Feeds:
Posts
Comments

Archive for the ‘Majestății Sale Regelui Mihai I’ Category


http://www.cotidiantr.ro/mihai-i-regele-nepereche-88181.php#.WijuQbaWbDc

regele-mihai,,,,,

După o lungă și loială așteptare, Regele  Mihai a plecat, iar noi am rămas în urmă cu neputințele și regretele noastre, cu incapacitatea de a înțelege mesajul de iubire ce ni l-a transmis vreme îndelungată.

Amintirea Regelui ne va arde pe dinăuntru și din flăcările ei vom renaște mai buni, mai frumoși  și mai nobili. În absență îl vom iubi mai mult, îi vom scrie faptele în cărți și chipul îl vom păstra în inimi. Vom deprinde felul  lui de a tăcea, vom rosti cuvintele cu măsură și ne vom purta pașii cu eleganță.

Coroana României  se va așeza pe capul unui popor modelat  de personalitatea  Regelui  Mihai. Abia atunci destinul  Majestătii Sale se va fi împlinit.

Acum la sfârșit putem spune că viața i-a fost o eroică poveste.  A urcat pe tron la vârsta de 6 ani, trăind tulburătorul moment când cei mari i-au spus: Majestate!  Întoarcerea tatălui , Regele Carol II, i-a luat tronul, dar și bucuria de a fi lângă mama sa, regina Elena.  

A copilărit în apropierea tatălui, dar cu gândul la nobila și buna lui mamă alături de care își petrecea doar vacanțele.  Acest timp prețios îl păstra ca pe o comoară tot restul anului.

Și-a construit mintea și sufletul animat de cele mai înalte idealuri de moralitate și altruism, devenind suficient de curajos pentru a urca a doua oară pe tron la numai 19 ani,  pentru a înfrunta temerar pericolele ce se abăteau asupra țării.

Regele, având un profund simț al  istoriei, s-a ținut departe de cercurile extremiste,  a dezavuat practicile naziste, implicându-se împreună cu Regina-mamă Elena în acțiuni de salvare a evreilor de la persecuții și exterminare.

A respins  modelul politic impus de Ion Antonescu și  angajarea țării în război de partea Germaniei naziste, dar a apreciat recuperarea  Basarabiei, motiv pentru care i-a conferit lui Ion Antonescu gradul de mareșal.  Deși retragerea armatei de pe front era mai mult decât o necesitate, mareșalul a respins solicitarea regelui.

Bucurându-se de credibilitate și respect a atras de partea sa  armata și pe reprezentanții  opoziției democratice, punând în aplicare, la 23 August 1944, planul de scoatere a României din alianța cu Germania  și  de continuare a războiului până la victoria finală alături de Aliați.

Prin deciziile luate regele a salvat statul român de la distrugerea totală și în numele lui s-a obținut recuperarea Transilvaniei prin armistițiul din 12 septembrie 1944  încheiat cu Uniunea Sovietică.

Fidel principiilor democratice s-a opus  vehement  regimului comunist întârziind instalarea deplină a acestuia. Abdicarea forțată, exilul n-au reușit să-l separe de poporul său căruia i-a dăruit credință până în cea din urmă clipă.

Povestea Regelui Mihai poate fi spusă și în cuvinte puține, dar suficient de cuprinzătoare încât să exprime cu claritate parcursul unei vieți dăruite  și asumate.

A acceptat pierderea copilăriei fericite, trăită lângă mama sa, pentru a deprinde calitățile necesare unui bun rege, a acceptat Coroana în cele mai devastatoare clipe istorice, a salvat țara  în timpul războiului când a decis să trecem în tabăra Aliaților, a obținut recuperarea Transilvaniei, a ținut piept comuniștilor pentru a salva libertatea românilor, a renunțat la tron pentru a nu arunca țara într-un război civil și pentru a nu fi eliminați tinerii studenți protestatari față de abuzurile unui regim arbitrar, a trăit singuratatea exilului, abandonul celor puternici,  a suportat supravegherea permanentă a agenților sovietici, a îndurat al doilea exil când, după revoluție, potentații de la București nu i-au permis să intre în țară. Pentru toate umilințele a fost recompensat în ziua de Paștii a anului 1992, când peste un million de oameni  au venit la București să-și întâmpine regele.

Încrezător în misiunea  sa de monarh  devotat a  continuat să servească țara  prin implicarea în procesul  de integrare euro-atlantică și de democratizare a societății. Toate acțiunile regelui s-au derulat într-o manieră discretă și responsabilă.

Mihai I a fost regele nepereche al acestei națiuni pentru felul în care a purtat Coroana în toate împrejurările, pentru felul în care ne-a iubit și a crezut în noi. Nimeni nu-i va lua Cerul de deasupra țării de unde va continua să ne vegheze și să ne  inspire!

 

 

Advertisements

Read Full Post »


http://www.romaniaregala.ro/atitudini/mihai-loialul/

Articol de Camelia Pop, profesor de istorie, publicat în Cotidianul Transilvan, 16 noiembrie 2017

Alături de Carol I Eliberatorul, Ferdinand Întregitorul, Mihai Loialul a dat țării măsura puterii sale prin curaj, responsabilitate și loialitate.

La numai șase ani Regele Mihai a asigurat  continuitatea Coroanei și stabilitatea țării.

