt un fel de idolatrie, comunismul idolatrizează ceva, liberalismul şi raţionalismul au idolatrizat libertatea, dar înţeleasă greşit, libertatea era de a nu te angaja la nimica, ori aceea nu-i libertate. Nu sînt angajat la nimic, sînt liber. Eşti liber de Adevăr, de orice judecată bună. Libertatea este libertatea de a adera la Adevăr în conştiinţă.

III.

C.P.: În ce măsură credeţi că evenimentele de după 1945 au contribuit la dezastrul actual?

M.B.: Istoria este un şir de evenimente care se condiţionează reciproc, bunele şi relele merg înainte şi determină etapa urmatoare.

C.P.: Noi, în 1989, am avut o şansă. Ce am făcut cu ea?

M.B.: N-am avut nici o şansă, n-a fost de fapt o revoluţie cu întoarcere la adevăr a oamenilor şi pornind de jos.

C.P.: Totuşi, în zilele revoluţiei, oamenii spuneau: „Dumnezeu s-a întors la noi”.

M.B.: Da, pentru că una din silnicii era silnicia comunistă care ne obliga la anumite lucruri, de aia am scăpat.

C.P.: Cum putem depăşi criza morală şi spirituală în care trăim?

M.B.: Întoarcerea la Cristos. Depăşirea crizei morale a societăţii înseamna depăşirea crizei morale a indivizilor din societate.

C.P.: Abia după ce are loc o transformare a noastră putem vorbi de o transformare a societăţii.

M.B.: Bineînţeles, toate lucrurile merg paralel. Degeaba vreau eu să mă eliberez, dacă toţi oamenii sînt prinşi în nişte erori fundamentale. Nu vedeţi că cei mai buni tot asta spun: „Ce să facem ca să fim mai bogaţi, să trăim mai bine?” Nu-şi dau seama că acestea sînt consecinţele. Pînă nu vom înţelege ceea ce a spus Isus: „Căutaţi mai întîi Împăraţia în Ceruri şi dreptatea şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”. Nu se poate invers să obţinem mai întîi pîinea de pe pămînt şi apoi pe cea veşnică.

C.P.: Iuliu Maniu şi-a întemeiat tot efortul politic şi personal pe Providenţă şi ştim care a fost traseul întregii sale vieţi şi cum a sfîrşit. Cum poate juca un rol morala creştină în politică sau cînd?

M.B.: Morala creştină nu vine din afara oamenilor, cînd ei se vor subordona moralei creştine şi politică va fi morală.

C.P.: Familia poate avea un rol?

M.B.: Familia este esenţiala. Pînă nu trăieşti căsătoria ca pe o taina, care-ţi cere să rămîi credincios celuilalt…

C.P.: Ce înseamnă căsătoria trăită ca o taină?

M.B.: Oamenii nici nu au o intuiţie îndepărtată a ceea ce înseamnă o căsătorie trăită ca o taină. Se spune: „Ce să facem ca să evităm divorţul?” De la început, dacă intri în căsătorie cu gîndul acesta: hai să încerc să văd dacă merge, mă voi potrivi cu soţia sau cu soţul meu, voi realiza mai mult împreună? Dacă nu divorţez, atunci de la început s-a terminat. În căsătorie trebuie să intri cu gîndul că unul se dedică altuia pentru viaţă în numele lui Cristos şi în faţa lui Dumnezeu. Nu trebuie să existe nici un moment gîndul că se poate divorţa.

C.P.: Căsătoria este o asumare.

M.B.: O taină, în căsătorie nu se intră cu dacă. Pentru a se face căsătoria în felul acesta este nevoie ca oamenii să creadă. Nu se poate modificînd instituţia să aduci oamenii la asta, ci invers. În momentul în care oamenii cred şi trăiesc pentru Cristos, înţeleg ce înseamnă căsătoria traită ca o taină.

C.P.: Cînd spuneţi: „Căsătoria trebuie trăită ca o taină” nimeni azi nu înţelege nimic.

