Feeds:
Posts
Comments

Archive for the ‘Portretul marilor oameni politici’ Category


Portretul marilor oameni politici (VII) – Gheorghe I. Brătianu
Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia POP  Data:  13.08.2012  Ora:  00:15  Citiri:  278

Gheorghe I. Brătianu, istoric, profesor universitar, membru titular al Academiei Române, este fiul lui Ionel Brătianu, unul dintre artizanii Marii Uniri și al democratizării societății românești postbelice.

Se naște în anul 1898 la Ruginoasa, județul Iași, unde petrece o bună parte a copilăriei sale alături de mama sa, principesa Maria Moruzi-Cuza. După terminarea liceului la Iași publică primul său studiu în ”Revista istorică”  fondată de  Nicolae Iorga.

Participă ca voluntar în primul război mondial, urmează școala de ofițeri  de artilerie, pentru ca  după război să se dedice studiului.  Obține licența în drept la Universitatea din Iași și licența în litere la Sorbona, precum și titlurile de Doctor în filosofie la Universitatea din Cernăuți și doctor în litere la Sorbona.

Fiind un profund cunoscător al arealului pontic prin studiile istorice consacrate,  Gheorghe I. Brătianu, în anii ‘40, a abordat chestiunea Mării Negre, devenită astăzi parte integrantă a strategiei de securitate euro-atlantică.

Marele istoric a avut o viziune complexă asupra importanței strategice a Mării Negre în jocul de putere, sugerând necesitatea implicării României din datorie față de identitatea și istoricitatea sa.  Perenitatea unui popor este asigurată de conștientizarea potențialului său creator și valorificarea oportunităților favorizate  de un context politico-istoric.

Misiunea istorică a unei națiuni și implicit destinul său se formează într-un spațiu de manifestare  numit de Gh.I.Brătianu  ”spațiu de securitate”. Acesta ”cuprinde acele regiuni și puncte fără de care o naţiune nu poate îndeplini nici misiunea ei istorică, nici posibilităţile care alcătuiesc destinul său”. Istoricul continuă identificând două ”poziții cheie”  de care România ar trebui să țină cont în planurile sale strategice și anume: strâmtorile Bosfor și Dardanele, care ”nu sunt altceva decât prelungiri ale gurilor Dunării”  și Peninsula Crimeea, ”care prin porturile ei naturale, prin cetăţile ei din timpurile cele mai vechi, prin bastionul maritim înaintat pe care-l reprezintă în Marea Neagră este evident o poziţie stăpânitoare peste tot complexul maritim de aici.”

Interesul lui Gh.I.Brătianu pentru istoria pontică se naște în timpul studiilor sale pentru teza de doctorat de la Sorbona având ca temă comerțul genovez din Marea Neagră din secolul al XIII-lea. Studiile sale se vor concretiza mai târziu într-o lucrare amplă intitulată ”Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană”.

Reprezentative pentru istoriografia românească sunt și alte lucrări ale autorului precum: ”O enigmă și un miracol: poporul român”, ”Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești”, ”Sfatul domnesc și adunarea stărilor în Principatele române”, etc.

Omul politic Gh. I. Brătianu s-a afirmat în cadrul Partidului Național Liberal devenind, la scurtă vreme după înscrierea în partid, șeful organizației de Iași. Pe fondul perturbărilor politice generate de revenirea în țară și încoronarea lui Carol II (1930), Gh. I. Brătianu a fost nevoit să părăsească partidul din cauza atitudinii sale procarliste, diferită de cea a liberalilor. Reușind să atragă de partea sa personalități culturale redutabile  precum P.P. Panaitescu sau C.C. Giurăscu, a întemeiat un nou partid, PNL-Gh. Brătianu.

Deși inițial a fost un susținător al lui Carol II,  treptat s-a distanțat de regimul acestuia din cauza accentelor sale autoritariste. Astfel cu puțin timp înainte  de desființarea partidelor de către rege, formațiunea liberală întemeiată de Gh. Brătianu a fuzionat cu Partidul Național Liberal.

În perioada anterioară declanșării celui de-al doilea război mondial, pe fondul scăderii influenței politice a Franței și Angliei, garantele frontierelor României, a cautat soluții externe de protejare a granițelor tării, tratând în acest sens cu Germania.

Din cauza participării la războiul pentru eliberarea Basarabiei și a atitudinii sale antisovietice, după 23 August 1944 a fost perceput ca un dușman  al comuniștilor, fapt concretizat în 1947, cu fixarea domiciliului forțat și cu întemnițarea sa în 1950 la penitenciarul de la Sighet unde a murit 3 ani mai târziu fără să fie vreodată judecat și condamnat.