Principele  Moștenitor Carol, viitorul rege Carol al II-lea, imprevizibil și aventurier, a renunțat la succesiune în anul 1925, generând o criză politică  ce putea arunca țara în haos. În urma deciziei regelui Ferdinand și a Parlamentului, Mihai primește titlul de  principe moștenitor.  Moartea neașteptată a regelui Ferdinand, în anul 1926, l-a adus pe micul principe pe tron, domnind sub Regență în perioada 1927-1930.

În timpul celei de-a doua domnii (1940-1947), temerarul rege a înfruntat totalitarismul german  și pe cel sovietic deopotrivă.

A salvat țara de la dezastru la 23 August 1944, când a decis să trecem de partea Aliaților și să continuăm războiul până la victoria finală. Contribuția României a fost importantă, după spusele  generalului german  Gerd von Rundstedt : “puciul de la București scurtase războiul cu o jumătate de an.” 

În egală măsură, regele Mihai s-a opus comunizării României, neacceptând  guvernul Petru Groza, impus arbritar de Vișinski, trimisul Moscovei. Piesa de șantaj a emisarului sovietic era Transilvania. Tergiversarea semnării  de către Uniunea Sovietică a armistițiului din 12 septembrie 1944, prin care Transilvania revenea României, îl punea pe rege într-o situație dificilă.

”Greva regală” a fost răspunsul regelui la măsurile antidemocratice luate de guvernul Petru Groza. Intervenția marilor puteri pentru a soluționa criza din România a fost una de formă.

Fără un sprijin extern eficient, regele Mihai n-a putut opri instaurarea regimului comunist, dar a întârziat instalarea deplină  a acestuia până la 30 decembrie 1947. În fatidica zi, recurgând la un nou șantaj, comuniștii l-au amenințat pe rege cu eliminarea celor 1000 de studenți întemnițați din cauza manifestațiilor promonarhice.

Plecarea și exilul dureros nu l-au împiedicat pe rege să continue lupta, să vorbească lumii întregi despre atrocitățile regimului comunist, despre suferința opozanților din închisori,  despre dezastrul prin care trecea România, dar  mereu s-a lovit de un zid imposibil de trecut. Atunci trebuie să fi rostit amarele cuvinte: Ieşeam dintr-un infern al tuturor ca să intru într-unul rezervat numai mie.”

 A dus o viață eroică refuzând orice compromis. Nici tentanta ofertă americană nu l-a clintit din loc. Președintele Statelor Unite îi punea la dispoziţie o proprietate şi un venit anual ce asigurau Familei  Regale un trai confortabil. În schimbul generoasei oferte, Mihai trebuia să renunţe la identitatea sa de Rege al României, condiţie care i s-a părut total inacceptabilă.

Regele a trăit în conformitate cu propriul său crez creștin, nu l-a abandonat nici în cele mai dificile momente, a suportat cu stoicism indiferența oamenilor politici din Occident, supravegherea permanentă din partea securității comuniste, dorul de țară, încrezându-se total în Providență. Îndelungata răbdare i-a fost răsplătită în anul 1992, când peste un million de oameni au venit să-și întâmpine regele cu emoție și speranță.

Incapacitatea noastră de a ne organiza pentru a deveni  o forță capabilă să restaureze monarhia, a făcut loc imposturii. Regele a continuat să aștepte cu credință și loialitate ca țara să se întoarcă la sine, să-și revină, să conștientizeze șansa pe care o are de a fi condusă diferit, după principii morale, solide, în folosul tuturor.

Astăzi spunem cu tristețe că puteam fi o altfel de țară, o democrație autentică, întemeiată pe valori creștine, un sprijin pentru Europa aflată într-o stare de decădere morală și spirituală.

Așteptarea regelui în toți anii de la abdicarea forțată, a fost una activă, în Anglia și America a declarat că abdicarea i-a fost impusă, iar în America, cu ocazia acordării de către președintele Truman a decorației ”Legiunea de Merit”, regele a subliniat contribuția armatei române la scurtarea războiului și a solicitat sprijin pentru țară, fără a primi vreo promisiune concretă.

Cu toate împotrivirile a continuat să creadă că lucrurile se vor schimba, motiv pentru care s-a implicat în formarea Comitetului Național Român, condus de fostul prim-ministru Nicolae Rădescu. La inițiativa regelui, Comitetul a cules informații despre situația din țară și a publicat o broșură intitulată ”Suprimarea drepturilor omului în România”. Broșura a fost citită în mediile oficiale occidentale. În consecință Congresul American  a înființat o Comisie care să analizeze activitățile Uniunii Sovietice în Europa centrală și răsăriteană. Invitat să vorbească la Londra, unde s-a întrunit Comisia, regele a solicitat intervenția în România, dar i s-a răspuns cu o întrebare: ”Vedeți o altă soluție decât războiul?”

Jocurile politice şi interesele aveau să primeze faţă de nelegiuirile la care erau supuşi cei persecutaţi în ţară de un regim ilegitim. Această stare de  fapt  a  sporit şi mai mult suferinţa Regelui.

Punându-și speranța în noua generație a sprijinit înființarea la Paris a unei Fundații cu statut universitar pentru tinerii români, cărora li s-au oferit burse pentru a studia și pentru a fi educați în spiritul valorilor democratice.

