Feeds:
Posts
Comments

Archive for the ‘Interviuri’ Category


O iubire fără sfârșit… Regina Ana a știut să-și modeleze timpul și să-și potrivească pașii în călătoria de peste 68 de ani alături de iubitul ei soț și rege. Zilele se scurgeau în ritmul lor firesc , dar serile și nopțile erau tainice, regele o purta de mână prin inima lui, o făcea părtașă la o suferință imposibil de comunicat. Ea a știut să asculte și să înțeleagă, a văzut coroana regelui în formă de cruce, simbol al unirii pentru todeauna cu țara pe care-o pierduse. Într-un timp arogant și într-o lume tot mai sigură pe sine, cei doi au îndrăznit să trăiască unul pentru celălalt ca o singură ființă, îndeplinind destinul unei vieți cu adevărat regale. În multe seri, regele povestea fiicelor sale și reginei despre țara lui, despre frumusețea locurilor, a oamenilor, despre inegalabila natură cu care Dumnezeu a binecuvântat România. Când pășea pe pământul României, regina aștepta cu emoție să ajungă la țară, să colinde văile și pădurile românești pentru a le descoperi poezia. Vreme de peste 40 de ani a auzit sunetul ei în șoaptele regelui. Dar România rămasă în urmă pierduse în fiecare zi din frumusețea ei. Societății românești i s-au luat modelele și reperele, iar închisorile comuniste au înghițit vechea Românie. Se construia o țară nouă, fără identitate și istorie. În urma multelor intervenții oficiale în Europa și în America împotriva abuzurilor din România, rămase fără răspuns, regele a înțeles cât de singur este. Atunci trebuie să fi rostit amarele cuvinte « Ieşeam dintr-un infern al tuturor ca să intru într-unul rezervat numai mie.” A trăit cu această tristețe, dar a continuat să spere și să creadă în renașterea țării, în istoricitatea sa . Regina Ana i-a fost alături, împărtășind până la ultima picătură destinul regelui și soțului ei Mult visata dorință de a veni în România i-a fost recompensată în ziua de Paști a anului 1992, când peste un million de oameni au rostit la unison “ Trăiască Regele”, o clipă cât viața lor de așteptare. Fiica principelui René de Bourbon-Parma , strănepoata regelui Cristian al IX-lea al Danemarcei și

Majestățile Lor Regele Mihai și Regina Ana

Regina Ana  a știut să-și modeleze timpul și să-și potrivească pașii în călătoria de peste 68 de ani alături de iubitul ei soț și rege. Zilele se scurgeau în ritmul lor firesc , dar serile și nopțile erau tainice, regele o purta de mână prin inima lui, o făcea părtașă la o suferință imposibil de  comunicat.   Ea a știut să asculte și să înțeleagă,  a văzut  coroana regelui în formă de cruce, simbol al unirii pentru todeauna cu țara pe care-o pierduse.

Într-un timp arogant și într-o lume  tot mai sigură pe sine, cei doi au îndrăznit  să trăiască unul pentru celălalt ca o singură ființă, îndeplinind  destinul unei vieți   cu  adevărat regale.

În multe seri, regele   povestea  fiicelor sale și reginei  despre țara lui, despre frumusețea locurilor, a oamenilor, despre inegalabila natură cu care Dumnezeu a binecuvântat România.

Când a pășit pe pământul României, regina a așteptat cu emoție  să ajungă la țară, să colinde  văile și pădurile românești  pentru  a le descoperi  poezia.  Vreme de peste 40 de ani a auzit sunetul ei în șoaptele regelui.

Dar România rămasă în urmă pierduse  în fiecare zi din frumusețea ei. Societății românești i s-au luat modelele și reperele, iar închisorile comuniste au înghițit vechea Românie. Se  construia o  țară  nouă, fără identitate și istorie.

În urma multelor  intervenții  oficiale în Europa și în America  împotriva abuzurilor din România, rămase fără răspuns, regele a înțeles cât de singur este. Atunci  trebuie să fi rostit  amarele cuvinte « Ieşeam dintr-un infern al tuturor ca să intru într-unul rezervat numai mie.” A trăit cu această tristețe, dar a continuat să spere și să creadă în renașterea țării, în istoricitatea sa . Regina Ana i-a fost alături, împărtășind până la ultima picătură destinul regelui și soțului ei

Mult visata dorință de a veni în  România i-a fost recompensată în ziua de Paști a anului 1992, când peste un million de oameni au rostit la unison “ Trăiască Regele”, o clipă cât viața lor de așteptare.

Fiica principelui René de Bourbon-Parma , strănepoata regelui Cristian al IX-lea al Danemarcei și a regelui Miguel I al Portugaliei a avut curajul nu numai să lupte voluntar pe front, în timpul celui de-al doilea război mondial, dar mai ales să accepte o viață simplă , care i-a potențat și mai mult noblețea și regalitatea. A acceptat cel mai frumos destin, acela al unei mari iubiri, care înseamnă jertfirea de sine.