Marele om a refuzat  orice compromis, respingând cererile comuniștilor de a renunța la lucrările sale despre Basarabia, apărându-se cu memorabilele cuvinte: „Adevărul rămâne, indiferent de soarta celor care l-au servit”.

 

Bibliografie:

Gh.I. Brătianu, Chestiunea Mării Negre, curs 1941-1942, Univ. București, Facultatea de Filosofie și Litere, editor Ioan Vernescu.

Dicționar Enciclopedic, (1993), vol. I, A – C, Editura Enciclopedică, București.

 

http://www.ftr.ro/portretul-marilor-oameni-politici-vii—gheorghe-i-bratianu-58935.php

Read Full Post »


Portretul marilor oameni politici (VI) – Vintilă Brătianu
Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia POP  Data:  17.07.2012  Ora:  15:02  Citiri:  914

I.C.Bratianu, liderul Partidului Naţional Liberal în timpul guvernării căruia România şi-a câştigat independenţa faţă de turci, a avut trei fii, Ionel, Vintilă şi Constantin Brătianu, toţi trei implicându-se în acţiunea de dezvoltare şi modernizare a României.

Vintilă Brătianu  este autorul principiului ~prin noi înşine~  pe baza căruia s-au elaborat politicile şi strategiile economice liberale în prima decadă  interbelică, numită şi decada brătenistă datorită influenţei exercitate de Ionel Brătianu asupra activităţii tuturor guvernelor postbelice.

După terminarea studiilor şi obţinerea titlului de inginer la Paris în anul 1891, întreprinde o intensă activitate administrativă şi politică. Conduce lucrările de construcţie ale podului de peste Dunăre de la Cernavodă şi a altor poduri importante, pentru ca ulterior să deţină poziţia de director al Băncii Naţionale. După înscrierea  în Partidul Naţional Liberal urmează o importantă carieră politică, numărându-se printre membrii marcanţi ai partidului.

În calitate de primar al capitalei a iniţiat mai multe lucrări edilitare printre care : lărgirea principalelor artere ale Bucureştilor, introducerea iluminatului cu electricitate,  îmbunătăţirea  alimentării cu apă potabilă a oraşului, crearea  Societăţii de locuinţe ieftine.

A deţinut funcţii importante (ministru de război, ministru de finanţe) în guvernele liberale din timpul şi după primul război mondial, iar în condiţiile morţii fratelui său, Ionel Brătianu (1927), a devenit şef al guvernului şi lider al Partidului Naţional Liberal.

Aplicarea politicilor liberale axate pe dezvoltarea şi apărarea industriei naţionale  au asigurat  economiei româneşti o dezvoltare spectaculoasă. Iniţiatorul acestor politici,  Vintilă Brătianu,  a suştinut stimularea dezvoltării capitalului autohton şi a investiţiilor naţionale în detrimentul celor străine, subliniind dificultăţile economiei româneşti ca urmare a dominanţei capitalurilor străine mai ales în industria petrolieră. De asemenea  a insistat asupra utilizării optime a resurselor petroliere, ca urmare a sporirii cererii de energie pe plan intern şi internaţional, în vederea constituirii unei baze economice a statului român, care să-i permită să nu mai depindă de capitalul străin.

Aspru criticat atât în ţară cât şi în afara ei pentru viziunea sa îngusta asupra dezvoltării României, doctrinarul Partidului Naţional Liberal a rămas fidel convingerilor sale potrivit cărora  independenţa economică a ţării noastre reprezintă fundamentul independenţei sale polítice.

Temeinic şi riguros,  naiv şi fără abilităţi diplomatice, Vintilă Brătianu reflecta asupra lucrurilor cu ochiul specialistului, ignorând de multe ori nuanţele şi privirea de ansamblu. Pe cei din jur îi trata cu încredere, convins fiind că în fiecare om, oricât de rău ar fi, există un sâmbure de virtute, care prevalează.

Indiferent de critici şi aprecieri, Vintilă Brătianu rămâne un mare om de stat, devotat ţării sale şi în egală măsură un gânditor, care a contribuit în mod substanţial la dezvoltarea doctrinei economice protecţioniste.

 

 

Bibliografie

Ioan Scurtu, Viaţa politică a României în anii 1918-1940. Evoluţia regimului politic de la democraţie la dictatură. Editura Didactica şi Pedagogică, Bucureşti, 1986.