Paralel cu acțiunile sale politice, a cultivat în sufletul reginei Ana și a fiicelor sale  dragostea pentru țară și speranța în șansele de viitor ale României.

Legat pentru totdeauna de țara sa, a ales să trăiască simplu, fără compromisuri, conservându-și regalitatea. A practicat diferite munci pentru a-și întreține familia, dar în inimă a trăit cu speranța că într-o zi porțile se vor deschide și va păși din nou pe pământul unde s-a născut pentru a renaște împreună cu poporul său.

Lanțurile s-au rupt și regimul comunist s-a prăbușit, dar exilul regelui a continuat, adăugând vechii sale suferințe una nouă, a respingerii din partea potentaților de la București , care cu greu au înțeles că regele nu poate fi oprit să se întoarcă acasă.

Mașinațiunile puse în mișcare pentru a-l compromite n-au încetat nici astăzi,  dar n-au putut să-l învingă pe cel care a ținut piept lui Hitler și lui Stalin, atrocităților naziste și comuniste.

Încrezător în istoricitatea României a  făcut numeroase călătorii în scopul integrării în structurile euro-atlantice, fiind încrezător în potențialul țării și în rezervele ei de viitor.

Totodată i-a insuflat Principesei Margareta încrederea că orice investiție în folosul țării este o datorie și o bucurie în același timp. Din fidelitate față de rege și față de țara pe o știa din poveștile regelui, Principesa a întemeiat Fundația Principesa Margareta a României, prin intermediul căreia a venit în sprijinul tinerilor și vârsnicilor, a stabilit punți între generații armonizând relațiile distruse de un regim arbritar.

Într-o zi vom conștientiza sacrificiul regelui vindecând în acest fel rănile trecutului. Regele împreună cu martirii închisorilor vor sta la temelia restaurării noastre  ca nație și popor.

 

Read Full Post »


Regina-ElisabetaI

Evocarea personalității Reginei Elisabeta a României este pentru noi mai mult decât o bucurie. Iubita noastră Regina a descoperit frumusețea țării  sale de adopție  și a pus în valoare potențialul ei creator. Mai mult spiritul locului a inspirit-o îndeajuns pentru a transorma în poezie unduirile  sufletești .

Invesmantată în port național  a înnobilat tradițiile noastre și le-a făcut cunoscute lumii. Broderiile și tapiseriile romanești au participat  la  Expoziția Universală de la Paris, iar la Berlin regina a organizat expoziția : “Femeia în artă si meșteșuguri”.

Pentru a-i convinge pe cât mai mulți străini să ne viziteze țara,  Trenul Orient Expres se oprea la Sinaia, iar calatorii  erau gazduiți la Castelul Regal de la Peleș.

Sensibilitatea sa artistică și talentul   literar  s-au concretizat în volume de poezii  publicate sub psedonimul  de  Carmen Sylva si în traducerile din versurile populare romanești și din opera poeților Mihai Emionescu și Vasile Alecsandri. În egală masură regina a admirat opera  artiștilor și poeților cărora le-a oferit  sprijin financiar  cum a fost cazul pictorului Nicolae Grigorescu sau a  poetului Vasile Alecsandri.  Lui Mihai Eminescu i-a acordat  Ordinul “Bene Merenti”, pe care poetul l-a refuzat din motive antidinastice.Un oaspete ales la Castelul Peles era Geroge Enescu . Regina l-a admirat și protejat numindu-l “copilul meu de suflet” .

Compasiunea și dăruirea i-au adus numele de Mama Regină.  În timpul Razboiului de Independență  s-a implicat în înființarea de spitale și servicii de ambulanța, a achiziționat medicamente pentru răniți si a oferit sprijin financiar familiilor afectate de ororile războiului.  A fondat Societatea Regina Elisabeta pentru tratarea bolnavilor și distribuirea de medicamente gratuite.

Frumusețea, înteligenta, noblețea și caritatea sunt cele mai potrivite cuvinte pentru a sintetiza  personalitatea Primei Regine a României.

 

 

Read Full Post »


O iubire fără sfârșit… Regina Ana a știut să-și modeleze timpul și să-și potrivească pașii în călătoria de peste 68 de ani alături de iubitul ei soț și rege. Zilele se scurgeau în ritmul lor firesc , dar serile și nopțile erau tainice, regele o purta de mână prin inima lui, o făcea părtașă la o suferință imposibil de comunicat. Ea a știut să asculte și să înțeleagă, a văzut coroana regelui în formă de cruce, simbol al unirii pentru todeauna cu țara pe care-o pierduse. Într-un timp arogant și într-o lume tot mai sigură pe sine, cei doi au îndrăznit să trăiască unul pentru celălalt ca o singură ființă, îndeplinind destinul unei vieți cu adevărat regale. În multe seri, regele povestea fiicelor sale și reginei despre țara lui, despre frumusețea locurilor, a oamenilor, despre inegalabila natură cu care Dumnezeu a binecuvântat România. Când pășea pe pământul României, regina aștepta cu emoție să ajungă la țară, să colinde văile și pădurile românești pentru a le descoperi poezia. Vreme de peste 40 de ani a auzit sunetul ei în șoaptele regelui. Dar România rămasă în urmă pierduse în fiecare zi din frumusețea ei. Societății românești i s-au luat modelele și reperele, iar închisorile comuniste au înghițit vechea Românie. Se construia o țară nouă, fără identitate și istorie. În urma multelor intervenții oficiale în Europa și în America împotriva abuzurilor din România, rămase fără răspuns, regele a înțeles cât de singur este. Atunci trebuie să fi rostit amarele cuvinte « Ieşeam dintr-un infern al tuturor ca să intru într-unul rezervat numai mie.” A trăit cu această tristețe, dar a continuat să spere și să creadă în renașterea țării, în istoricitatea sa . Regina Ana i-a fost alături, împărtășind până la ultima picătură destinul regelui și soțului ei Mult visata dorință de a veni în România i-a fost recompensată în ziua de Paști a anului 1992, când peste un million de oameni au rostit la unison “ Trăiască Regele”, o clipă cât viața lor de așteptare. Fiica principelui René de Bourbon-Parma , strănepoata regelui Cristian al IX-lea al Danemarcei și

