Feeds:
Posts
Comments

Archive for the ‘Majestății Sale Regelui Mihai I’ Category


Ștefan Zweig a scris o carte: “Orele astrale ale omenirii”.  Parafrazândul-l pe ilustrul scriitor putem să spunem că țara noastră, în anul 1918, a trăit clipa sa astrală. Acest vis de a fi toți românii în interiorul fruntaliilor aceluiași  stat rămânea un ideal imposibil de atins.
Proiectul Unirii este  o moștenire a trecutului istoric și s-a născut treptat pe măsură ce conștientizarea identității poporului român s-a accentuat.
Elita intelectuală transilvăneană  a transformat sentimentul aproape metafizic al identității noastre  într-un proiect politic de afirmare, bazat pe vechimea și latinitatea poporului român. Episcopul greco-catolic Inocențiu Micu-Klein, Școala Ardeleană, prin ilustrii ei repezentanți,  Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, au militat în numele și pentru drepturile politice ale unei națiuni tot mai conștiente de sine.
Ideile intelectualității românesti  transilvănene întemeiate pe latinitate au iradiat și în celelalte spații românești contribund la o limpezire a conștiintei naționale.
Treptat, dar mai ales în secolul al XIX-lea, Unirea lui Mihai Viteazul din anul 1600, a devenit pentru sensibilitatea românească un simbol, o prefigurare a Marii Uniri de mai târziu. Nicolae Balcescu a scris lucrarea ”Românii supt Mihai Voievod Viteazul” și a conceput un program politic pornind de la fapta legendarului domnitor.
Ideea unității a capacitat voințele politice, care au depașit cadrul constituțional stabilit la Paris și au realizat unificarea Principatelor sub autoritatea domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
Dorința românilor de a avea un principe străin, formulată în programele revolutiei de la 1848, s-a împlinit odată cu aducerea în țară a lui Carol I . După depunerea jurământului, tânarul principe a adăugat: ”Punând picioarele pe acest pământ, am şi devenit român! …. eu voi împărtăşi cu dumneavoastră soarta cea bună ca şi cea rea” Aspirațiile României le-a îndeplinit cu prisosință, transformînd energiile națiunii în acțiuni care au modernizat țara și i-au asigurat independența. Pe capul României s-a așezat coroana de oțel, regalitatea devenind un  simbol al marilor înfăptuiri.
Regele Ferdinand numit și Întregitorul, de la începutul domniei s-a manifestat ca un conducător dispus să facă sacrificii. Dintre cele personale cel mai dificil trebuie să fi fost când a decis să angajeze țara în război împotriva țării sale de origine, Germania. Conflictul interior este plastic exprimat de cuvintele regelui: ”Am simțit o mare mâhnire, căci am înțeles de ce avea să mă îndepărteze acea cale pentru totdeauna de familia mea, de amicii mei de odinioară, de afecțiunile din copilărie. A fost  în mine o luptă a conștiinței și a inimei. Conștiința a învins. Atunci am putut păstra neclintită speranța de a învinge pe Mackensen, deoarece reușisem să înving în mine pe un Hohenzollern”.
Credința regelui în victorie l-a ajutat să învingă momentele grele din timpul războiului și să  insufle națiunii curajul de a nu abandona lupta și de a spera. Regina Maria i-a fost alături. Pe front  a alinat suferințele soldaților  și le-a ridicat moralul promițîndu-le pământ.
Conștientă de misiunea sa, regina Maria și-a asumat rolul de cap încoronat angajat în marea operă de realizare a edificiului național..  În cancelariile europene a susținut idealul unitătii cu inteligență și rafinament, aducând aminte oficialilor de jertfele soldaților pe cîmpul de luptă,  de strădaniile României de a susține efortul general de război.
În acelaș timp românii din provinciile istorice au făcut toate demersurile pentru a deveni liberi să-și hotărască soarta și să poată rosti  la Chișinău, Cernăuți și Alba-Iulia, asemeni Blajului de altădată, ”noi vrem să ne unim cu țara”.
Efortul conjugat al regatului României și al Provinciilor istorice de a desăvârși idealul Marii Uniri este sugestiv exprimat de Iuliu Maniu: ”Privim infăptuirea unității noastre naționale ca un triumf al libertății românești”

Advertisements

Read Full Post »


http://www.cotidiantr.ro/mihai-i-regele-nepereche-88181.php#.WijuQbaWbDc

regele-mihai,,,,,

După o lungă și loială așteptare, Regele  Mihai a plecat, iar noi am rămas în urmă cu neputințele și regretele noastre, cu incapacitatea de a înțelege mesajul de iubire ce ni l-a transmis vreme îndelungată.