Ion Mamina, Ion Bulei, Guverne şi Guvernanţi, Bucureşti, 1994.

Sterie Diamandi, Galeria oamenilor politici, Editura Gesa, 1991.

 

 

 

http://www.ftr.ro/portretul-marilor-oameni-politici-vi—vintila-bratianu-58245.php

 

Read Full Post »


Portretul marilor oameni politici (V) – Take Ionescu
Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia POP  Data:  5.07.2012  Ora:  00:15  Citiri:  1085

A fost o vreme când oamenii politici se lăsau cuceriți nu numai de idei, ci și de arta vorbirii frumoase. Un fidel slujitor al acestei arte a fost Take Ionescu, renumit prin elocința sa.

Provine dintr-o familie fără origini nobliliare, dar datorită înzestrării sale naturale reușește să se afirme ca un om  politic de excepție.

După obținerea titlului de doctor în drept la Paris, în anul 1881, se înscrie în baroul de Ilfov  și  devine membru al Partidului Național Liberal.  În calitate de deputat (1884) se impune în parlament ca un orator desăvârșit. În scurtă  vreme părășește  rândurile partidului și trece la conservatori unde primește aprecierea liderului acestei formațiuni, Lascăr Catargiu. Deși respectat, conservatorii nu i-au iertat originea modestă împiedicându-i ascensiunea spre posturile de comandă. Încrezător în puterile sale, împreună cu o parte a conservatorilor, constituie  Partidul Conservator Democrat (1908).

De-a lungul carierei sale politice a fost lider de partid, a ocupat mai multe funcții ministeriale, a pledat pentru intrarea României în război de partea Antantei, a susținut  la Paris, în 1918, interesele naționale,  fiind ales președinte al Consiliului Național pentru Unitatea Românilor. Numit prim-ministru în ultima lună a vieții (decembrie1921/ianuarie1922) n-a reușit, în această poziție, să dea întreaga măsură a calităților sale.

Numit ”fiară a cuvântului” de către Barbu Delavrancea sau ”gură-de-aur” de către mulțimea entuziastă, Take Ionescu a fost recunoscut  pentru talentul, cultura și rafinamentul său, dar din cauza originii modeste n-a fost niciodată acceptat pe deplin. Persoana ilustrului orator n-a scăpat de ironii usturătoare  din partea dușmanilor săi, care s-au întrecut în a-l numi  ”Șoimul cu aere de Cezar” .

Fiind un intelectual de rasă stăpânea bine toate genurile oratoriei reușind să-și captiveze auditoriul atât în Parlament sau la catedră, cât și  în întrunirile publice. Făcea bine față atacurilor virulente, dar nu și ironiilor caustice ce veneau din partea unor personalități precum P.P.Carp sau Nicolae Filipescu.  Firea sa blândă și generoasă îl împiedica să fie ranchiunos sau să se răzbune. Deși atacat violent în repetate rânduri de George Panu sau de Nicolae Iorga, Take Ionescu a scris un elogios articol la moartea lui George Panu și l-a apărat pe Nicolae Iorga când a fost atacat pe tema războiului.

Acest mare om n-a fost numai iubitor de vorbire frumoasă ci și un fin analist și într-o oarecare măsură vizionar, anticipând consecințele primului război mondial în articolele sale publicate în 1914, în ziarul ”La Roumanie”. După război, spunea el, ”va fi o cascadă de tronuri,  Europa va fi republicană”, societatea se va orienta spre stânga, iar lumea va cunoaște atotputernicia Americii. De asemenea a arătat că ”o sărăcie grozavă va stăpâni omenirea mulți ani. Dintr-o criză vom intra în alta. Generația mea va vedea România mare.”

Apreciat mai mult în străinătate decât în țară, Take Ionescu a reușit, fără avere, nume sau relații, să devină o mare personalitate prin mijloace și merite proprii. Cuvintele profesorului său de la Paris  s-au împlinit: ”Ai încredere în steaua ta! Vei fi cuceritor într-o zi.”