Majestățile Lor Regele Mihai și Regina Ana

Regina Ana  a știut să-și modeleze timpul și să-și potrivească pașii în călătoria de peste 68 de ani alături de iubitul ei soț și rege. Zilele se scurgeau în ritmul lor firesc , dar serile și nopțile erau tainice, regele o purta de mână prin inima lui, o făcea părtașă la o suferință imposibil de  comunicat.   Ea a știut să asculte și să înțeleagă,  a văzut  coroana regelui în formă de cruce, simbol al unirii pentru todeauna cu țara pe care-o pierduse.

Într-un timp arogant și într-o lume  tot mai sigură pe sine, cei doi au îndrăznit  să trăiască unul pentru celălalt ca o singură ființă, îndeplinind  destinul unei vieți   cu  adevărat regale.

În multe seri, regele   povestea  fiicelor sale și reginei  despre țara lui, despre frumusețea locurilor, a oamenilor, despre inegalabila natură cu care Dumnezeu a binecuvântat România.

Când a pășit pe pământul României, regina a așteptat cu emoție  să ajungă la țară, să colinde  văile și pădurile românești  pentru  a le descoperi  poezia.  Vreme de peste 40 de ani a auzit sunetul ei în șoaptele regelui.

Dar România rămasă în urmă pierduse  în fiecare zi din frumusețea ei. Societății românești i s-au luat modelele și reperele, iar închisorile comuniste au înghițit vechea Românie. Se  construia o  țară  nouă, fără identitate și istorie.

În urma multelor  intervenții  oficiale în Europa și în America  împotriva abuzurilor din România, rămase fără răspuns, regele a înțeles cât de singur este. Atunci  trebuie să fi rostit  amarele cuvinte « Ieşeam dintr-un infern al tuturor ca să intru într-unul rezervat numai mie.” A trăit cu această tristețe, dar a continuat să spere și să creadă în renașterea țării, în istoricitatea sa . Regina Ana i-a fost alături, împărtășind până la ultima picătură destinul regelui și soțului ei

Mult visata dorință de a veni în  România i-a fost recompensată în ziua de Paști a anului 1992, când peste un million de oameni au rostit la unison “ Trăiască Regele”, o clipă cât viața lor de așteptare.

Fiica principelui René de Bourbon-Parma , strănepoata regelui Cristian al IX-lea al Danemarcei și a regelui Miguel I al Portugaliei a avut curajul nu numai să lupte voluntar pe front, în timpul celui de-al doilea război mondial, dar mai ales să accepte o viață simplă , care i-a potențat și mai mult noblețea și regalitatea. A acceptat cel mai frumos destin, acela al unei mari iubiri, care înseamnă jertfirea de sine.

Regina Ana  și Regele Mihai au trăit Iubirea și ea este fără sfârșit.

 

 

 

Read Full Post »


Foaia Transilvana – Cotidianul Transilvan
Monarhia sau Republica? (I)
Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia POP  Data:  6.03.2013  Ora:  15:38  Citiri:  3251

Istoria ţării noastre s-a construit în jurul monarhiei, domneşti sau regale, şi viitorul este legat de această istorie firească nu de una artificială impusă cu brutalitate.  Martirii regimului comunist sunt ultima voce a normalităţii şi memoria faptelor lor ne obligă.

Alungarea Regelui Mihai I din ţară, denigrarea Majestăţii Sale aproape un jumatate de secol n-au reuşit să acopere adevărul istoric .

Un exerciţiu de memorie, credem util, ne va ajuta să recuperăm un fragment de timp  esenţial  pentru mersul  înainte al istoriei.

Carol I

In atmosfera optimistă a secolului al XIX-lea, generată de aspiraţia popoarelor spre libertate, se înscriu şi eforturile românilor de transformare şi modernizare.  Dorinţa de unitate, viu exprimată în programele revoluţionare de la 1848, capătă amploare în cadrul Congresului european de Pace de la Paris, convocat în urma războiului ruso-turc (1853-1856).

Problema unirii românilor a fost soluţionată de marile puteri prin hotărârea de a se organiza în Moldova şi Muntenia adunări consultative. Rezultatele acţiunii au fost consemnate într-un document (1857) împreună cu  dorinţele  muntenilor şi moldovenilor privind constituirea statului român modern: numele ţării să fie România şi tronul să fie ocupat de un prinţ străin ales dintr-o dinastie domnitoare europeană ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării.