M.B.: Ar trebui să înţeleagă cînd văd prăbuşindu-se totul. Acum să vă spun ceva: a trăi creştineşte plenar este să fii sfînt. Cîţi sfinţi sînt? Unul la un miliard, dar fiecare merge spre sfinţenie.

C.P.: Căsătoria sfîntă este un ideal spre care tindem?

M.B.: Este un ideal, o realitate mistică, pe care trebuie s-o trăim fiecare.

C.P.: Dumneavoastră aţi avut o viaţă frumoasă cu doamna Maria Boilă?

M.B.: Da. Să vă spun ceva ca să leg această căsătorie şi de împrejurările politice în care trăim Cînd am ieşit din puşcărie, una din preocupările, fricile mele, era că vin într-o închisoare mai mare, că intru într-o societate străină, care nu are nimic cu valorile în care cred eu. Ori eu am avut, Dumnezeu mi-a dat posibilitatea să o cunosc pe Mărioara. Noi eram în aceeaşi biserică, aceeaşi credinţă, aceeaşi mentalitate. Eu nu am simţit cînd am ieşit afară o altă lume, lumea comunistă în care trebuia să trăim. Dimpotrivă, copiii i-am crescut creştini. Aveam cercul nostru, oameni care au trăit în credinţă. Noi n-am cunoscut acea îngrozitoare închisoare a spiritului, am fost totdeauna liberi şi, cînd mă uit la unii oameni care spuneau că trebuie s-ascundă copiilor ca să nu ştie, să nu paţească ceva la şcoală, să li se curme posibilitatea de avansare socială…

C.P.: În sensul acesta dumneavoastră aţi avut probleme cu copiii?

M.B.: Noi ne-am crescut copiii fără nici o protecţie, am spus adevărul, voi sînteti creştini, comunismul este ce este, am ştiut că vor avea capacitatea să reziste după aceea lumii din preajma lor. Cînd era Tudorică de vreo opt ani, era în pătuţul lui acolo şi stătea cu sora mea, care era o extraordinară catehetă, s-a ridicat în picioare şi a zis: „Ascultă Tuţa, comuniştii sînt răi?” Şi sora mea zice: „O fost răi cu biserica noastră”. Şi Tudorică, uitîndu-se la ea zice: „sînt răi de tot”.

C.P.: Copiii dumneavoastră au crescut frumos, în libertate?

M.B.: Au crescut în libertate.

C.P.: Libertatea e în noi şi stă în puterea noastră s-o impunem fricii?

M.B.: Doamne, cîte lucruri au fost distorsionate din cauza fricii, cîte lucruri se puteau face în libertate.

C.P.: Dumneavoastră aţi trăit curajos pentru că veneaţi dintr-o familie credincioasă?

M.B.: Primul criteriu cînd am făcut pasul căsătoriei a fost credinţa. M-am întrebat: este celălalt capabil să trăiască căsătoria ca o sfîntă taină? După care urmează restul. Sigur sînt şi alte condiţii, dar asta era esenţial, era primul lucru. Şi de aceea, cînd mă întrebaţi: „ce să facem noi ca să schimbăm lumea?” zic că este greu de schimbat schimbînd instituţiile. Oamenii trebuie să se schimbe, dacă ar trăi cît mai mulţi acest mod de viaţă atunci totul s-ar schimba de la sine. Este greu, sigur că este greu, nu uitati creştinismul, sfinţenia a fost întotdeauna o raritate.

C.P.: Şi martirajul o constantă a istoriei. Biserica Greco-Catolică a avut martiri?

M.B.: Biserica Greco-Catolică a avut şi să sperăm că va avea un rol mult mai fundamental, acela de a transforma acest colţ de lume într-un colţ de cult al Sfintei Euharistii şi al Maicii Domnului.

C.P.: Biserica Greco-Catolică a avut un rol important în istorie?

M.B.: În 1700, cînd s-a trecut la catolicism, s-au facut multe promisiuni, nu s-a realizat aproape nimic din ce s-a promis, dar s-au dat şcoli şi asta a fost extraordinar, a fost mai mult decît orice, a fost eseţial, a fost revoluţia totală şi a conştiinţei naţionale.