 

Bibliografie:

  1. Sterie Diamandi, Galeria Oamenilor Politici, 1991.
  2. Ioan Scurtu, Ion Mamina, Guverne și Guvernanți, 1996.

http://www.ftr.ro/portretul-marilor-oameni-politici-v—take-ionescu-57906.php

Read Full Post »


Portretul marilor oameni politici (III)-Regina Maria a României
Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia POP  Data:  24.05.2012  Ora:  22:20  Citiri:  1073

 

Într-o vreme fără eroi este bine să ne aducem aminte de cei pe care-i avem  și să ne hrănim din faptele lor. Un nume ilustru al secolul XX este fără îndoială Regina Maria a României. Fiică a lui Alfred, duce de Edinburgh  (fiul reginei Victoria a Marii Britanii) și a Mariei Alexandrova, Mare Ducesă a Rusiei (fiica țarului Alexandru al II-lea), regina Maria a purtat cu demnitate coroana regală, ca pe un simbol  al împlinirilor istorice ale tării sale. A înlocuit viața mondenă cu o viață activă, unind setea ei de libertate cu setea de libertate a românilor.  De pe pozitia  de suverană se vedea un ”constructor” chemat să colaboreze cu toți cei chemați să îndeplinească un destin istoric. Nu făcea diferențe între oameni, tratându-i pe fiecare după posibilitățile lor. ”Simt o dorință de a  merge alături de  muncitori , cei care ”fac”, pentru că eu sunt o suverană și ca atare sunt un constructor și trebuie să accept ajutorul celor care vor să mă ajute să construiesc și sunt capabili de aceasta, chiar dacă cei foarte rafinați îmi critică ajutoarele”.

În timpul războiului și-a câstigat numele de ”mamă a răniților” sau de ”regină soldat” prin felul în care a știut să fie alături de soldați, să le ridice moralul și să le panseze  rănile în spitalele Crucii Roșii. Sub influența ei regele Ferdinand a promis soldaților  reforma agrară și votul universal și a refuzat să sancționeze (aprobe) tratatul de pace separată încheiat cu Puterile Centrale (7 mai 1918). Refuzul regelui a cântărit mult în deciziile pe  care marile puteri  le-au luat la Paris-Versailles.

Regina Maria s-a dovedit la fel de energică și  în timpul tratatelor de pace de la Paris, unde a susținut dorința de unire a românilor,  aducându-le aminte oficialilor occidentali de jertfele armatei române pe câmpul de luptă. Pledând  cauza românilor, cu mult farmec și inteligență l-a cucerit pe primul ministru francez Clemanceau, căruia i-a lasat o amintire de neșters.

Cu aceeași dezinvoltură și noblețe a călătorit, în interesul României,  în America, unde a fost primită cu mult fast de primarul New York-ului, James J. Walker, care i-a oferit, în semn de admirație, cheia orașului. De asemenea, în onoarea minunatei regine, președintele american Calvin Coolidge a organizat o grandioasă recepție la Casa Albă. După această impresionantă primire a străbătut America de la est la vest câștigând o enormă popularitate.

Un timp prețios regina Maria l-a petrecut  la Balcic,  în ambientul unui castel construit cu mult rafinament și destinat să devină loc de întalnire al artiștilor epocii. În lungile dimineți solitare, reginei îi veneau în minte multe din momentele tensionate prin care a trecut alături de rege, dar și clipele de fericire deplina trăite în mijlocul unei națiuni iubite, căreia i-a lăsat moștenire memorabile cuvinte:

„Țării mele și Poporului meu,

Când veți ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veșnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Și totuși, din marea dragoste ce ți-am purtat-o, aș dori ca vocea mea să te mai ajungă încă o dată, chiar de dincolo de liniștea mormântului. […] Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veșnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.

Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă țară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută.

Am credința ca v’am priceput: n’am judecat, am iubit…”

 

Bibliografie

Regina Maria a României, Însemnări Zilnice, Editura HISTORIA, București, 2006

http://www.ftr.ro/portretul-marilor-oameni-politici-iii-regina-maria-a-romaniei-56681.php

 

Read Full Post »


Portretul marilor oameni politici (II), Ionel Brătianu
Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia POP  Data:  8.05.2012  Ora:  16:23  Citiri:  1095

 

Un popor îşi exprimă personalitatea  prin marii oameni, care dau măsura măreţiei lui. Ei  apar în istorie doar atunci când  popoarele au ceva de spus. Dacă astăzi România unită mai înseamnă ceva atunci trebuie să ne aducem aminte de cei care au acţionat în spiritul epocii, valorificând oportunităţile pentru ca ţara noastră să-şi întregească hotarele.

Viziunea lui Ionel Brătianu a marcat decisiv evoluţia istorică a României într-un moment de profundă schimbare, generat de prima  mare conflagraţie mondială.

Ionel Brătianu s-a  născut într-o zodie fericită ca fiu al unui tată de numele căruia se leagă fapte mari: cucerirea Independenţei, modernizarea României şi destinul unui partid încrezător în valorile europene şi naţionale, Partidul Naţional Liberal.