Această dorinţă legitimă a naţiunii române s-a împlinit în primăvara anului 1866, când, după o călătorie aventuroasă, sosea în ţară prinţul Carol, fiul principelui Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen şi al principesei Joséphine de Baden.

Misiunea aducerii în ţară a principelui a revenit lui I.C.Brătianu, care a plecat la Düsseldorf  pentru a obţine consimţământul principelui,  familei şi a casei regale a Prusiei.

După acceptul regelui Wilhelm I şi sfaturile cancelarului Otto von Bismarck, principele Carol  a călătorit cu un paşaport eleveţian eliberat pe numele unui om de afaceri, Karl Hettingen, pentru a nu trezi suspiciunea Austriei, aflată la acea vreme în conflict cu Prusia.  Pe data de 6 mai ajunge la Baziaș unde se întâlneşte cu I.C.Brătianu, care venea de la Paris unde a obţinut sprijinul împăratului Napoleon al III-lea. Cei doi călătoresc împreună cu vaporul până la Turnul –Severin, apoi se îmbarcă pe un nou vapor până la Giurgiu, iar de aici îşi continuă călătoria spre capitala ţării, sosind în ziua de 10 Mai 1866.

Principele este întâmpinat pe podul Mogoşoaiei de primarul capitalei Dimitrie C. Brătianu care-i oferă cheile oraşului.  La palatul Mitropoliei, după Liturghie,  principele depune jurământul  în faţa camerelor reunite ale parlamentului, a guvernului, a Locotenenţei Domneşti şi a Inalţilor ierarhi ai Bisericii. Cu mâna pe cruce şi pe Biblie principele rosteşte jurământul românesc de investitură „Jur de a fi credincios legilor ţării, de a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea teritoriului ei şi a domni ca domn consituţional.[1] După jurământ tânărul domn a adăugat memorabilele cuvinte: ”Punând picioarele pe acest pământ, am şi devenit român!”[2], exprimându-şi totodată angajamentul de fidelitate faţă de noua sa patrie: „Devotamentul fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean azi, mâine, de va fi nevoie soldat, eu voi împărtăşi cu dumneavoastră soarta cea bună ca şi cea rea”[3]

Prin adopatarea constituţiei si promulgarea ei la 1 iulie 1866, Carol I instaurează în România un regim constituţional întemeiat pe principiul separării puterilor în stat, al suveranităţii naţionale, guvernării reprezentative şi  responsabilităţii în faţa cetăţenilor. Monarhia este ereditară prin drept de primogenitură.[4] În constituţie nu se amintea de raporturile cu imperiul otoman şi puterile garante, considerându-se că independenţa României va fi în scurtă vreme un obiectiv îndeplinit.

“Puterile constitutionale ale Regelui sunt ereditare in linie coboratoare directa si legitima a Majestatii Sale Regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din barbat in barbat prin ordinul de primogenitura si cu excluderea perpetua a femeilor si coboratorilor lor. Coboratorii Majestatii Sale vor fi crescuti in religia ortodoxa a Rasaritului “.[5]


[1] Ioan Scurtu, Monarhia în România, Ed. Danubius, 1991, pp.14-16.

[2]  Ibidem

[3] Ibidem

[4] Art.82, Constitutia Romaniei din 1866, ”Puterile constitutionale ale Regelui sunt ereditare in linie coboratoare directa si legitima a Majestatii Sale Regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din barbat in barbat prin ordinul de primogenitura si cu excluderea perpetua a femeilor si coboratorilor lor. Coboratorii Majestatii Sale vor fi crescuti in religia ortodoxa a Rasaritului”.

[5] Constitutia Romaniei din 1866, art. 82.

http://www.cotidiantr.ro/monarhia-sau-republica-i-64667.php#.UsbZXNJdXfI

Read Full Post »


Foaia Transilvana – Cotidianul Transilvan
Monarhia sau Republica? (II)
Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia POP  Data:  18.04.2013  Ora:  19:59  Citiri:  1868

Agitaţiile şi revoltele au creat în ţară o stare de dezordine periculoasă făcându-l pe Carol să se gândească la abdicare. Intenţia domnitorului de a renunţa la tron, anunţată în cadrul Consiliului de Coroană, a avut un puternic efect asupra conservatorilor care au promis că vor lua toate măsurile pentru a restabili ordinea în ţară, angajându-se totodată să formeze un guvern responsabil. Autorii mişcării antidinastice au fost eliberaţi.

Marea guvernare conservatoare (1871-1876) a constituit o perioadă de pace, stabilitate şi de intensa activitate  pe plan extern în vederea obţinerii independenţei pe cale diplomatică.

Cât timp s-au aflat în opoziţie, liberalii, maturizându-se, au renunţat la opţiunile lor republicane adoptând politici raţionale, subordonate  intereselor de stat. În scurtă vreme liderul Partidului Naţional Liberal (1875)  a devenit cel mai bun colaborator al  lui Carol I.

În urma alegerilor din 1876, câştigate de liberali, I.C.Brătianu ocupă funcţia de premier, demarând acţiunile pregătitoare pentru un posibil conflict cu turcii în contextul declanşării răscoalelor antiotomane din Balcani.  Rusia,  ”apărătoarea” ortodocşilor din Imperiul Otoman i-a sprijinit pe răsculaţi. În condiţiile disensiunilor ruso-turce tot  România a început pregătirile în eventualitatea implicării ei în război.