Regina Ana  și Regele Mihai au trăit Iubirea și ea este fără sfârșit.

 

 

 

Read Full Post »


scrisoarea-de-raspuns-a-arhiducesei

Scrisoare de raspuns din partea Altetei Sale Imperiale si Regale Maria-Magdalena (fiica Principesei Ileana) Arhiduchess of Austria Baroness Holzhausen

Read Full Post »


m-am născut într-un oraș românesc

din parinți românești

și duc o viață românească

zilnic trăiesc românește,

mănânc mâncare românească.

toate tacâmurile sunt românești,

cele italienești au fost izgonite

când părinții mei au plecat.

și farfuriile din portelan chinezesc

s-au ascuns prin casele altora.

Casa  este mai româneasca acum.

Read Full Post »

Clipa


cu sacii grei de vise
să construim o casă
în mijloc o masă
cu scaune moi
doar pentru noi doi.

să stivuim în randuri
cuvinte și gânduri,
să dăltuim clipa
în panza de nori.

să trecem prin ziduri,
cu trupuri de vis
călătorind în noapte
spre focul nestins.

Read Full Post »


Camelia Pop, istoric: „România are nevoie de o curăţire profundă a conştiinţei”

Categorie:   SPECIAL FTR  Autor:  Daniel Iftene  Data:  28.12.2009  Ora:  19:03  Citiri:  9006

Istoricul Camelia Pop scrie despre trecutul comunist şi-şi pregăteşte elevii pentru un viitor corect

Camelia Pop (Foto) este istoric profesor de istorie la Liceul „Mihai Eminescu”. Anul acesta a publicat o carte despre martirajul preoţilor în închisorile comuniste, încercînd să înţeleagă şi să transmită adevăratul înţeles al gesturilor lor încărcate de credinţă. La două decenii de la căderea regimului dictatorial, Camelia Pop încearcă să îşi ajute elevii să afle adevărul despre o perioadă neagră din istoria noastră, adevăr pe care aceştia se pare că îl primesc mai bine decît generaţiile precedente.

– La 20 de ani de la căderea comunsimului, mai credeţi în schimbare?

– Noi, românii credem că nu putem schimba lucrurile. Dar nu e aşa.  Tinerii aceia din 89 n-au ieşit pe stradă aşa, de la sine. Există o legătură între ei si mari făuritori de istorie, cum au fost cei din perioada persecuţiilor comuniste. Între martiri există o legătură extraordinară.  Nu se întîmplă lucrurile de la sine, nu aşa, pentru că a lipsit salamul din frigider… Aţi văzut ce spuneau: noi murim ca să fim liberi, deci nu murim ca să avem salam. În copiii aceştia de 16-20 de ani trăia toată libertatea poporului român. Aşa trebuie privite lucrurile, nu că ar fi ieşit din bravadă. Nu ieşi din bravadă ca să mori. Ieşi din bravadă ca să faci bravadă.

– Cum primesc elvii dumneavoastră informaţiile despre comunism şi Revoluţie?

– Odată, la ora de istorie, elevii mei mi-au cerut sa le vorbesc despre Revolutie. Au fost atît de marcaţi încît la următoarea oră mi-au cerut să le spun continuarea.  Este o fascinaţie faţă de nazism şi comunism. Dar dincolo de fascinaţie este si o sete de adevăr. Pentru multi oameni comunismul însemna că nu ai una şi nu ai alta si transmit mai departe propiile lor experiente.  La scoala noi invatam elevii despre toate sistemele politice, ii ajutam sa faca comparatii, de pilda intre comunism si Nazism. Mulți au ajuns la concluzia ca cel mai important lucru este libertatea.  In noi, în oameni, există tot adevărul, trebuie doar sa cernem balastul informational pentru a-l gasi.  Daca suntem atenți reacţionăm corect la sistemul de valori, chiar dacă nu l-am învăţat, pentru ca omul e om si dincolo de sistem.

– Cît de greu este pentru un istoric şi un profesor de istorie să prezinte nişte evenimente ale căror personaje sînt încă în viaţă, ale căror dosare nu au fost închise?

– Aici e într-adevăr o problemă. Politica este istoria de mîine. Mîine, istoricul revine asupra tuturor evenimentelor şi faptelor istorice şi le interpretează avînd distanţă. Şi atunci, obiectivitatea este mai mare. Ce putem noi face, ca profesori de istorie este sa-I invatam pe elevii nostril sa gândească. Noi trebuie să păstrăm raţionalitatea discursului, să ne inhibăm propriile emotii.

– Şi totuşi, toate mărturiile pe care le redaţi şi în cartea dumneavostră, au o puternică încărcătură emoţională.

