Feeds:
Posts
Comments

Archive for January, 2012


Mici istorii clujeni (XVII) – Statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul

Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia Pop  Data:  30.01.2012  Ora:  09:03  Citiri:  220

În anul 1976, Clujul a adăugat numeroaselor sale edificii un nou monument, remarcabil prin frumuseţa sa, statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul, operă a sculptorului  militar Marius Butunoiu, format în vechea şcoală românească dinaintea celui de-al doilea război mondial.
Reprezentând unul din marile simboluri ale ideii de naţiune, monumentul, aflat într-o stare avansată de degradare, se pierde în negura timpului sub ochii nepăsători ai celor care nu mai vor să ştie.
Trecutul trăieşte în noi în măsura în care ştim să-l privim, să-i păstrăm vie memoria şi să-l transformăm într-un prezent continuu. Uitându-ne istoria ieşim din istorie, încetăm să mai fim o naţiune,  rămânem doar o populaţie măcinată de nelinişti, fără orizont şi fără perspectivă.
Deţinătorilor de putere le putem spune că istoria nu este un sac din care se scot embleme  pentru a lustrui  stângăciile şi incompetenţele, ci este esenţa noastră ca neam. O mare personalitate  devine un simbol al faptelor istorice cu care o naţiune se identifică şi se defineşte. Să nu lăsăm în uitare monumentele care mai spun ceva despre noi, să ne dovedim demni de timpul pe care-l trăim, să învăţăm  să preţuim trecutul ca parte din noi.
Anul 1600 a strălucit ca un meteorit a cărui lumină a străbătut secolele atingând aripile acestui neam.  Statuia lui Mihai Viteazul  surprinde o fărâmă din măreţia marelui om.
Cronicarul Radu Popescu (1655-1629)  inserează câteva momente din viaţa voievodului. Este posibil ca Mihai să fi fost fiul nelegitim al domnului Nicolae Pătraşcu şi al Teodorei Cantacuzino, sora unui grec pe nume Iane  ajuns ban al Craiovei şi cu mare influenţă  la Constantinopol.
De-a lungul timpului viitorul domn a ocupat poziţii importante fiind ban de Mehedinţi, ban al Olteniei, dar a căzut în dizgraţie în vremea lui Alexandru cel Rau. Potrivit unei legende Mihai urma să fie decapitat, dar a scăpat printr-o minune, călăul fiind impresionat de frumuseţea sa ar fi aruncat pumnalul.
Sprijinit de familia Cantacuzinilor din Constantinopol şi a vizirului Sinan Paşa, Mihai este înscăunat de Poartă ca domn al Ţării Româneşti. La scurtă vreme aderă la Liga creştină,  iniţiată de Papa Clement al VIII-lea cu scopul de a-i alunga pe turci din Europa,  încheie tratate cu principele Transilvaniei Sigismund Bathory, cu împăratul Rudolf al II-lea, poartă lupte victorioase cu turcii şi realizează unirea Ţării Româneşti, a Moldovei şi a Transilvaniei sub sceptrul său. Uniunea personala a lui Mihai deschidea perspectiva unirii, a naşterii unui stat puternic, capabil să modifice raportul de forţe din zonă.
Planurile ilustrului domn veneau în contradicţie cu interesele marilor puteri: Habsburgii erau interesaţi să menşină Transilvania în sfera lor de influenţă, Polonia de asemenea  dorea să nu-i fie afectat controlul asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman vedea în Ţara Romanească  un teritoriu semiintegrat. Astfel că înlăturarea lui Mihai Viteazul era inevitabilă,  impunându-se ca o ”necesitate” istorică.
Chiar dacă planul său nu putea fi acceptat, marile puteri l-au privit cu respect, au văzut în el un remarcabil om de stat, curajos şi hotărât, capabil să înfrunte vitregia vremurilor. În anul 1601 a fost primit cu entuziasm la curtea imperială vieneză, ocazie cu care i s-a făcut un  portret în aramă de către gravorul curţii Egius Sadeler. Acest portret reprezintă cea mai cunoscută imagine a sa.
Peste timp figura sa legendară a inspirat minţile romanticilor paşoptişti  în planul lor de concepere a României moderne.  În lucrarea  ”Românii supt Mihai Voievod Viteazul”, Nicolae Bălcescu scria: ”Voi să sfârşesc o scriere asupra lui Mihai Viteazul şi să pui piatra de temelie a unităţii naţionale”.
(va urma)

http://www.ftr.ro/mici-istorii-clujeni-xvii—statuia-ecvestra-a-lui-mihai-viteazul-52936.php