Amintirea Regelui ne va arde pe dinăuntru și din flăcările ei vom renaște mai buni, mai frumoși  și mai nobili. În absență îl vom iubi mai mult, îi vom scrie faptele în cărți și chipul îl vom păstra în inimi. Vom deprinde felul  lui de a tăcea, vom rosti cuvintele cu măsură și ne vom purta pașii cu eleganță.

Coroana României  se va așeza pe capul unui popor modelat  de personalitatea  Regelui  Mihai. Abia atunci destinul  Majestătii Sale se va fi împlinit.

Acum la sfârșit putem spune că viața i-a fost o eroică poveste.  A urcat pe tron la vârsta de 6 ani, trăind tulburătorul moment când cei mari i-au spus: Majestate!  Întoarcerea tatălui , Regele Carol II, i-a luat tronul, dar și bucuria de a fi lângă mama sa, regina Elena.  

A copilărit în apropierea tatălui, dar cu gândul la nobila și buna lui mamă alături de care își petrecea doar vacanțele.  Acest timp prețios îl păstra ca pe o comoară tot restul anului.

Și-a construit mintea și sufletul animat de cele mai înalte idealuri de moralitate și altruism, devenind suficient de curajos pentru a urca a doua oară pe tron la numai 19 ani,  pentru a înfrunta temerar pericolele ce se abăteau asupra țării.

Regele, având un profund simț al  istoriei, s-a ținut departe de cercurile extremiste,  a dezavuat practicile naziste, implicându-se împreună cu Regina-mamă Elena în acțiuni de salvare a evreilor de la persecuții și exterminare.

A respins  modelul politic impus de Ion Antonescu și  angajarea țării în război de partea Germaniei naziste, dar a apreciat recuperarea  Basarabiei, motiv pentru care i-a conferit lui Ion Antonescu gradul de mareșal.  Deși retragerea armatei de pe front era mai mult decât o necesitate, mareșalul a respins solicitarea regelui.

Bucurându-se de credibilitate și respect a atras de partea sa  armata și pe reprezentanții  opoziției democratice, punând în aplicare, la 23 August 1944, planul de scoatere a României din alianța cu Germania  și  de continuare a războiului până la victoria finală alături de Aliați.

Prin deciziile luate regele a salvat statul român de la distrugerea totală și în numele lui s-a obținut recuperarea Transilvaniei prin armistițiul din 12 septembrie 1944  încheiat cu Uniunea Sovietică.

Fidel principiilor democratice s-a opus  vehement  regimului comunist întârziind instalarea deplină a acestuia. Abdicarea forțată, exilul n-au reușit să-l separe de poporul său căruia i-a dăruit credință până în cea din urmă clipă.

Povestea Regelui Mihai poate fi spusă și în cuvinte puține, dar suficient de cuprinzătoare încât să exprime cu claritate parcursul unei vieți dăruite  și asumate.

A acceptat pierderea copilăriei fericite, trăită lângă mama sa, pentru a deprinde calitățile necesare unui bun rege, a acceptat Coroana în cele mai devastatoare clipe istorice, a salvat țara  în timpul războiului când a decis să trecem în tabăra Aliaților, a obținut recuperarea Transilvaniei, a ținut piept comuniștilor pentru a salva libertatea românilor, a renunțat la tron pentru a nu arunca țara într-un război civil și pentru a nu fi eliminați tinerii studenți protestatari față de abuzurile unui regim arbitrar, a trăit singuratatea exilului, abandonul celor puternici,  a suportat supravegherea permanentă a agenților sovietici, a îndurat al doilea exil când, după revoluție, potentații de la București nu i-au permis să intre în țară. Pentru toate umilințele a fost recompensat în ziua de Paștii a anului 1992, când peste un million de oameni  au venit la București să-și întâmpine regele.

Încrezător în misiunea  sa de monarh  devotat a  continuat să servească țara  prin implicarea în procesul  de integrare euro-atlantică și de democratizare a societății. Toate acțiunile regelui s-au derulat într-o manieră discretă și responsabilă.

Mihai I a fost regele nepereche al acestei națiuni pentru felul în care a purtat Coroana în toate împrejurările, pentru felul în care ne-a iubit și a crezut în noi. Nimeni nu-i va lua Cerul de deasupra țării de unde va continua să ne vegheze și să ne  inspire!