C.P.: În finalul întîlnirii noastre am putea spune că, dacă refacem familia creştină, şcoala creştină, am putea spera ca într-o zi să avem şi instituţii politice creştine?

M.B.: În societăţile tradiţionale există diferenţă între valoare şi nonvaloare. Astăzi nu mai există răul, s-a renunţat la adevărul binelui ca atare.

C.P.: Care sînt gândurile dumneavoastră în sensul refacerii societăţii noastre?

M.B.: Aş vrea sa-l rog pe Dumnezeu să dea în ţara noastră condiţiile necesare pentru ca astfel cuvintele lui Isus să poată prinde viaţă: „Între voi să nu fie aşa, ci oricare va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru”.


IV.

Maria, soţia părintelui Matei Boilă, care i-a fost alături în toţi anii care au urmat după eliberare, a învăţat cu răbdare să ierte, să păşească alături de iubitul ei soţ pe un drum însemnat cu multe amintiri dureroase. Stăm în faţa ei impresionaţi de seninătatea ochilor, de aerul copilăresc cu care ne priveşte asteptînd să-i dam veşti despre ce se mai întîmplă în lume. Curiozitatea şi interesul i se citesc pe faţă, dar noi sîntem tot mai nerăbdători să aflăm cum a fost vremea ei alături de părintele Matei Boila.

C.P.: Doamna Maria Boilă, spuneţi-ne vă rog în ce măsură viaţa dumneavoastră de familie a fost influenţată de închisoarea şi experienţa părintelui?

M.B.: Da, a avut o mare influenţă mai ales că a venit şi din partea tatălui şi a mamei mele. La noi în familie aşa s-a mers parinţi, soţi. Am fost influenţaţi pentru că am văzut nişte caractere dîrze. Eu cu părinţii mei, soţul meu cu părinţii lui am fost crescuţi în aceeaşi atmosferă de credinţă şi de apreciere a valorilor morale. Noi ne-am întîlnit amandoi în căsătorie, dar ne-am şi condiţiontat după aceea. Sînt momente cînd trebuie să ai susţinere din partea celuilalt, sînt tot felul de influenţe care uneori te clatină fară să-ţi dai seama. Atunci soţul, care are aceleaşi principii cu ale tale, trebuie să vină şi să te întarească, să te încurajeze. Noi am trăit bazîndu-ne pe aceste principii de morală creştină profundă şi apoi ne-am crescut copiii în sprit creştin, i-am învăţat să se roage, le-am cultivat prietenii cu copiii prietenilor noştri, care credeau ca şi noi, deci noi am trait într-un mediu de aceleaşi concepţii şi moralitate. Acuma sînt mari şi văd că totul a rodit şi asta mă bucură enorm, pentru că de multe ori se întîmplă că în copilarie ai primit învăţătură şi exemple bune, dar pe urmă tot ce ai văzut în jur te-a coborît pe tine fără să-ţi dai seama şi numai te pomeneşti că eşti foarte îndepărtat de ce-ai ştiut cîndva şi în ce-ai crezut. La copiii mei nu constat asta, din contră, constat că la ei a prins şi au în ei credinţă şi ceea ce noi am căutat să le insuflăm. Ei cred şi aşa îmi explic cum se comportă în societate şi faţă de persoanele cu care vin în contact. Asta mă bucură şi mă rog să rămînă aşa pe parcurs, pentru că este extraordinar cît este de vulnerabil omul faţă de tot cu ce vine în contact. Pentru a rămîne constant, rugăciunea este esenţială şi de asemenea esenţial este să te împrieteneşti cu oameni care gîndesc ca tine, să nu te avînţi prea tare în societate cu gîndul că poţi s-o schimbi, pentru că rişti să cazi şi tu.
M-aţi întrebat de experienţa soţului meu. Pot să spun că i-a întărit caracterul foarte mult, pentru că nu se poate ca după atîta suferinţă trăită în credinţă, caracterul să nu se întărească şi asta s-a transmis apoi şi mie şi copiilor şi celor din jurul nostru care veneau în contact cu noi.
Asta am observat şi la Matei, şi la tatăl meu. Foarte întăriţi au ieşit din puşcărie şi s-au menţinut pe o poziţie bună de a propaga principiile în care au crezut.