Read Full Post »


Foaia Transilvana

Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia Pop  Data:  24.01.2012  Ora:  00:00  Citiri:  483

În acest timp al uitărilor ne întrebăm adeseori cum să ne amintim despre marile zile ale istoriei noastre? Cum să păstrăm vie memoria? Cum să ne bucurăm evitînd festivismele şi superficialitatea? Ar trebui sa fie uşor pentru că făuritorii de istorie trăiesc înlăuntrul nostru.

Ziua de 24 ianuarie este o zi istorică nu pentru că era o zi de alegeri, ci pentru că noi atunci am îndrăznit. Ieşind din adolescenţa istorică şi devenind maturi, am depăşit prevederile stabilite la Paris îndeplinind un mare vis, acela de a nu mai fi moldoveni şi munteni, ci simplu români, care trăiesc într-un stat al lor. Tineri exuberanţi, curajoşi, vrăjiţi de elanul istoriei, au ieşit din front cu fruntea sus, convingători, arătînd că timpul nostru a sosit şi că dominaţiile străine nu sînt o fatalitate pentru noi. Hora Unirii a fost nu numai o horă a bucuriei, ci şi a solidarităţii, a curajului şi a demnităţii. Hotărîrea şi unitatea sînt cheia oricăror schimbări.

Alexandru Ioan Cuza, un tînăr instruit la Paris, animat de spiritul dreptăţii, care a refuzat să primească drept zestre pe robii dăruiţi Elenei, soţia sa, de către tatăl ei, Iordache Rosetti, a fost socotit cel mai potrivit pentru a reprezenta voinţa de unire a românilor. Numit, pe bună dreptate, domnul reformelor, Alexandru Ioan Cuza nu numai că a pregătit cadrul instituţional pentru modernizarea ţării, dar mai ales a aşezat pe harta Europei un tînăr stat numit România, iar odată cu domnia sa începea marea aventură a statului român modern.

Faţă de acest mare eveniment sîntem la o distanţă de 153 de ani, răstimp în care s-au succedat epoci de progres, dar și de alunecări istorice, cum a fost regimul comunist. In interiorul tânărului stat a existat o vie străduință pentru a ne intregra in lumea Europei civilizate și a ne desprinde de mentalitățile dobîndite vreme îndelungată la umbra Semilunei. Astăzi, după o lungă noapte istorică căzută peste România începand cu anul 1945, acţionăm în aceeaşi direcţie a integrării noastre în lumea civilizaţiei şi a respectării valorilor.

În România lui Alexandru Ioan Cuza şi a lui Carol I, luptam pentru a aduce Europa la noi acasă, astăzi fugim în Europa şi nu ne mai întoarcem. Atunci construiam sub deviza „prin noi înşine”, astăzi risipim ultimele rezerve ale demnităţii noastre. Şi totuşi noi numai pe noi ne avem. Bogăţiile noastre culturale vor fi cunoscute şi iubite de alţii abia după ce noi le vom descoperi şi preţui. O cultură nobilă se reflectă şi în atitudinea cu care se depăşesc obstacolele. Încrederea în forţele proprii, în curaj şi solidaritate, dar mai ales în seriozitatea cu care ducem la bun sfîrşit orice lucru început ar putea fi cartea noastră de vizită în lumea civilizată în care vrem sa ne intoarcem dupa lunga ”epoca” comunistă.

Istoria noastră ar putea fi un izvor de înţelepciune, de putere şi curaj, iar sărbătorile ocazii de a ne aduce aminte de noi, de adîncimile fiinţei noastre, de temeritatea cu care am traversat secolele, pentru a ne umple de acel suflu nobil care potenţează forţele şi aşează temeliile pentru viitor.

http://www.ftr.ro/24-ianuarie-1859–realitatea-se-naste-din-vise-52844.php

Read Full Post »


Read Full Post »