În acest sens I.C.Brătianu şi Mihail Kogălniceanu s-au deplasat la Livadia în Crimeea, reşedinţa de vară a ţarilor,  unde au purtat tratative cu ţarul Alexandu al II-lea şi cancelarul Gorceakov. Convenţia româno-rusă, încheiată la 4 aprilie 1877,  prevedea acceptarea traversării teritoriului românesc de către armata rusă cu condiţia respectării integrităţii teritoriale a României şi a drepturilor sale politice.

Intenţia lui Carol era de a angaja armata română în război în vederea obţinerii independenţei, dar ţarul a refuzat propunerea lui Carol.

Neoficial războiul turco-român se declanşează pe Dunare în momentul când  artileria otomană bombardează porturile dunărene, urmată de riposta turarilor români de la Calafat asupra Vidinului şi a navelor turceşti din port.

Celebrul discurs al lui Mihail Kogălniceanu din Camera Deputaţilor, în ziua de 9 Mai, proclama România Independentă: „În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare….Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă”[1].  La 10 Mai Independenţa a fost proclamată şi în Senat, urmată de promulgarea Declaraţiei de către Carol I.

Înfrângerile suferite de armata rusă în Balcani îl obligă pe arhiducele Nicolae să-i adreseze Principelui român celebra telegramă din 19 iulie, scrisă în limba franceză, prin care solicita implicarea armatei române în război.

”Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune şi, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata după cum doreşti. Între Jiu şi Corabia demonstraţiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele. Nicolae ” [2].

În urma întrevederii lui Carol I cu marele duce Nicolae şi ţarul Alexandru al II-lea, domnitorul român preia comanda armatei româno-ruse . Armata română dotată cu armament modern a creat dificultăţi turcilor. După lupte grele au fost cucerite reduta Griviţa (30 august), unde au pierit 1000 de soldaţi români, reduta Rahova (9 noiembrie) şi în cele din urmă Plevna capitulează, iar  turcii se predau în frunte cu Osman-Paşa la 28 noiembrie 1877. După Victoria de la Plevna, armata rusă se îndreaptă spre Constantinopol, iar armata română spre vest în direcţia Vidin-Belogradcik. În ianuarie 1878 se incheie armistiţiul.

Carol I se adresează arhiducelui Nicolae printr-o scrisoare, prin care solicită  acceptarea României la masa tratativelor, ca urmare a participării la victoria comună împotriva turcilor . Cererea domnitorului este refuzată, congresul de pace desfaşurându-se la San Stefano (19 februarie 1878), fără prezenţa delegaţilor români. Ţara noastră, Serbia şi Muntenegru sunt declarate independente, Bulgaria şi Bosnia-Herţegovina rămân autonome.  Rusiei îi revine  Dobrogea, pe care o oferă României în schimbul celor trei judeţe, Cahul, Bolgrad, Ismail, din sudul Basarabiei.

Marile puteri, nemulţumite de  creşterea prea mare a influenţei ruse în Balcani, au cerut organizarea unui nou congres la Berlin (1 iulie 1878).  România a fost acceptată la congres cu rol consultativ. I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au prezentat un memoriu de protest criticând atitudinea Rusiei faţă de angajamentele luate prin convenţia din 4 aprilie 1877, de respectare a integrităţii teritoriale a României, dar după cum s-a spus delegaţii români a fost ”auziţi dar nu ascultaţi”.

Prin hotărârile congresului de la Berlin, România devenea un stat suveran, care îşi mărea semnificativ teritoriul prin incorporarea Dobrogei, Deltei Dunării şi Insulei Şerpilor, dar în acelaşi timp trebuia să cedeze Rusiei cele trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad, Ismail. Totodata independenţa României a fost condiţionată de modificarea articolului 7 din constituţie privind acordarea de drepturi politice şi necreştinilor.

De asemenea marile puteri au recunoscut independenţa Serbiei, Muntenegrului şi autonomia Bulgariei căreia i s-a redus teritoriul prin constituirea provinciei autonome, Rumelia, condusă de un guvernator creştin numit de Poartă. Alte hotărâri vizau dreptul Austro-Ungariei asupra Bosniei-Herţegovina şi al Marii Britanii asupra insulei Cipru.

VA URMA


[1] Mihail Kogălniceanu, Texte social-politice alese, Bucureşti, Editura Politică, 1977

[2] Istoria Romaniei in date, Editura Enciclopedica Romana, Bucuresti, 1972

http://www.cotidiantr.ro/monarhia-sau-republica-ii-65867.php#.UsbYIdJdXfI

Read Full Post »


Foaia Transilvana – Cotidianul Transilvan
Monarhia sau Republica? (III)
Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia POP  Data:  19.07.2013  Ora:  00:01  Citiri:  1034

 România se proclamă Regat

După recunoaşterea Independenţei de către marile puteri, la 9 septembrie 1878 guvernul a luat decizia de a-i recunoaşte lui Carol titlul de  ”Alteţă Regală”, fapt ce simboliza  afirmarea pe plan internaţional a României ca stat suveran. În martie 1881, prin votul Parlamentului, România s-a proclamat regat în frunte cu Carol I, urmând ca  moştenitorul tronului  să poarte titlul de  principe regal.[1]

La ceremonia de încoronare din 10 Mai 1881 al lui Carol I şi a Elisabetei ca suverani ai României, Majestatea Sa a purtat o Coroană de oţel confecţionată dintr-un tun de război din timpul luptelor cu turcii.