 

 

Read Full Post »


http://www.romaniaregala.ro/atitudini/mihai-loialul/

Articol de Camelia Pop, profesor de istorie, publicat în Cotidianul Transilvan, 16 noiembrie 2017

Alături de Carol I Eliberatorul, Ferdinand Întregitorul, Mihai Loialul a dat țării măsura puterii sale prin curaj, responsabilitate și loialitate.

La numai șase ani Regele Mihai a asigurat  continuitatea Coroanei și stabilitatea țării.

Principele  Moștenitor Carol, viitorul rege Carol al II-lea, imprevizibil și aventurier, a renunțat la succesiune în anul 1925, generând o criză politică  ce putea arunca țara în haos. În urma deciziei regelui Ferdinand și a Parlamentului, Mihai primește titlul de  principe moștenitor.  Moartea neașteptată a regelui Ferdinand, în anul 1926, l-a adus pe micul principe pe tron, domnind sub Regență în perioada 1927-1930.

În timpul celei de-a doua domnii (1940-1947), temerarul rege a înfruntat totalitarismul german  și pe cel sovietic deopotrivă.

A salvat țara de la dezastru la 23 August 1944, când a decis să trecem de partea Aliaților și să continuăm războiul până la victoria finală. Contribuția României a fost importantă, după spusele  generalului german  Gerd von Rundstedt : “puciul de la București scurtase războiul cu o jumătate de an.” 

În egală măsură, regele Mihai s-a opus comunizării României, neacceptând  guvernul Petru Groza, impus arbritar de Vișinski, trimisul Moscovei. Piesa de șantaj a emisarului sovietic era Transilvania. Tergiversarea semnării  de către Uniunea Sovietică a armistițiului din 12 septembrie 1944, prin care Transilvania revenea României, îl punea pe rege într-o situație dificilă.

”Greva regală” a fost răspunsul regelui la măsurile antidemocratice luate de guvernul Petru Groza. Intervenția marilor puteri pentru a soluționa criza din România a fost una de formă.

Fără un sprijin extern eficient, regele Mihai n-a putut opri instaurarea regimului comunist, dar a întârziat instalarea deplină  a acestuia până la 30 decembrie 1947. În fatidica zi, recurgând la un nou șantaj, comuniștii l-au amenințat pe rege cu eliminarea celor 1000 de studenți întemnițați din cauza manifestațiilor promonarhice.

Plecarea și exilul dureros nu l-au împiedicat pe rege să continue lupta, să vorbească lumii întregi despre atrocitățile regimului comunist, despre suferința opozanților din închisori,  despre dezastrul prin care trecea România, dar  mereu s-a lovit de un zid imposibil de trecut. Atunci trebuie să fi rostit amarele cuvinte: Ieşeam dintr-un infern al tuturor ca să intru într-unul rezervat numai mie.”

 A dus o viață eroică refuzând orice compromis. Nici tentanta ofertă americană nu l-a clintit din loc. Președintele Statelor Unite îi punea la dispoziţie o proprietate şi un venit anual ce asigurau Familei  Regale un trai confortabil. În schimbul generoasei oferte, Mihai trebuia să renunţe la identitatea sa de Rege al României, condiţie care i s-a părut total inacceptabilă.

Regele a trăit în conformitate cu propriul său crez creștin, nu l-a abandonat nici în cele mai dificile momente, a suportat cu stoicism indiferența oamenilor politici din Occident, supravegherea permanentă din partea securității comuniste, dorul de țară, încrezându-se total în Providență. Îndelungata răbdare i-a fost răsplătită în anul 1992, când peste un million de oameni au venit să-și întâmpine regele cu emoție și speranță.

Incapacitatea noastră de a ne organiza pentru a deveni  o forță capabilă să restaureze monarhia, a făcut loc imposturii. Regele a continuat să aștepte cu credință și loialitate ca țara să se întoarcă la sine, să-și revină, să conștientizeze șansa pe care o are de a fi condusă diferit, după principii morale, solide, în folosul tuturor.

Astăzi spunem cu tristețe că puteam fi o altfel de țară, o democrație autentică, întemeiată pe valori creștine, un sprijin pentru Europa aflată într-o stare de decădere morală și spirituală.