C.P.: Cu siguranţă aţi povestit copiilor dumneavoastră despre viaţa părintelui în închisoare. Cum reacţionau ei?

M.B.: Da, sigur, dar în primul rînd le-a povestit el, iar ei au înţeles că în închisori şi în afară, comunismul este o împotrivire faţă de ceea ce Dumnezeu ne cere. Eu le-am spun copiilor mei să nu vorbească despre religie şi despre cele sfinte, dar dacă îi întreabă cineva, vreo profesoară, vreun inspector, i-am sfătuit să spună cu curaj: „pe noi aşa ne-a învăţat mama şi noi aşa credem”.

C.P.: Dumneavoastră nu i-aţi protejat pe copii şi nu v-a fost frică.

M.B.: Tăria de caracter mi-a venit de la tatăl meu şi de la soţul meu. Tata o avea în structura firii lui, dar avea şi o credinţă foarte puternică. Tatăl meu a fost fiu de ţăran şi numai el s-a făcut „domn”.

C.P.: Tatăl dumneavoastră a fost judecător.

M.B.: Da, a fost preşedinte de tribunal aici, la Cluj.

C.P.: Domnia sa şi-a pus la dispoziţie casa pentru celebrarea liturghiilor în clandestinitate.

M.B.: Noi am adăpostit foarte mulţi preoţi greco-catolici urmăriţi. Un preot care nu a semnat trecerea la ortodocşi, nu era lăsat liber, el trebuia să fie dus la închisoare ca să înveţe bine ce are de făcut. Cei care au refuzat propunerea care li s-a făcut trebuia, din a doua zi, să se ascundă, iar tatăl meu le-a oferit casa noastră.

C.P.: Cît a stat tatăl dumneavoastră în închisoare?

M.B.: Zece ani.

C.P.: A fost din nou judecător după eliberare?

M.B.: Nu, nu a fost judecător nici înainte, pentru că a intrat în conflict cu regimul, a protestat împotriva asesorilor („juraţi”) populari, care erau introduşi acolo din rîndul oamenilor simpli, dar care erau instruiţi şi instigaţi să se ridice împotriva a tot ce era drept şi bun. Tatăl meu a protestat împotriva asesorilor şi împotriva partidului care, odată, i-a cerut o decizie într-un proces. Tatăl meu a refuzat, spunîndu-le că el este judecătorul şi el decide. În scurtă vreme, a fost înlăturat, oferindu-i-se un post de judecător în provincie undeva, dar cum tatăl meu a fost bolnav o viaţă întreagă, dar a trăit o viaţă întreagă cu boala, a invocat boala pentru ca să poată scăpa de profesie şi s-a pensionat de boala la 54 de ani, avînd patru copii şi o soţie care era casnică. Noi am trait  din pensia tatei şi din burse şcolare.

C.P.: Erau burse sociale? Cum vă explicaţi că regimul vi le-a acordat?

M.B.: Noi am primit burse sociale de la bun început, deşi profesorimea ştia că tatăl meu a făcut închisoare, toată lumea a tăcut şi noi ne-am văzut cu bursele înainte. Tatăl meu era recunoscut, încă din perioada cînd lucra, pentru severitatea sa, dar şi pentru dreptatea sa, iar în familie era la fel, sever şi drept.

C.P.: Şi v-a transmis şi dumneavoastră rigoare, spirit de dreptate şi curaj?

M.B.: Da. Să vă spun o întîmplare, deşi am fost propusă să fiu pionieră, am refuzat, am avut curajul să spun că nu vreau. După ce au fost întrebate şi alte fete, m-a mai întrebat şi pe mine o dată, dar eu din nou am refuzat. A fost un curaj orb, aproape nu mi-am dat seama ce fac, abia mai tîrziu am realizat ce consecinţe puteau fi. Deşi nu mi-am dat seama de profunzimea riscului a fost totuşi un curaj să spun nu. Vreau să vă spun că tatăl ne-a insuflat felul acesta de a fi. Noi, copiii, nu am mers ostentativ pe linia asta, dar cînd am fost întrebaţi am spus nu.