După acest moment prestigios au urmat ”20 de ani de dominaţie a Coroanei”, potrivit expresiei lui Nicolae Iorga. Regele a menţinut echilibrul politic între conservatori şi liberali utilizând sistemul rotativei guvernamentale. Indiferent de culoarea politică  a partidului aflat la putere regele a acordat atenţie acelor măsuri care au asigurat progresul  şi bunăstarea României.

Domnia lui Carol a fost o perioadă de construcţie şi progres continuu, de modernizare şi afirmare a ţării. Prin reforme si politici guvernamentale  s-a  dezvoltat   industria şi s-a  extins infrastructura de drumuri şi căi ferate. În capitală dar şi în alte părţi ale ţării încă de la începutul domniei lui Carol s-au ridicat grandioase construcţii monumentale precum:  Castelul Peleş, reşedinţa Familiei Regale, Palatul Cotroceni, Atheneul Român, Biblioteca Centrală Universitară Bucureşti, Palatul CEC, Palatul Poştelor (azi Muzeul Naţional de Istorie),  Podul de la Cernavodă, Portul Constanţa şi multe alte  mii de clădiri publice şi private.

Domnia lui Carol, o epocă de cultură

În această perioadă de efervescenţă culturală lupta dintre vechi şi nou se manifestă intens, modelele occidentale si filoanele  tradiţionale se contopesc într-un mare act creator. Liberalii şi conservatorii, moderniştii şi tradiţionaliştii se exprimă în forme artistice şi literare, care dau  naştere unei culturi naţionale de anvergură europeană.

Carol I, conştient de  rolul civilizator pe care îl avea în această parte de lume, a acordat atenţie  instituţiilor de cultură, văzute ca şi centre de identitate naţională. Urmând tradiţia ctitoriilor domneşti a întemeiat  Fundaţia “Carol I”, înzestrată cu o bibliotecă remarcabilă. Aceasta a fost pusă la dispoziţia studenţilor şi a servit ca model de organizare  altor biblioteci. Într-o scrisoare adresată primului ministru Lascăr Catargiu, în anul 1891 regele arăta scopul întemeierii Fundaţiei Universitare Carol I: “Urmând pilda bunilor Domni din trecut şi spre amintirea faptelor împlinite în acest pătrar de veac, vroim a înfiinţa  spre binele tinerimii universitare de la toate facultăţile din ţară, al cărui scop va fi de a procura studenţilor un loc de întrunire înzestrat cu o bibilotecă totdeauna deschisă, unde vor putea satisface  iubirea de studiu, de a veni în ajutorul acelora dintre dânşii care întreprind lucrări speciale sub direcţiunea profesorilor lor sau pentru tipărirea tezelor, cum şi de a da subvenţiuni acelora care din lipsă de mijloace ar fi siliţi să întrerupă studiile lor în dauna culturii generale a ţării.

Dorinţa noastră, a Reginei şi a principelui Moştenitor, este ca această Fundaţie să contribuie a întări frăţia printre tinerimea universitară şi a hrăni simţământul patriotic care înalţă sufletul ei~ [2]

De asemenea alte lucrări s-au bucurat de subvenţii din partea regelui precum elaborarea dicţionarului etimologic la iniţiativa lui Bogdan Petriceicu Haşdeu. Academia Română a recunoscut prestigioasa activitate culturală a regelui Carol I, alegându-l preşedinte de onoare.

România alături de Puterile Centrale

După recunoaşterea sa ca stat suveran, România avea nevoie  să se afilieze la un sistem de alianţe care s-o protejeze de eventualele pericole externe. Problema  găsirii unui partener viabil a fost îndelung dezbătută.

Franţa, preferata opiniei publice, nu mai reprezenta o opţiune în condiţiile în care a recunoscut ultima independenţa României şi era tot mai puţin interesată să dezvolte relaţii comerciale în ţara noastră. După congresele de pace de la San Stefano şi Berlin, relaţiile cu Rusia s-au răcit considerabil, excluzând posibilitatea oricărei apropieri. Afirmarea Germaniei si creşterea influenţei ei în relaţiile internaţionale îi oferă lui Carol I şansa să orienteze România spre o alianţă cu ţara sa de origine.  Invitat la Berlin la un eveniment de familie, regele împreună cu cancelarul Otto von Bismarck au stabilit proiectul viitorului tratat. La recomandarea acestuia, la 18 octombrie 1883 România a încheiat un tratat cu Austro-Ungaria la care au aderat Germania şi Italia. Ţara noastră, devenind membru asociat al Triplei Alianţe, a ieşit din izolarea diplomatică în care se afla, afirmându-se în scurt timp ca un factor de echilibru în Balcani.[3]

Tratatul cu Austro-Ungaria a fost ţinut secret din cauza nepopularităţii sale. Opinia publică s-ar fi declarat profund nemulţumită de alianţa cu monarhia dualistă din cauza politicilor guvernanţilor de la Budapesta faţă de românii transilvăneni. Regele nu s-a considerat niciodată aliatul guvernului maghiar, a respins practicile sale şi a intevenit în sprijinul memorandiştilor, solicitând împăratului Franz Joseph eliberarea celor condamnaţi în procesul de la Cluj din 1894.