– Experiențele maririlor trebuie facute cunoscute. Este necesar sa le insuflam elevilor respectul pentru sacrificiul lor, pentru credinta lor in libertatea noastră . Au murit cu gandul la noi si acest lucru emotionează. Povestindu-le despre supravietuitorii persecutiilor comuniste o tăcere meditativă a pus stăpânire pe clasă.  Dacă mărturia unui martir naşte asemenea reacții înseamnă că  suferinţa lui n-a fost inutilă.

– Cum îşi asumă copiii o memorie care nu e a lor, cu care au foarte puţine lucruri în comun?

– Noi sîntem obligaţi să ne întoarcem la trecut pentru a înţelege ce s-a întîmplat cu noi. Dacă nu vom face acest lucru, nu o să ne putem merge mai departe. Un popor nu are dreptul să nu-și cunoască propiul trecut și mai ales sa  nu-l înțeleagă. Deci nu este memoria noastră şi totuşi este memoria noastră. Pentru că ei, martirii, n-au murit pur şi simplu, ci au murit conştient pentru a salva un popor, pentru a-i salva demnitatea. Iuliu Maniu şi toţi ceilalţi care s-au jertfit prin închisori, aşa s-au jertfit. Pentru că era o teamă, teama în faţa tăvălugului bolșevic. Mereu în poveştile lor făceau referire la generaţiile următoare. „Să nu ne fie ruşine de generaţiile viitoare”. Atunci putem noi să spunem că nu avem nimic de-a face cu această memorie? Copiii o primesc bine, o primesc mai bine decît generaţia mea sau generaţia dumneavoastră.

– În cartea dumneavoastră aţi încercat să arătaţi felul în care s-a făcut, în închisori, rezistenţă prin credinţă. Credeţi că toţi cei care credeau în Dumnezeu au rezistat mai mult torturilor din celulele comuniste?

– Aţi văzut că în capitolul introductiv am arătat că, în fond, asta e preoţia. Preotul e diferit de noi prin faptul că este ales de Dumnezeu pentru a ne ajuta şi pe noi să ne înălţăm. În închisori au fost și altfel de preoți, cum a fost Valeriu Gafencu.  În ce sens preot? În sensul larg al termenului. Fiecare dintre noi e un preot,  ţine de puterea noastră să ne marturism credința, sa avem  această putere, chiar dacă ar fi să îndurăm torturile fizice sau psihice. Acest tânăr a reuşit să transforme celulele prin care a trecut, în biserici și nu a fost singurul.  Impactul a fost  mare,  s-au convertit evrei, comunişti, atei ceea ce arată că în asemenea locuri, cum au fost închisorile comuniste, Dumnezeu a fost mai prezent decît oriunde şi nu pentru că El nu ar fi prezent peste tot, ci pentru că ei Îl căutau mai adevărat decît alţii.  Părintele Matei Boilă avea o teamă foarte mare de torturile fizice şi mărturiseşte că s-a rugat cu credinţa  să nu îl supună la o tortură mai mare decît putea suporta. Şi aşa s-a întîmplat, trebuia să fie dus la Piteşti şi  în ultima clipă nu a mai fost dus. Credința a făcut minuni în închisorile comuniste.

– Dacă lucrurile sînt clare în cazul celor care nu au renunţat la credinţa lor în ciuda torturii comuniste, cum puteţi prezenta poveştile celor care au fost frînţi de sistem, care, la capătul torturilor, au ajuns să colaboreze cu acesta?

– Noi nu putem să-i judecăm pentru că nu ştim cum e să fii într-o asemenea situaţie şi atunci noi nu judecăm. Dimpotrivă, chiar şi căderile acestea sînt prilejuri să medităm profund. Noi, în locul lor, ce am fi făcut? .  Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa a căzut. S-a rugat mult să nu cadă şi a căzut. A trecut prin fenomenul Piteşti, iar la capătul experienţei a devenit torţionar, dar pentru avea un caracter adevărat şi pentru că în el era Dumnezeu mai mult decît în alţii, la capătul calvarului a revenit la credință. Devenise un robot, nu mai ştia de el,  dar încet, de la cuvinte şi clopote auzite în depărtare, şi-a recăpătat conştiinţa şi, de la căderea aceasta, a avut un urcuş pînă în cer.  După eliberare  putea să se înscrie și el în rîndul altor preoţi, care au trădat, dar el  dimpotrivă a marturisit toată viaţa lui o credință vie. Mai târziu a fost din nou arestat, din ordinul  lui Ceauşescu, în condiții asemănătoare cu cele din perioada stalinistă.

– Cum consderaţi poziţia Bisericii Ortodoxe după 1990 şi felul în care s-a raportat la colaborarea unora dintre preoţi cu trecutul comunist?

– N-aș putea să vă spun, dar m-a bucurat cînd am văzut că editura Christiana a început să publice aceste mărturii. Cartea lui Ioan Ianolide, cartea lui Gheorghe Calciu Dumitreasa. Deci o parte a Bisericii ortodoxe încearcă timid să îndrepte lucrurile.