Așteptarea regelui în toți anii de la abdicarea forțată, a fost una activă, în Anglia și America a declarat că abdicarea i-a fost impusă, iar în America, cu ocazia acordării de către președintele Truman a decorației ”Legiunea de Merit”, regele a subliniat contribuția armatei române la scurtarea războiului și a solicitat sprijin pentru țară, fără a primi vreo promisiune concretă.

Cu toate împotrivirile a continuat să creadă că lucrurile se vor schimba, motiv pentru care s-a implicat în formarea Comitetului Național Român, condus de fostul prim-ministru Nicolae Rădescu. La inițiativa regelui, Comitetul a cules informații despre situația din țară și a publicat o broșură intitulată ”Suprimarea drepturilor omului în România”. Broșura a fost citită în mediile oficiale occidentale. În consecință Congresul American  a înființat o Comisie care să analizeze activitățile Uniunii Sovietice în Europa centrală și răsăriteană. Invitat să vorbească la Londra, unde s-a întrunit Comisia, regele a solicitat intervenția în România, dar i s-a răspuns cu o întrebare: ”Vedeți o altă soluție decât războiul?”

Jocurile politice şi interesele aveau să primeze faţă de nelegiuirile la care erau supuşi cei persecutaţi în ţară de un regim ilegitim. Această stare de  fapt  a  sporit şi mai mult suferinţa Regelui.

Punându-și speranța în noua generație a sprijinit înființarea la Paris a unei Fundații cu statut universitar pentru tinerii români, cărora li s-au oferit burse pentru a studia și pentru a fi educați în spiritul valorilor democratice.

Paralel cu acțiunile sale politice, a cultivat în sufletul reginei Ana și a fiicelor sale  dragostea pentru țară și speranța în șansele de viitor ale României.

Legat pentru totdeauna de țara sa, a ales să trăiască simplu, fără compromisuri, conservându-și regalitatea. A practicat diferite munci pentru a-și întreține familia, dar în inimă a trăit cu speranța că într-o zi porțile se vor deschide și va păși din nou pe pământul unde s-a născut pentru a renaște împreună cu poporul său.

Lanțurile s-au rupt și regimul comunist s-a prăbușit, dar exilul regelui a continuat, adăugând vechii sale suferințe una nouă, a respingerii din partea potentaților de la București , care cu greu au înțeles că regele nu poate fi oprit să se întoarcă acasă.

Mașinațiunile puse în mișcare pentru a-l compromite n-au încetat nici astăzi,  dar n-au putut să-l învingă pe cel care a ținut piept lui Hitler și lui Stalin, atrocităților naziste și comuniste.

Încrezător în istoricitatea României a  făcut numeroase călătorii în scopul integrării în structurile euro-atlantice, fiind încrezător în potențialul țării și în rezervele ei de viitor.

Totodată i-a insuflat Principesei Margareta încrederea că orice investiție în folosul țării este o datorie și o bucurie în același timp. Din fidelitate față de rege și față de țara pe o știa din poveștile regelui, Principesa a întemeiat Fundația Principesa Margareta a României, prin intermediul căreia a venit în sprijinul tinerilor și vârsnicilor, a stabilit punți între generații armonizând relațiile distruse de un regim arbritar.

Într-o zi vom conștientiza sacrificiul regelui vindecând în acest fel rănile trecutului. Regele împreună cu martirii închisorilor vor sta la temelia restaurării noastre  ca nație și popor.

 

Read Full Post »


Regina-ElisabetaI

Evocarea personalității Reginei Elisabeta a României este pentru noi mai mult decât o bucurie. Iubita noastră Regină a descoperit frumusețea țării  sale de adopție  și a pus în valoare potențialul ei creator. Mai mult spiritul locului a inspirit-o îndeajuns pentru a transorma în poezie unduirile  sufletești .

Invesmantată în port național  a înnobilat tradițiile noastre și le-a făcut cunoscute lumii. Broderiile și tapiseriile românești au participat  la  Expoziția Universală de la Paris, iar la Berlin regina a organizat expoziția : “Femeia în artă si meșteșuguri”.

Pentru a-i convinge pe cât mai mulți străini să ne viziteze țara, călătorii de pe Trenul Orient Expres, ce staționa în gara Sinaia, erau găzduiți la Castelul Regal Peleș.