După modelul lui I.C. Bratianu, care a fost considerat mâna dreaptă a regelui Carol I, Ionel Brătianu  a colaborat în bune condiţiuni cu regele Ferdinand la marea operă de desăvârşire a unităţii naţionale şi de dezvoltare pe principii democratice a noului stat român.

Marele om de stat, Ionel Brătianu, s-a născut la Florica, judeţul  Argeş, în ziua de 20 august 1864, fiind cel dintâi fiu al lui I.C.Bratianu ( fost prim-ministru şi fondator al PNL). Avea doar 13 ani când l-a însoţit pe tatăl său pe frontul Războiului de Independenţă unde a asistat la o scenă memorabilă. Sub loviturile artileriei turceşti armata română era demoralizată, dar încet şi-a refăcut moralul după  primele lovituri de tun date la ordinul ministrului de război I.C.Brătianu. În scurt timp artileria inamică a fost redusă la tăcere.  Această scenă s-a întipărit adânc în mintea copilului,  mândru şi fericit de victoria armatei române.

Tatăl său l-a format şi  educat în spiritul responsabilităţii şi al datoriei refuzând să facă concesii. În acest sens este semnificativ un episod din viaţa lui Ionel Brătianu plecat la studii la Paris. La sfârşitul vacanţei de Crăciun, după o călătorie  de trei zile şi trei nopţi spre Paris, se prezintă la şcoală cu o zi întârziere. Tatăl său aflând întamplarea a refuzat să accepte orice fel de scuze, neputând concepe ca de dragul odihnei cineva să lipsească de la datorie. Foarte dezamăgit îi scrie fiului său ” Mi-ai dat măsura de ce-ai să fii. Este, dar de prisos ca să mă faci să o simt cu scrisorile tale, pe care poti fi sigur că nu le mai citesc”.  Atitudinea tatălui său i-a marcat profund caracterul, străduindu-se continuu să-şi depăşească limitele prin cultivarea voinţei.

Dar în egală măsură tatăl ştie să-i acorde fiului  toată încrederea, uimind până şi  pe regele Carol I cu atitudinea sa. Ionel Brătianu şi fraţii săi erau singurii ce se aflau în posesia dicţionarului cifrat al primului ministru. Regele surprins îşi manifestă mirarea exclamând ”Nu sunt decât nişte copii”, dar I.C. Brătianu deloc intimidat îi răspunde: ”De nimeni nu sunt mai sigur ca de ei” .

Contrar obiceiurilor vremii, după care copiii celor bogaţi studiau în străinătate, Ionel Brătianu urmează cursurile Liceului Sf. Sava  din Bucureşti  şi numai pentru că în ţară nu exista Şcoala Politehnică, studiile superioare le face la Paris în cadrul Politehnicii şi Şcolii de Poduri şi Şosele.

Debutul în viaţa politică îl face după moartea tatălui său (1891).  Convins de necesitatea de a-i continua opera politică candidează pentru Parlament la colegiul I, fiind ales deputat de Gorj (1895).  Înaintea unui colegiu de mari proprietari el are îndrăzneala să pună în discuţie chestiunea ţărănească şi să arate că : ”un stat democratic nu este pe deplin asigurat decât când în fiecare suflet există conştiinţa solidarităţii sociale”.

Datorită calităţilor sale are un traseu politic fulminant. În 1909, liberalii îl aleg preşedinte al partidului cu mult entuziasm afirmând că Ionel Brătianu reprezintă ”tot ce avea mai bun partidul şi ţara”  În acelaşi timp este desemnat de regele Carol I să ocupe funcţia de prim-ministru, pe care o deţine până în 1910. Peste patru ani  este chemat din nou să formeze guvernul, conducând România pe perioada războiului până în ianuarie 1918.

În cadrul Consiliului de Coroană, organizat la scurtă vreme dupa declanşarea conflictului, propunerea lui Ionel Brătianu  privind neutralitatea ţării noastre şi începerea tratativelor cu Antanta a fost susţinută de către majoritatea oamenilor politici, care s-au opus argumentelor formulate de regele Carol I de a intra în război de partea Puterilor Centrale.

Calităţile sale de vizionar au fost demonstrate în perioada urmatoare în ciuda dificultăţilor din timpul războiului, care i-au adus numeroase critici din partea adversarilor politici şi mai ales din partea lui P.P.Carp.