– Credeţi că, după 1990, ne-ar fi ajutat o lege a lustraţiei?

–  Cred că da. Important este sa învățăm să iertăm, sa știm ce s-a întâmplat, să înțelegem și să iertăm.  Dacă aceia care au fost trădaţi nu învaţă să ierte este în defavoarea noastră. Deschiderea arhivelor ar putea fi un dezastru social. Prieteni de-o viaţă  află că  s-au trădat. Dar dacă  arată circumstanţele în care a fost obligați să facă acest lucru poate înțeleg, poate se iartă. Dacă lăsăm ura să crească se vor face alte nedreptăți. În Germania deschiderea arhivelor a fost un dezastru în primă fază, dar incet au învățat să se ierte.
În primul rand oamenii politici  trebuie să treaca prin acest foc purificator. Dacă vrem să arătăm pe bolta cerească steaua României, fără o curăţire profundă a conştiinţei, nu se poate.  Trebuie să vedem cine suntem, să nu ne mai fie frică de trecut şi de păcatele noastre.

În volumul „Preoţia în spaţiul concentraţionar”, istoricul Camelia Pop cuprinde o serie de mărturii puternice ale preoţilor care au trecut prin închisorile comuniste. Subintitulată „Infernul comunist sau drumul spre fericire”, cartea cuprinde o serie de revelaţii ale celor care au înfruntat oribilele torturi prin puterea credinţei.

„Părintele Langa (Tertulian Langa – n.r.) povestea că a fost alergat de o lupoaică, lupoaica Diana, timp de 38-39 de ore într-o cameră cît cea în care sîntem noi acum (cca. patru metri pătraţi – n.r.). Dacă el se oprea, lupoaica îl mînca, pentru că era flămîndă. El alerga la nesfîrşit în cercul acela infinit. L-am întrebat: părinte, dar cum aţi reuşit. Şi mi-a spus: cînd mă prăbuşeam, ceva mă lua şi… nu mai simțeam nimic. E posibil să înţelegem aşa ceva?”  Istoricul clujean adaugă şi răspunsul preotului la întrebarea: „Există imposibilul?”: „ Dumnezeu poate totul și împreună cu El putem și noi totul”.

„La un moment dat nu mai poţi purta toată povara păcatelor tale, cînd paharul se umple. Şi cred că după 20 de ani a venit timpul. Nu zic că de mîine se va întîmpla, dar cred că sîntem împinşi spre aşa ceva”, Camelia Pop, istoric.

http://www.ftr.ro/camelia-pop-istoric-romania-are-nevoie-de-o-curatire-profunda-a-constiintei-34453.php

 

Read Full Post »


Fără iertare nu există iubire/Doctorul Ioan Boilă despre temnițele comuniste

Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia POP  Data:  14.02.2012  Ora:  16:35  Citiri:  53

După ani de persecuții și arestări, România fără Rege, fără elite, pornea pe un drum paralel cu cel al lumii civilizate. În această atmosferă de pierdere ireversibilă, patru tineri au îndrăznit să spargă zidurile tăcerii și să scrie Occidentului un Memoriu de protest față de nelegiuirile care domneau la noi. Pentru gestul lor, aparent fără importanță, dar cu profunde semnificații într-o altă ordine, părintele Boilă, doctorul Boilă, sora lor Elena Boilă și Nicolae Balotă au plătit ani grei de detenție.

”Să facem tot ce stă în puterea noastră să facem” au fost cuvintele sub inspirația cărora  cei patru s-au pus în slujba credinței de a acționa pentru binele și dreptatea lui Dumnezeu. Suntem datori nu numai pentru viața noastră, ci pentru viața neamului în care ne-am născut, mai ales atunci când el este amenințat să dispară,  spune  Doctorul Ioan Boilă privind reflexiv spre trecut.

Astăzi îl găsim plin de energie și  viață și într-un anume fel neatins de trecerea timpului. Lucrează cu dăruire  la Fundația Caritabilă ”Familia Sfântă” pe care a fondat-o pentru a susține două proiecte: Policlinica Fără Plată și Centrul- Caritativ  ”Iubire și Adevăr” . Aici oamenii vin nu numai pentru a se vindeca ci și pentru a găsi răspunsuri  legate de o mai bună înțelegere a credinței  ca act de iubire. Conferințele organizate în Centrul Caritativ-Educativ ”Iubire și Adevăr”   își propun să reunească pe cât mai mulți sub aceeași cupolă a cunoașterii  și carității.

Provenind dintr-o familie cu remarcabile personalități precum Simion Bărnuțiu, Iuliu Maniu, Doctorul Ioan Boilă împreună cu fratele său, Părintele Matei Boilă, au mărturisit asemeni înaintașilor lor același spirit de luptă și dăruire .

În întâlnirea noastră  a acceptat cu bunatate să vorbească despre momentele tragice, dar în același timp mântuitoare, pe care le-a trăit în închisorile comuniste.