Sensibilitatea sa artistică și talentul   literar  s-au concretizat în volume de poezii  publicate sub psedonimul  de  Carmen Sylva si în traducerile din versurile populare romanești și din opera poeților Mihai Emionescu și Vasile Alecsandri. În egală masură regina a prețuit opera  artiștilor și poeților cărora le-a oferit  sprijin financiar,  cum a fost cazul pictorului Nicolae Grigorescu sau a  poetului Vasile Alecsandri.  Lui Mihai Eminescu i-a acordat  Ordinul “Bene Merenti”, pe care poetul l-a refuzat din motive antidinastice. Un oaspete ales la Castelul Peles era Geroge Enescu, numit de Regină “copilul meu de suflet” .

Compasiunea și dăruirea i-au adus numele de Mama Regină.  În timpul Razboiului de Independență  s-a implicat în înființarea de spitale și servicii de ambulanța, a achiziționat medicamente pentru răniți si a oferit sprijin financiar familiilor afectate de ororile războiului.  A fondat Societatea Regina Elisabeta pentru tratarea bolnavilor și distribuirea de medicamente gratuite.

Frumusețea, înteligenta, noblețea și caritatea sunt cele mai potrivite cuvinte pentru a exprima  personalitatea Primei Regine a României.

 

 

Read Full Post »


O iubire fără sfârșit… Regina Ana a știut să-și modeleze timpul și să-și potrivească pașii în călătoria de peste 68 de ani alături de iubitul ei soț și rege. Zilele se scurgeau în ritmul lor firesc , dar serile și nopțile erau tainice, regele o purta de mână prin inima lui, o făcea părtașă la o suferință imposibil de comunicat. Ea a știut să asculte și să înțeleagă, a văzut coroana regelui în formă de cruce, simbol al unirii pentru todeauna cu țara pe care-o pierduse. Într-un timp arogant și într-o lume tot mai sigură pe sine, cei doi au îndrăznit să trăiască unul pentru celălalt ca o singură ființă, îndeplinind destinul unei vieți cu adevărat regale. În multe seri, regele povestea fiicelor sale și reginei despre țara lui, despre frumusețea locurilor, a oamenilor, despre inegalabila natură cu care Dumnezeu a binecuvântat România. Când pășea pe pământul României, regina aștepta cu emoție să ajungă la țară, să colinde văile și pădurile românești pentru a le descoperi poezia. Vreme de peste 40 de ani a auzit sunetul ei în șoaptele regelui. Dar România rămasă în urmă pierduse în fiecare zi din frumusețea ei. Societății românești i s-au luat modelele și reperele, iar închisorile comuniste au înghițit vechea Românie. Se construia o țară nouă, fără identitate și istorie. În urma multelor intervenții oficiale în Europa și în America împotriva abuzurilor din România, rămase fără răspuns, regele a înțeles cât de singur este. Atunci trebuie să fi rostit amarele cuvinte « Ieşeam dintr-un infern al tuturor ca să intru într-unul rezervat numai mie.” A trăit cu această tristețe, dar a continuat să spere și să creadă în renașterea țării, în istoricitatea sa . Regina Ana i-a fost alături, împărtășind până la ultima picătură destinul regelui și soțului ei Mult visata dorință de a veni în România i-a fost recompensată în ziua de Paști a anului 1992, când peste un million de oameni au rostit la unison “ Trăiască Regele”, o clipă cât viața lor de așteptare. Fiica principelui René de Bourbon-Parma , strănepoata regelui Cristian al IX-lea al Danemarcei și

Majestățile Lor Regele Mihai și Regina Ana

Regina Ana  a știut să-și modeleze timpul și să-și potrivească pașii în călătoria de peste 68 de ani alături de iubitul ei soț și rege. Zilele se scurgeau în ritmul lor firesc , dar serile și nopțile erau tainice, regele o purta de mână prin inima lui, o făcea părtașă la o suferință imposibil de  comunicat.   Ea a știut să asculte și să înțeleagă,  a văzut  coroana regelui în formă de cruce, simbol al unirii pentru todeauna cu țara pe care-o pierduse.

Într-un timp arogant și într-o lume  tot mai sigură pe sine, cei doi au îndrăznit  să trăiască unul pentru celălalt ca o singură ființă, îndeplinind  destinul unei vieți   cu  adevărat regale.

În multe seri, regele   povestea  fiicelor sale și reginei  despre țara lui, despre frumusețea locurilor, a oamenilor, despre inegalabila natură cu care Dumnezeu a binecuvântat România.

Când a pășit pe pământul României, regina a așteptat cu emoție  să ajungă la țară, să colinde  văile și pădurile românești  pentru  a le descoperi  poezia.  Vreme de peste 40 de ani a auzit sunetul ei în șoaptele regelui.