Imaginea României Mari o purta în inimă încă din copilarie. În numele acestei imagini, pe care o visa uneori cu ochii deschişi, s-a hotărât să declare războiul, să-şi asume răspunderea pentru cele mai dificile situaţii, să înfrunte cu curaj toate adversităţile şi să spere, în ciuda celor mai descurajatoare momente.

”Învinsul de la Iaşi”,  cum era numit din cauza pierderii în timpul războiului a unei mari părţi a ţării, inclusiv capitala, în ziua de 1 Decembrie 1918, cu ochii înlăcrimaţi de emoţie privea de departe alaiul regal care-şi făcea intrarea triumfală în capitala ţării. El, ziditorul de ţară, se mulţumea să fie doar unul din mulţime, care-şi luase răgazul  să contemple cu duioşie marea sa operă.

Având convingerea că România avea un destin de îndeplinit, la Versailles a pledat cu înverşunare cauza românilor refuzând orice compromis, motiv pentru care părăseşte conferinţa trântind uşile. Atitudinea sa mândră ,departe de a fi admirată în ţară, este criticată cu asprime, mai cu seama de Take Ionescu.

Cu aceeaşi forţă, liderul Partidului Naţional Liberal s-a implicat în procesul de redresare a ţării, de  integrare a provinciilor istorice şi de  democratizare a societăţii, fiind acuzat de abuz de putere. Datorită calităţilor sale de lider autentic  a influenţat activitatea tuturor guvernelor postbelice reuşind să asigure  continuitate  aplicării politicilor liberale, responsabile în mare parte de progresul şi dezvoltarea ţării.

Unul dintre neajunsurile regimului său se referea la relaţiile încordate cu liderii provinciilor istorice într-o perioadă când era nevoie de  conciliatorism şi colaborare.

Excesul de autoritate era resimţit şi în partidul naţional-liberal, Ionel Brătianu fiind acuzat că nu acceptă nici un fel de iniţiative.

In ciuda greşelilor făcute, marele om de stat şi-a legat numele de unul din cele mai fericite momente din istoria noastră. Ori de câte ori era obiectul atacurilor înverşunate, mândru de realizările sale, avea obiceiul să spună apropiaţiilor săi: ”Nu-mi pasă de pietrele ce mi se aruncă. Îmi pasă de piatra ce va aşeza pe mormânt”

Bibliografie: Sterie Diamandi, Galeria oamenilor politici, Editura Gesa, București 1991 (reproducerea celei din 1935)

http://www.ftr.ro/portretul-marilor-oameni-politici-ii—ionel-bratianu-56193.php

Read Full Post »


Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia POP  Data:  12.06.2012  Ora:  00:34  Citiri:  198

Provenind dintr-o familie cu merite deosebite, înnobilată pe vremea Împăratului Leopold I, Iuliu Maniu  rămâne o figură emblematică a istoriei românești datorită caracterului său ferm, a înțelepciunii dovedite, dar mai ales datorită calităților sale de constructor de țară și de iubitor al democrației. Numit de Nicolae Iorga ”egumenul de la Bădăcini”, Iuliu Maniu a trăit pentru a-și duce la îndeplinire idealurile, nu s-a căsătorit, dedicandu-și viața responsabilităților sale de om de stat.

După terminarea studiilor juridice la Pesta și la Viena a fost cooptat la numai 24 de ani în conducerea Partidului Național Român.  Peste câțiva ani (1906) în calitate de deputat, reprezentând Vințu de Jos, comitatul Arad, a susținut primul său discurs în forumul legislativ de la Budapesta. Respectat de personalitățile vremii atât la Budapesta cât și la Viena, Iuliu Maniu a susținut convingător drepturile românilor transilvăneni, reușind de multe ori să-și impresioneze auditoriul.

S-a dovedit a fi un adevărat bărbat prin curajul său mai ales în toamna anului 1918, când i-a cerut lui Stoger-Steiner, ministru de război al monarhiei austro-ungare, să-i dea posibilitatea să organizeze sub comanda sa trupele române, care au facut parte din armata imperială. Unitățile militare românești conduse de  Iuliu Maniu au slujit pentru ultima dată monarhia asigurând ordinea și siguranța persoanelor în Viena și, după cum declara domnia sa, fără să se amestece ”în nici un fel de lupte politice dintre neamuri și partide, nici pro, nici contra”. De asemenea la solicitarea cehilor a trimis trupe la Praga venind în sprijinul Consiliului Național Ceh.