 

Camelia Pop – Care au fost Domnule Doctor împrejurările în care ați fost închis în anul 1956?

Dr. Ioan Boilă – Pentru ca să putem înțelege momentul arestării este nevoie să vă vorbesc despre familia mea, pentru că familia este aceea care lasă amprenta adevarată. Familia mea a avut misiunea de a transmite copiilor lor credința și învățătura creștină. Prin rugaciune m-am vindecat. De mic copil am avut mai multe boli ca de exemplu nu vedeam bine și eram în pericolul de a orbi, iar astăzi citesc fără ochelari, conduc fără ochelari, este un adevărat miracol, un miracol făcut prin rugăciunea  Monseniorului Ghika, care i-a spus mamei: ”Nu te îngrijora, copilul va trăi toată viața lui ca și cum n-ar avea boala asta” și așa a fost.

De la părinții noștri am învățat multe lucruri legate de credință, dar ne-au învățat mai puțin despre un aspect esențial al Creștinismului și anume caritatea, ca o condiție a mântuirii. Desigur ni s-a spus să fim milostivi, să avem o atitudine binevoitoare față de săraci, dar nu ni s-a spus că face parte din condițiile mântuirii. Pe lângă credința vie este caritatea, Sf.Pavel spune :”Fără de Iubire totul este zadarnic”și în continuare apostolul spune: ”Chiar dacă îmi dau trupul să ardă fără iubire nimic nu e”. Isus ne-a cerut să-i iubim pe dușmanii noștri, iar acest lucru nu înseamnă afecțiune, sentiment,  ci voința de a-i ierta prin Isus Cristos. Fără iertare nu există iubire.  Dacă nu am ce ierta  al doilea pas este străduința de a-i face bine aproapelui meu, iar al treilea este jertfa.

CP- Cum să-ți iubești dușmanii? Și totuși a fost posibil în închisoare.

Dr.B. Nu numai în închisoare, ci oricând, când ești copil sau adolescent, când ai o meserie sau nu o ai, când ai banii tăi sau nu îi ai, poți să faci binele.  Aici este înțelepciunea lui Dumnezeu: ne cere să facem binele, dar ne oferă și posibilitatea să-l facem prin har. În fiecare clipă eu trebuie să mă determin spre bine.

  1. Documentul urma să fie trimis în Occident pentru a se ști că aici e suficient să spui adevărul ca să fii arestat. Deci noi am intrat în închisoare cu această libertate de a spune adevărul, consideram că aveam o obligație de a spune adevărul      indiferent de consecințe.

CP Dumneavoastră erati atunci conștienți că s-ar putea să plătiți  cu viața îndrăznealade a spune adevărul?

Dr.B. Da, am știut că în închisoare este și acest pericol, așa cum am constatat ulterior, acolo în fiecare clipă moartea îți bătea la ușă. Pe un perete scria: ”Toți vom pleca odată, toți vom pleca pe rând, dar nu se știe unde și nu se știe când”. Era filosofia celui care nu știa unde va fi dus când se deschidea ușa și auzea cuvintele ”fă-ți bagajele”.  Noi am provenit dintr-o familie de preoți, aveam această educație a jertfei. Când eram mici mama se ruga ”Doamne ajută-i să fie folositori neamului și Bisericii.” Pentru noi Dumnezeu se identifica cu Biserica. Strămoșii noștri mulți au fost preoți, iar preotul Ioan Pop, bunicul din partea mamei, a fost vicar episcopal la Năsăud , un om de o mare frumusețe  ca un arhanghel, inteligent și deosebit de bun. A murit la 43 de ani lăsând-o pe bunica văduvă la 31 de ani, cu patru copii dintre care cea mai mică era mama mea. Eu am avut șansa să mă nasc într-o familie în care am primit o educație creștină, iar această educație înseamnă grija pentru celălalt până la jertfă.

În familia noastră au fost și oameni politici exemplari, Maniu, Coroianu, Bărnuțiu, care și-au jertfit viața pentru acest neam alături de mulți alții. Nu se poate ca jertfa a milioane de oameni să fi fost inutilă, dimpotivă jertfa lor ne obligă, ne dă o responsabilitate. Dacă au existat oameni care s-au jertfit pentru neamul nostru nimeni nu are dreptul să-l desconsidere, noi suntem obligați și față de trecut și față de viitor.

Acum poate înțelegeți de ce pentru noi nu a fost așa de greu, noi așa am fost educați, în spiritul dragostei față de Dumnezeu și față de țară.  ”Dați Cezarului ce-i al Cezarului și lui Dumnezeu ce-i a lui Dumnezeu”. Ce i-am dat noi Cezarului a fost această luptă pentru supraviețuirea acestui neam, care era în pericol. Și atunci fratele meu a zis : ”Hai să facem ceva pentru a arata Occidentului ororile care se petrec în România.” Occidentul nu știa ce-i comunismul, știau doar aceia care trebuiau să știe, cei care din păcate n-au ținut cont de noi și au făcut înțelegere cu asupritorii  și ne-au abandonat.