Dar România rămasă în urmă pierduse  în fiecare zi din frumusețea ei. Societății românești i s-au luat modelele și reperele, iar închisorile comuniste au înghițit vechea Românie. Se  construia o  țară  nouă, fără identitate și istorie.

În urma multelor  intervenții  oficiale în Europa și în America  împotriva abuzurilor din România, rămase fără răspuns, regele a înțeles cât de singur este. Atunci  trebuie să fi rostit  amarele cuvinte « Ieşeam dintr-un infern al tuturor ca să intru într-unul rezervat numai mie.” A trăit cu această tristețe, dar a continuat să spere și să creadă în renașterea țării, în istoricitatea sa . Regina Ana i-a fost alături, împărtășind până la ultima picătură destinul regelui și soțului ei

Mult visata dorință de a veni în  România i-a fost recompensată în ziua de Paști a anului 1992, când peste un million de oameni au rostit la unison “ Trăiască Regele”, o clipă cât viața lor de așteptare.

Fiica principelui René de Bourbon-Parma , strănepoata regelui Cristian al IX-lea al Danemarcei și a regelui Miguel I al Portugaliei a avut curajul nu numai să lupte voluntar pe front, în timpul celui de-al doilea război mondial, dar mai ales să accepte o viață simplă , care i-a potențat și mai mult noblețea și regalitatea. A acceptat cel mai frumos destin, acela al unei mari iubiri, care înseamnă jertfirea de sine.

Regina Ana  și Regele Mihai au trăit Iubirea și ea este fără sfârșit.

 

 

 

Read Full Post »


Foaia Transilvana – Cotidianul Transilvan
Monarhia sau Republica? (I)
Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia POP  Data:  6.03.2013  Ora:  15:38  Citiri:  3251

Istoria ţării noastre s-a construit în jurul monarhiei, domneşti sau regale, şi viitorul este legat de această istorie firească nu de una artificială impusă cu brutalitate.  Martirii regimului comunist sunt ultima voce a normalităţii şi memoria faptelor lor ne obligă.

Alungarea Regelui Mihai I din ţară, denigrarea Majestăţii Sale aproape un jumatate de secol n-au reuşit să acopere adevărul istoric .

Un exerciţiu de memorie, credem util, ne va ajuta să recuperăm un fragment de timp  esenţial  pentru mersul  înainte al istoriei.

Carol I

In atmosfera optimistă a secolului al XIX-lea, generată de aspiraţia popoarelor spre libertate, se înscriu şi eforturile românilor de transformare şi modernizare.  Dorinţa de unitate, viu exprimată în programele revoluţionare de la 1848, capătă amploare în cadrul Congresului european de Pace de la Paris, convocat în urma războiului ruso-turc (1853-1856).

Problema unirii românilor a fost soluţionată de marile puteri prin hotărârea de a se organiza în Moldova şi Muntenia adunări consultative. Rezultatele acţiunii au fost consemnate într-un document (1857) împreună cu  dorinţele  muntenilor şi moldovenilor privind constituirea statului român modern: numele ţării să fie România şi tronul să fie ocupat de un prinţ străin ales dintr-o dinastie domnitoare europeană ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării.

Această dorinţă legitimă a naţiunii române s-a împlinit în primăvara anului 1866, când, după o călătorie aventuroasă, sosea în ţară prinţul Carol, fiul principelui Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen şi al principesei Joséphine de Baden.

Misiunea aducerii în ţară a principelui a revenit lui I.C.Brătianu, care a plecat la Düsseldorf  pentru a obţine consimţământul principelui,  familei şi a casei regale a Prusiei.

După acceptul regelui Wilhelm I şi sfaturile cancelarului Otto von Bismarck, principele Carol  a călătorit cu un paşaport eleveţian eliberat pe numele unui om de afaceri, Karl Hettingen, pentru a nu trezi suspiciunea Austriei, aflată la acea vreme în conflict cu Prusia.  Pe data de 6 mai ajunge la Baziaș unde se întâlneşte cu I.C.Brătianu, care venea de la Paris unde a obţinut sprijinul împăratului Napoleon al III-lea. Cei doi călătoresc împreună cu vaporul până la Turnul –Severin, apoi se îmbarcă pe un nou vapor până la Giurgiu, iar de aici îşi continuă călătoria spre capitala ţării, sosind în ziua de 10 Mai 1866.