C.P.: În legătură cu experienţa părintelui, vă amintiţi vreo poveste, întîmplare, care să vă fi marcat?

M.B.: Chiar aşa una nu aş putea spune, dar au fost mai multe şi, din fiecare, mi-am luat cîte ceva. Ce m-a impresionat mult la el ca şi copil de vreo 12 ani a fost faptul că s-a rugat ca tatăl lui să se spovedească. Mi-a povestitit Matei cum s-a rugat din toata inima pentru tatăl său şi cum el a venit acasă într-o zi şi i-a spus soţiei lui: „am fost să mă spovedesc”. Ce m-a impresionat a fost rugăciunea lui de copil, care l-a făcut să fie atins de har. La ei, în familia lor, influenţa mamei a fost esenţială. Deşi eu totdeauna am spus că la el a fost o structură naturală, dar a contat şi educaţia.

C.P.: Vă mulţumim că aţi avut amabilitatea să ne dezvăluiţi cîte ceva din viaţa dumneavoastră alături de pr. Matei Boilă şi pentru surpriza pe care ne-aţi făcut-o de a ne povesti cu atîta respect despre tatăl dumneavoastră.

M.B.: Noi, copiii, am fost marcaţi de tata pînă cînd a murit. Pentru ce a făcut zece ani de închisoare? Pentru că a adapostit preoţi greco-catolici, pe care-i încuraja? Tatăl meu a fost fiu de ţăran, dar a reuşit să facă facultate pentru că era ambiţios, iar ambiţia l-a ajutat să ajungă judecător. Dar cînd ambiţia lui a fost pusă în balanţa cu credinţa, atunci a ales credinţa, iar persecuţia a fost foarte mare atunci, de prin 48 a fost teribil.

C.P.: Cînd a fost arestat tatăl dumneavoastră?

M.B.: În 1952, că pînă atunci a tot ascuns preoţi în casa noastră. Deşi a căzut social, a căzut total, era mîndru, adesea spunea: „Cum, toţi intelectualii sînt în închisoare şi eu să nu fac nimic? L-au luat şi pe el, iar noi eram mîndri de fermitatea lui. Spre deosebire de alţi copii care şi-au acuzat părinţii, pentru că din cauza lor au fost dezavantajaţi, noi eram mîndri de curajul tatălui nostru, deşi şi noi am suferit persecuţii. De exemplu, pe mine m-au dat afară din facultate pentru că am omis să amintesc de perioada de detenţie a tatălui meu. Eram în ultimul an la Facultatea de Farmacie şi nimeni nu mă angaja nici măcar laborantă. Acum m-am învăţat minte şi spuneam peste tot că tatăl meu a fost deţinut politic şi mă respingeau fără să se justifice, îmi dădeau cererea înapoi la Forţele de Muncă, dar prin bunăvoinţa unei farmaciste am ajuns tehnician farmacist într-un sat unde am stat pînă s-a revenit asupra deciziei şi mi s-a permis să-mi dau examenul de stat.

C.P.: Cînd l-aţi cunoscut pe soţul dumneavoastră?

M.B.: Matei în anul 1964 s-a eliberat, iar apoi, la începutul anului 1965, a venit în vizită la noi şi atunci ne-am cunoscut, deşi cu tata se ştia demult, iar în 15 august 1965 ne-am căsătorit. După căsătorie am lucrat în continuare la ţară, dar după ce am rămas însărcinată am venit la Cluj. Femeilor însărcinate li se dădea posibilitatea să vină cu un venit redus în oraş, iar eu am dat concurs şi m-am titularizat. Asta a fost povestea mea.

Sursa: Foaia Transilvana

http://www.ftr.ro/marturie-parintele-matei-boila-despre-infernul-de-la-pitesti-si-dezamagirile-de-dupa-1989-47996.php


Read Full Post »