În 1945 eram veniți de curând în Cluj și la unchiul meu Romul Boilă, profesorul de drept constituțional, a fost o masă mare și acolo era invitat un oarecare Marcam, ziarist american din Boston. Se vorbea despre comuniști, despre acțiunile lor agresive. Tata și ceilalți invitați l-au intrebat pe ziarist: De ce nu intervin americanii să ne salveze? Ziaristul îngândurat a spus: ” Să nu vă așteptați la o reacție din partea americanilor mai repede de cinci ani. Americanilor nu putem să le spunem că cei care ne-au ajutat să-l învingem pe Hitler sunt niște criminali.”

Și unii de-ai ai noștri ne-au spus că este o jertfă inutilă: ”Ce credeți  că cei din  Occident o să țina cont de un Memoriu scris de cațiva inși?”. Dar fratele meu a insistat să facem ce era în puterea noastră să facem. Memoriul a fost semnat de mine, de fratele meu Matei Boilă, de sora noastră Elena Boila și de Nicolae Balotă.

Când au început mișcările studentești și arestările, în 1946,  fratele meu era un lider al studenților și membru al Partidului Național Țărănesc.  Pe mine m-au urmărit pentru ca am făcut o grevă de protest împotriva arestării profesorului nostru Papilian, unul din marii profesori ai Clujului, profesor de anatomie, dar și un important om de cultură – a fost directorul Teatrului Național, a scris epigrame și piese de teatru. A venit în Biserica Greco-Catolică și a rămas până la sfârșitul vieții un credincios, el care altădată spunea: ”Tăiați, tăiațși vedeți,  unde găsiți voi sufletul aici?”. După arestarea profesorului Papilian mi-am convins colegii să părăsim amfiteatrul și să nu acceptăm cursul altui profesor. Am plecat toți cu excepția a doi colegi. Unul dintre ei a ajuns profesor universitar, nu-i spun numele pentru că trăiește și azi. Și pentru că a început prigoana am fugit la Bădăcini și dintr-o întâmplare am scăpat, dacă ne-ar fi arestat atunci am fi mers la Pitești la reeducare și nu știu dacă am fi ajuns vii sau dacă nu ne-am fi sinucis cum s-au sinucis alții, sau am fi înnebunit, sau am fi ajuns și noi turnători. Nu știu dacă am fi putut rezista să trăim într-o teroare permanentă cum era acolo zi și noapte. Să ne denigrăm familia, credința și ființele cele mai dragi. Eu sunt convins că rugăciunile mamei noastre și suferințele ei ne-au salvat. Suferințele ei erau mari, soțul arestat, fiica bolnavă, a făcut un șoc psihic când a aflat.

CP – Acestea sunt dovezi clare că Dumnezeu ne însoțește în momentele grele.

Dr.B – Am simțit prin zidurile închisorii cum vine ocrotirea Maicii Domnului, pentru că mama mea în fiecare zi se ruga Paraclisul Maicii Domnului și Rozariul. În cei 45 de ani puțini din cei arestați au fost ca noi. La Malmaison, unde am făcut nouă luni, n-am primit nici o palmă, am primit dupa aceea când nu mi-am făcut norma. Este cu totul altceva să te bată în anchetă și să te terorizeze, să trăiești cu groaza că te scoală noaptea ca să spui nu știu ce lucruri.

CP- La Malmaison nu ați suportat nici un fel de teroare fizică?

Dr.B. – Nici un fel. Desigur am trăit într-o celulă izolată, de exterminare, aproape fără hrană și mereu în tensiune, cu frica că oricând puteam fi bătut .

CP- Rugăciunile mamei v-au însoțit pretutindeni și în cele din urmă v-au salvat.

Dr.B- Cu siguranță. După nouă luni de ședere la Malmaison am trăit una din cele mai fericite zile din viata mea când m-am întâlnit cu fratele meu și cu Nicolae Balotă, moment evocat și de el într-un interviu pentru România Literară.

CP- De la Malmaison unde v-au dus?

Dr.B- De la Malmaison ne-au dus la Uranus (celular din București)  unde am stat două luni fără să fim anchetați, iar de aici am plecat la Jilava.

CP- Și sora dumneavoastră?

Dr.B- Tot la Jilava, dar ea era într-o celulă separată împreună cu o prietenă de-a noastră care a făcut traducerea Memoriului care urma să fie expediat în Occident.

CP – Care a fost sentința de judecată?

Dr.B- Judecata a fost așa: fratele meu a primit 10 ani, eu am primit 8 ani, Balotă 7 ani, iar sora mea 6 ani.

CP- În ce categorie de ”infracțiune” v-au încadrat, erați ”dușmani ai poporului”, trădători?