Principele este întâmpinat pe podul Mogoşoaiei de primarul capitalei Dimitrie C. Brătianu care-i oferă cheile oraşului.  La palatul Mitropoliei, după Liturghie,  principele depune jurământul  în faţa camerelor reunite ale parlamentului, a guvernului, a Locotenenţei Domneşti şi a Inalţilor ierarhi ai Bisericii. Cu mâna pe cruce şi pe Biblie principele rosteşte jurământul românesc de investitură „Jur de a fi credincios legilor ţării, de a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea teritoriului ei şi a domni ca domn consituţional.[1] După jurământ tânărul domn a adăugat memorabilele cuvinte: ”Punând picioarele pe acest pământ, am şi devenit român!”[2], exprimându-şi totodată angajamentul de fidelitate faţă de noua sa patrie: „Devotamentul fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean azi, mâine, de va fi nevoie soldat, eu voi împărtăşi cu dumneavoastră soarta cea bună ca şi cea rea”[3]

Prin adopatarea constituţiei si promulgarea ei la 1 iulie 1866, Carol I instaurează în România un regim constituţional întemeiat pe principiul separării puterilor în stat, al suveranităţii naţionale, guvernării reprezentative şi  responsabilităţii în faţa cetăţenilor. Monarhia este ereditară prin drept de primogenitură.[4] În constituţie nu se amintea de raporturile cu imperiul otoman şi puterile garante, considerându-se că independenţa României va fi în scurtă vreme un obiectiv îndeplinit.

“Puterile constitutionale ale Regelui sunt ereditare in linie coboratoare directa si legitima a Majestatii Sale Regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din barbat in barbat prin ordinul de primogenitura si cu excluderea perpetua a femeilor si coboratorilor lor. Coboratorii Majestatii Sale vor fi crescuti in religia ortodoxa a Rasaritului “.[5]


[1] Ioan Scurtu, Monarhia în România, Ed. Danubius, 1991, pp.14-16.

[2]  Ibidem

[3] Ibidem

[4] Art.82, Constitutia Romaniei din 1866, ”Puterile constitutionale ale Regelui sunt ereditare in linie coboratoare directa si legitima a Majestatii Sale Regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din barbat in barbat prin ordinul de primogenitura si cu excluderea perpetua a femeilor si coboratorilor lor. Coboratorii Majestatii Sale vor fi crescuti in religia ortodoxa a Rasaritului”.

[5] Constitutia Romaniei din 1866, art. 82.

http://www.cotidiantr.ro/monarhia-sau-republica-i-64667.php#.UsbZXNJdXfI

Read Full Post »


Foaia Transilvana – Cotidianul Transilvan
Monarhia sau Republica? (II)
Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia POP  Data:  18.04.2013  Ora:  19:59  Citiri:  1868

Agitaţiile şi revoltele au creat în ţară o stare de dezordine periculoasă făcându-l pe Carol să se gândească la abdicare. Intenţia domnitorului de a renunţa la tron, anunţată în cadrul Consiliului de Coroană, a avut un puternic efect asupra conservatorilor care au promis că vor lua toate măsurile pentru a restabili ordinea în ţară, angajându-se totodată să formeze un guvern responsabil. Autorii mişcării antidinastice au fost eliberaţi.

Marea guvernare conservatoare (1871-1876) a constituit o perioadă de pace, stabilitate şi de intensa activitate  pe plan extern în vederea obţinerii independenţei pe cale diplomatică.

Cât timp s-au aflat în opoziţie, liberalii, maturizându-se, au renunţat la opţiunile lor republicane adoptând politici raţionale, subordonate  intereselor de stat. În scurtă vreme liderul Partidului Naţional Liberal (1875)  a devenit cel mai bun colaborator al  lui Carol I.

În urma alegerilor din 1876, câştigate de liberali, I.C.Brătianu ocupă funcţia de premier, demarând acţiunile pregătitoare pentru un posibil conflict cu turcii în contextul declanşării răscoalelor antiotomane din Balcani.  Rusia,  ”apărătoarea” ortodocşilor din Imperiul Otoman i-a sprijinit pe răsculaţi. În condiţiile disensiunilor ruso-turce tot  România a început pregătirile în eventualitatea implicării ei în război.