Ca urmare a aderării la Tripla Alianţă, România a beneficiat de sprijinul Germaniei în relaţiile internaţionale, dar din cauza atitudinii naţionaliste a Ungariei faţă de comunitatea românească din Transilvania s-au produs destule fisuri la nivelul alianţei.

Răcirea relaţiilor a devenit evidentă în timpul războaielor balcanice când Austro-Ungaria a dezaprobat implicarea României în conflictul zonal. Primul război balcanic a debutat în 1912 ca o acţiune a ţărilor din sud-estul Europei împotriva turcilor. După victorie neînţelegerile dintre Bulgaria şi foştii săi aliaţi (Grecia, Serbia) au dus la un nou război care s-a încheiat dezastruos pentru Bulgaria ca urmare a intervenţiei armatei române. Prin tratatul de la Bucureşti  din 10 august 1913, Bulgaria a cedat României sudul Dobrogei ( Cadrilaterul) format din cele  două judeţe Durostor şi Caliacra.

Războaiele balcanice au sporit prestigiul României, dar în egală măsură au dus la îndepărtarea de  Austro-Ungaria şi implicit de Tripla Alianţă. Bucurându-se de încrederea şi sprijinul Franţei în timpul celui de-al doilea război balcanic, România tinde să se orienteze spre puterile Antantei. [4]

Consiliul de Coroană, 21 iulie 1914

În ultimele decenii rivalităţile dintre marile puteri s-au manifestat intens, culminând cu izbucnirea primei conflagraţii mondiale.  La Bell Epoque se încheia dramatic, starea de nemulţumire şi dezamăgire era generalizată. În artă mişcarea avangardistă propunea ruperea de trecut şi găsirea unor noi forme de expresie.

Europa se afla într-un moment de mare cumpănă iar tensiunile creşteau  pe fondul aspiraţiilor naţionale ale popoarelor.

Războiul plutea în aer, atentatul de la Sarajevo dovedind imposibilitatea evitării lui. În scurtă  vreme declaraţiile de război ale celor două grupări politico-militare au transformat un conflict zonal într-unul mondial.

Cei doi împăraţi, Wilhelm al II-lea al Germaniei şi Franz Joseph al Austro-Ungariei, i-au cerut Regelui României să-şi respecte angajamentele de aliat şi să se alăture Alianţei. Regele a organizat Consiliul de Coroană  şi a propus, invocând Tratatul din 1883, intrarea ţării noastre în război de partea Puterilor Centrale. Majoritatea celor prezenţi au fost de acord cu punctul de vedere susţinut de primul-ministru Ionel Brătianu, potivit căruia pentru moment România să se declare neutră urmând ca mai târziu să se angajeze în război de partea Antantei, după ce va obţine din partea acesteia recunoaşterea drepturilor României asupra Transilvaniei şi Bucovinei. Carol I a respectat cu amărăciune decizia Consiliului: „Constat că reprezentanţii ţării, aproape în unanimitate, au cerut neutralitatea. Ca rege constituţional mă supun voinţei dumneavoastră. Mi-e frică însă că prestigiul ţării va ieşi micşorat din şedinţa de astăzi şi mă tem că aţi luat o hotărâre de care România se va căi în viitor”[5]

Pentru Carol au urmat două luni de suferinţă şi neîmpăcare. Zilele s-au scurs cu repeziciune iar la capătul lor bravul monarh s-a stins din viaţă, la 27 septembrie 1914, după 48 de ani de domnie în mijlocul naţiunii pe care a fost chemat s-o conducă.

Trei cuvinte: modernizare, independenţă, regat, ar putea să cuprindă sintetic o epocă  marcată  de personalitatea regelui Carol I. Fiecare dintre aceste cuvinte cheie arată măsura faptelor unui monarh profund angajat în opera de edificare a unei ţări prospere şi libere. Şi-a îndeplinit misiunea cu mult devotament şi înţelepciune având încredere în Dumnezeu şi în  buna judecată a poporului său.

În mesajul testamentar  din 1899 Carol I scrie cele mai frumoase cuvinte adresate ţării sale: “Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns acuma să ocupe o poziţie vrednică între Statele europene, m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să îndeplinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului.  Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei, contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit fără frică şi fără şovăire, înainte pe calea dreaptă, având nemărginita încredere în Dumnezeu şi în bunul-simţ al credinciosului meu popor.~[6]


[1] Monitorul oficial~, nr.60 din 15 martie 1881

[2] Tzigara-Samurcas, Al., Fundatia Universitara Carol I 1891-1931, Bucuresti 1931, p.13.

[3] Gheorghe Căzan, Şerban Rădulescu-Zoner, România şi Tripla alianţă. 1878 – 1914, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, p.123

[4] Keith Hitchins,~ Desăvârşirea naţiunii române~, pag 414, Istoria României, coordonator Mihai Bărbulescu, Ed. Enciclopedică, Buc.1998

[5] Ion Bulei, Arcul aşteptării. 1914 – 1915 – 1916, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981, p.63

[6] Testamentul Regelui Carol I, Ziarul ~Romanul~, Arad, 5/18 Octombrie 1914

http://www.cotidiantr.ro/monarhia-sau-republica-iii-68020.php#.UsbVZNJdXfI

Read Full Post »

Older Posts »