Dr.B- Inițial ne-au acuzat de înaltă trădare pentru că am vrut să trimitem în străinătate o relatare despre ce se petrecea la noi. Nemaiajungând  Memoriul în străinătate ne-au schimbat sentința.

CP- Cum a ajuns Memoriul la Securitate?

Dr.B. – Eu nu pot să dau nume, nu pot să spun decât că am fost trădați de cineva apropiat căruia i-am arătat Memoriul. Era spiritualul sorei noastre care cerea un sfat cum să oprească această acțiune. Eu de multe ori îi spun fratelui meu că noi am greșit atunci impunând celor dragi suferința noastră. Doar dacă suntem singuri pe lume putem face ce vrem cu viața noastră. Fratele meu are altă concepție, el spune:”Dumnezeu a vrut ca ea să ne fie mamă și dacă noi facem vreo acțiune ea trebuia să sufere. Acțiunea noastră era puerilă și inutilă.”

CP– Atunci ați crezut altfel, iar în ordinea lui Dumnezeu lucrurile se văd diferit.

Dr.B- Da, sunt de acord,  pentru că o jertfă adusă lui Dumnezeu pentru o cauză dreaptă, pentru adevărul acestui neam, aduce mult rod.

CP – Eu cred că ați fost curajos, ați mărturisit un crez.

Dr.B- A fost un mod de-al mărturisi pe Isus Cristos și Adevărul lui, iar dragostea de neam face parte din economia divină.

CP- ”Și popoarele vor da socoteală despre faptele lor”.

Dr.B- Acest lucru îl știm din scriptură, responsabilitatea este nu numai individuală ci și colectivă. Să revenim. În Memoriu am scris despre comunizarea României, despre persecuții, dar mai ales despre impunerea ateismului la noi, care a distrus Biserica și a anihilat  focarele de spiritualitate. Nu numai Biserica noastră, dar și ortodoxia a suferit.  Am stat cu părintele  Iovan de la Mănăstirea Vladimiresti, iar fratelui meu i-a dictat paraclisul prin perete. Este unul din marii clerici ai noștri, care acum trăiește la Rohia.

CP- Ați spus că ați stat cu părintele Matei Boilă la Jilava. Cum erau zilele acolo?

Dr.B- Fericite pentru că eram împreună. Aceste zile de la Jilava veneau  după nouă luni de  izolare când n-am văzut pe nimeni, decât puțină vreme am stat cu unul despre care știam că este trădător. N-am știut de la început, dar pe parcurs mi-am dat seama. Unul din chinurile închisorii era foamea, pentru că primeam o mâncare de exterminare: dimineața  o supă de mămăligă, terci îi ziceau ei, iar la amiază o supă limpede de varză. Cel cu care stăteam în cameră era tânăr săracu și speriat, nu-i port pică, avea misiunea să mă inspecteze. Într-o zi când era plecat la anchetă gardianul i-a adus o porție de mămăligă cu marmeladă. Atunci mi-am dat seama că-i favorizat. Deci cum îți spuneam la Jilava eram fericit pentru că nu mai eram singur, eram cu fratele meu.

CP- La Jilava condițiile erau ”extraordinare”, nu aveați aer, stăteați înghesuiți.

DrB- Aș putea să-ți spun că Jilava este una din pușcăriile cele mai îngrozitoare, unde au murit atâția, unde au fost împușcați.

CP- A fost și așa.

Dr.B- Adevărul este altul, în aceeași închisoare, în același timp, în unele pavilioane era un regim și în altele era alt regim. De exemplu la Aiud în zarcă era exterminare, în Gherla era exterminare, în câteva luni erai gata, dar în alte părți nu.  La Gherla erau celule cu deținuți care erau scoși la muncă, aveau o mâncare acceptabilă și fără bătăi. La fel era și la Jilava.

Când fratele meu a fost închis prima data la Jilava condițiile erau infernale.

CP- Părintele Langa spunea că cel mai mult au suferit de lipsa de aer, că stăteau în genunchi pentru a trage câteva guri de aer de  sub ușă.

Dr.B. –Eu am făcut același lucru la Botoșani, unde într-o cameră ca asta stăteam 30 de inși, dormeam în paturi suprapuse câte doi, aveam o fereastră de 40 de cm pe 70, cu obloane, care nu permiteau aerului să pătrundă în celulă. Abia după ce am făcut greva foamei ne-au împrăștiat în camere mai mari. La Jilava erau condiții destul de acceptabile, stăteam în frig, mâncarea nu era îndestulătoare, dar măcar nu trăiam înghesuiți 50 de persoane într-o celulă și aveam paturi nu priciuri, paturi cu saltea. Fratele meu și părintele Langa, când au fost închiși prima dată la Jilava,  dormeau până și sub priciuri așa de mulți erau.

CP- La șerpărie.