A susținut cu fermitate ”ruperea totală de Ungaria” în intalnirile pe care le-a avut la Arad cu ministrul minorităților etnice, Iaszi Oszkar, însărcinat cu misiunea de a convinge Consiliul Național Român să renunțe la pretențiile sale. Ministrul maghiar, tratându-l cu mult respect și apreciindu-i de fiecare dată sinceritatea, i-a adresat următoarea întrebare: ”Ce veți propune ?”, Iuliu Maniu a răspuns: ”Unirea cu România”.

Aflat la șefia Consiliului Dirigent a condus Transilvania vreme de doi ani până la integrarea în Regatul României. Impunerea administrației românești în Transilvania a întâmpinat mari dificultăți, dar cu toate acestea s-au obținut incontestabile rezultate. Inaugurarea Universității ”Regele Ferdinand” ca urmare a implicării marilor savanți români precum: Emil Racoviță, Victor Babeș, Iuliu Hațieganu, Ioan Lupaș, Silviu Dragomir, și a primei Opere din România, în februarie 1920, ar putea fi două exemple demne de reținut.

În cadrul noului stat român  Iuliu Maniu a susținut ”democrația și dreptatea socială în virtutea moralei creștine” și a apărat exercitarea puterii în spiritul constituției. Admirat și criticat, dar întotdeauna respectat, n-a abdicat de la principiile care l-au călăuzit toată viața. Trăind mereu cu conștiința împacată avea o seninatate aproape ”olimpiană, privea oamenii și evenimentele sub speciae aeternitas” după cum îl caracterizează Sterie Diamandi în cartea sa ”Galeria oamenilor politici”.

Același autor ne spune că în ochii marelui om s-a strecurat o undă de melancolie din cauza tentativelor de a fi compromis prin asocierea numelui său unor afaceri scandaloase, cum a fost afacerea Skoda. Ceea ce n-au îndrăznit mari săi adversari, maghiarii, au reușit românii. Iuliu Maniu a învațat să-și stăpânească revolta pentru a nu fi atinsă nici măcar cu gândul  România întregită, după secole de jertfe și așteptare. Privind departe,  n-a lăsat ca  mizeriile de moment  să umbrească ”splendoarea idealului împlinit”.

Asemeni lui Cato cel Bătrân din Roma Antică n-a adunat pentru el decât virtuți, acținonând liber, constrâns doar de conștiința sa. De pe poziția  de apărător al democrației a condamnat tendințele autoritare ale regelui Carol al II-lea, mașinațiunile politice și abaterile de la spiritul constituțional. A susținut democrația până la sfârșitul vieții și cu pretul vieții, criticând regimul dictatorial al lui Ion Antonescu și mai apoi pe cel comunist. Regimul Roșu, instaurat în România, l-a socotit un dușman periculos care trebuie grabnic înlăturat, fapt petrecut prin încarcerarea sa în închisoarea de la Sighet unde și-a pierdut viața în urma tratamentului dezumanizant la care a fost supus.

Cei care îl critică astăzi nu știu să facă diferențele între normalitate și anormalitate, între faptele mari și faptele mici, între faptele istorice și faptele politice.

Faptele mari și nu greșelile mărunte îl așează printre cei mari ai istoriei și printre martirii neamului.

Bibliografie:

Ionel Pop, Zaharia Boilă, Matei Boilă, Amintiri despre Iuliu Maniu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998.

Sterie Diamandi, Galeria oamenilor politici, Editura Gesa, București 1991 (reproducerea ediției din 1935)

http://www.ftr.ro/portretul-marilor-oameni-politici-iv—iuliu-maniu-57215.php

Read Full Post »


Portretul marilor oameni politici (I) – Regele Ferdinand al României
Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia POP  Data:  1.05.2012  Ora:  13:27  Citiri:  81

 

Regele Ferdinand, pe cât de cultivat pe atât de modest, nu a făcut niciodată caz de cultura sa enciclopedică. Istoricul Vasile Pârvan a fost surprins când la Histria regele, aflat în compania reputatului istoric, a descifrat  câteva inscripții grecești și latinești. Abatele Mugnier, confidentul Marthei Bibescu, într-o discuție cu regele la Paris, constată că suveranul României cunoștea limba ebraică. De asemenea   ambasadorul Franței , Billy, a fost uimit să-l asculte  vorbind  despre complexitatea  poeziei lirice, japoneze și chineze, iar în alte ocazii un public select și avizat a asistat cu surprindere la dizertația regelui  asupra  muzicii wagneriene și a personalității marelui compozitor.