În acest sens I.C.Brătianu şi Mihail Kogălniceanu s-au deplasat la Livadia în Crimeea, reşedinţa de vară a ţarilor,  unde au purtat tratative cu ţarul Alexandu al II-lea şi cancelarul Gorceakov. Convenţia româno-rusă, încheiată la 4 aprilie 1877,  prevedea acceptarea traversării teritoriului românesc de către armata rusă cu condiţia respectării integrităţii teritoriale a României şi a drepturilor sale politice.

Intenţia lui Carol era de a angaja armata română în război în vederea obţinerii independenţei, dar ţarul a refuzat propunerea lui Carol.

Neoficial războiul turco-român se declanşează pe Dunare în momentul când  artileria otomană bombardează porturile dunărene, urmată de riposta turarilor români de la Calafat asupra Vidinului şi a navelor turceşti din port.

Celebrul discurs al lui Mihail Kogălniceanu din Camera Deputaţilor, în ziua de 9 Mai, proclama România Independentă: „În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare….Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă”[1].  La 10 Mai Independenţa a fost proclamată şi în Senat, urmată de promulgarea Declaraţiei de către Carol I.

Înfrângerile suferite de armata rusă în Balcani îl obligă pe arhiducele Nicolae să-i adreseze Principelui român celebra telegramă din 19 iulie, scrisă în limba franceză, prin care solicita implicarea armatei române în război.

”Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune şi, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata după cum doreşti. Între Jiu şi Corabia demonstraţiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele. Nicolae ” [2].

În urma întrevederii lui Carol I cu marele duce Nicolae şi ţarul Alexandru al II-lea, domnitorul român preia comanda armatei româno-ruse . Armata română dotată cu armament modern a creat dificultăţi turcilor. După lupte grele au fost cucerite reduta Griviţa (30 august), unde au pierit 1000 de soldaţi români, reduta Rahova (9 noiembrie) şi în cele din urmă Plevna capitulează, iar  turcii se predau în frunte cu Osman-Paşa la 28 noiembrie 1877. După Victoria de la Plevna, armata rusă se îndreaptă spre Constantinopol, iar armata română spre vest în direcţia Vidin-Belogradcik. În ianuarie 1878 se incheie armistiţiul.

Carol I se adresează arhiducelui Nicolae printr-o scrisoare, prin care solicită  acceptarea României la masa tratativelor, ca urmare a participării la victoria comună împotriva turcilor . Cererea domnitorului este refuzată, congresul de pace desfaşurându-se la San Stefano (19 februarie 1878), fără prezenţa delegaţilor români. Ţara noastră, Serbia şi Muntenegru sunt declarate independente, Bulgaria şi Bosnia-Herţegovina rămân autonome.  Rusiei îi revine  Dobrogea, pe care o oferă României în schimbul celor trei judeţe, Cahul, Bolgrad, Ismail, din sudul Basarabiei.

Marile puteri, nemulţumite de  creşterea prea mare a influenţei ruse în Balcani, au cerut organizarea unui nou congres la Berlin (1 iulie 1878).  România a fost acceptată la congres cu rol consultativ. I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au prezentat un memoriu de protest criticând atitudinea Rusiei faţă de angajamentele luate prin convenţia din 4 aprilie 1877, de respectare a integrităţii teritoriale a României, dar după cum s-a spus delegaţii români a fost ”auziţi dar nu ascultaţi”.

Prin hotărârile congresului de la Berlin, România devenea un stat suveran, care îşi mărea semnificativ teritoriul prin incorporarea Dobrogei, Deltei Dunării şi Insulei Şerpilor, dar în acelaşi timp trebuia să cedeze Rusiei cele trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad, Ismail. Totodata independenţa României a fost condiţionată de modificarea articolului 7 din constituţie privind acordarea de drepturi politice şi necreştinilor.

De asemenea marile puteri au recunoscut independenţa Serbiei, Muntenegrului şi autonomia Bulgariei căreia i s-a redus teritoriul prin constituirea provinciei autonome, Rumelia, condusă de un guvernator creştin numit de Poartă. Alte hotărâri vizau dreptul Austro-Ungariei asupra Bosniei-Herţegovina şi al Marii Britanii asupra insulei Cipru.

VA URMA


[1] Mihail Kogălniceanu, Texte social-politice alese, Bucureşti, Editura Politică, 1977

[2] Istoria Romaniei in date, Editura Enciclopedica Romana, Bucuresti, 1972

http://www.cotidiantr.ro/monarhia-sau-republica-ii-65867.php#.UsbYIdJdXfI

Read Full Post »

Older Posts »