Dr.B – Da, la șerpărie.  Eu la șerpărie n-am stat niciodată. O dată la Gherla am stat într-o celulă fără paturi și eram așa de mulți încât stăteam unul lângă altul ca sardelele, iar când unul se întorcea trebuia să ne întoarcem toți atât de puțin loc era. Și totuși unul rămânea în picioare și era obligat să doarmă în jurul wc-ului unde se găsea un pic de loc. Se trăgea la sorți și fiecare ajungea pe rând să doarmă în acel loc. Odată un profesor din celulă a spus: ”Eu nu stau acolo puteți să mă omorâți, eu nu stau acolo”. În schimbul unui turtoi a stat altul în locul lui.

CP – La Jilava, unde ați beneficiat de condiții mai bune, ce făceați, cum vă petreceați timpul?

Dr.B-Ocupația principală era rugăciunea.

CP- Aveați preoți cu dumneavoastră?

Dr.B O, erau celule cu 100 de  preoți.

CP- Am citit că unii dintre ei și-au pierdut credința.

Dr.B- Au fost și preoți care au cedat uneori pentru un blid de linte. Acolo trădarea consta să devii trădător și suferința cea mare a noastră era să trăim mereu cu frică  și să ne cenzurăm. Dacă ne rugam împreună ne pâra și eram duși la carceră. Ei erau oarecum stăpânii noștri pentru că fiecare celulă avea pe unul care făcea ordinea și raporta despre noi.

CP- Ați spus că principala ocupație era rugaciunea, aveațși alte ocupații?

Dr.B- Depinde cu cine eram în celulă, dacă aveam norocul să fim cu oameni de cultură se organizau conferințe, se învățau limbi străine.

CP- Nicolae Balotă a relatat într-un interviu că erau unii care povesteau romane cu atâta pasiune încat uneori gardieni se lăsau răpiți pentru o clipă de bucuria lecturii.

Dr.B- Un extraordinar povestitor era Ovidiu Cotruș.

CP- Câți ani ați stat în inchisoare și cum a fost viața dumneavoastră la întoarcere?

Dr.B- Am stat 8 ani iar la întoarcere m-am întors la Ochiuri unde lucrasem înainte de

închisoare ca felcer după ce m-au dat afară din facultate. După un an și ceva de la eliberare am dat examen la facultate și am reușit.

CP- Pe soția dummneavoastră ați cunoscut-o când erați student?

Dr.B- Da, eram student în anul patru.

CP- Cum a fost viața ei alături de un soț, fost deținut politic?

Dr.B – În carieră a avut de suferit. Cu mare greutate și-a dat doctoratul, iar până la revoluție n-a putut avansa de la poziția de asistent, astăzi este conferențiar.

CP – Revenind la experiența dumneavoastră din închisoare, ce a rămas după ea?

Dr.B- Tot a rămas, nimic nu se poate șterge, dar în timp se modifică percepția, atunci am trăit în suferință și teamă, astăzi spun și eu ca și mulți alții că îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru această experiență extraordinară,  pentru ocrotirea pe care am simțit-o în toate momentele grele, pentru că mi-am păstrat mintea întreagă și mai ales pentru că mi-a dat tăria să nu cedez.

Șederea mea acolo o văd ca pe un dar și ca pe o ispășire. Aceste cuvinte pot fi rostite numai din perspectiva credinței. Multi spun: ” Mi-am pierdut tinerețea în închisori, criminalii, ticăloșii.” Au dreptate într-un fel pentru că s-au jucat cu viața oamenilor.

CP- Dumneavoastră v-ați iertat dușmanii. Ce era în mintea dumneavoastră atunci?

Dr.B- Isus, el a iertat în mine. Într-o lume desacralizată Spiritul Sfânt este disprețuit, iar noi tocmai de El avem nevoie în tot ce întreprindem, El ne dă harul să reușim.  Harul se dobândește prin rugăciune, credință și iubire. Ruptura de păcat ne convertește la credință și iubire,  rugăciunea menține vie legătura cu Spiritul Sfânt, iar Sfintele Sacramente ne îmbogățesc viața prin har.

CP- Care să fie misterul suferinței?

Dr.B- Suferința este legată de viață, cum o trăiești este totul, dacă o trăiești cu revoltă este irosită toată viața, daca trăiești oferind-o în comuniune cu Isus Cristos  este o bogație nemaipomenită.

Nu uitați următorul lucru: nu puteți face nimic fără har, iar harul îl obtineți prin rugăciune și printr-o credință vie care este iubirea, nu părăsiți Biserica, ea are mijloacele de mântuire.

http://www.ftr.ro/fara-iertare-nu-exista-iubiredoctorul-ioan-boila-despre-temnitele-comuniste-53374.php

http://cronicaromana.ro/2012/02/15/fara-iertare-nu-exista-iubiredoctorul-ioan-boila-despre-temnitele-comuniste/

Read Full Post »


Read Full Post »

Older Posts »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.