Mai puțin deprins cu manifestările publice, regele se simțea cel mai bine în preajma cărților și a florilor și ca un  botanist pasionat vedea în flori un simbol al grației și al frumuseții pure.

Personalitatea complexă a regelui  scoate în evidență  și alte trăsături precum fermitatea și sacrificiul, evidente în momentele dificile prin care a trecut țara după  declanșarea primului război mondial. Înțelegerea superioară a evoluției istorice a națiunii române l-a ajutat să se învingă pe sine și să susțină intrarea țării noastre în război alături de Antanta împotriva țării sale de origine. ”Am simțit – spune regele – o mare mâhnire, căci am înțeles de ce avea să mă îndepărteze acea cale pentru totdeauna de familia mea, de amicii mei de odinioară, de afecțiunile din copilărie. A fost  în mine o luptă a conștiinței și a inimei. Conștiința a învins. Atunci am putut păstra neclintită speranța de a învinge pe Mackensen, deoarece reușisem să înving în mine pe un Hohenzollern”.

Într-un dialog polemic cu P.P.Carp, regele se ridică deasupra condiției de om  politic și vorbește de la înalțimea omului de stat angajat direct și responsabil  în formarea destinului țării.

Ilustrul om politic, P.P.Carp, care  spunea că se va ruga la Dumnezeu pentru ca armata română să fie învinsă și astfel să fie salvată România de la pieire, este  contrazis de rege prin următoarea replică: ”Vorbele dumneavoastră au izvorât dintr-o necugetată mânie. Ați greșit și adineaurea, când ați vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc acele interese. Dinastia va urma soarta țării, învingătoare cu ea sau învinsă cu ea”.

Convins de necesitatea alăturării țării noastre Germaniei,  P.P.Carp s-a adresat regelui spunându-i: ”Sire, Hohenzolernii nu pot fi învinși”. Replica  Majestatii Sale, referindu-se la hotărârea sa, este semnificativă și profetică: ”Vă înșelați domnule Carp, am învins deja unul”.

Regele s-a identificat cu năzuințele milenare ale poporului său, a crezut în destinul istoric al țării în pofida tuturor criticilor care i s-au  adus în momentul ocupării Bucureștiului  și  a scoaterii României din război. ”Îmi asum întreaga răspundere fiindcă am încredere în viitorul țării” afirma regele fie în consiliile de coroană, fie în discuții particulare.

O astfel de atitudine nu a fost lipsită de urmări, dintre cele mai dureroase. Fratele său mai mare îl declara trădător al numelui și al armelor, familia l-a considerat  mort purtând haine de doliu,  iar kaizerul Wilhelm  al II-lea i-a retras  ordinul casei de Hohenzollern.

Fidel față de Antanta, regele nu a ratificat tratatul de pace separată încheiat de primul ministru Alexandru Marghiloman  cu Puterile Centrale ( 3 mai 1918), în condițiile izolării României de către forțele inamice ca urmare a retragerii trupelor ruse de pe front la solicitarea puterii bolșevice recent instalată la Kremlin.

Unul din meritele regelui Ferdinand a fost încrederea pe care i-a acordat-o lui Ionel Brătianu considerat cel mai vrednic bărbat de stat, capabil să gestioneze țara în momente deosebit de critice. Preocupat de interesele statului român și conștient de eforturile sale, nu a vazut în Ionel Brătianu un concurent care să-i întunece propria glorie cu personalitatea sa puternică, ci dimpotrivă s-a arătat fericit de implicarea unui astfel de colaborator în marea operă de modernizare și dezvoltare a României după război.

Acceptarea din înalte rațiuni de stat a sacrificiului de a-și îndepărta fiul (viitorul Carol II) de la conducerea României se înscrie în seria marilor gesturi pe care suveranul le-a făcut pentru țara pe care a fost chemat s-o conducă. În deciziile sale, interesul țării a primat  în raport cu interesele personale sau familiale. ”De la început mi-am impus această regulă de conștiință, să fac abstracție de mine  însumi, să nu țin socoteala nici de originile mele, nici de familia mea. Să nu văd decât România , să nu cuget decât la ea, să nu exist decât pentru ea; nu se domnește asupra unui popor pentru sine, ci pentru acel popor. În aceasta constă onestitatea unui rege.”

Cuvintele regelui nu aparțin retoricii ci unei convingeri profunde asupra misiunii sale de conducător responsabil în fața divinității, a țării și a istoriei. Spre sfârșitul vieții, liniștit și împăcat cu sine, a rostit următoarele: ”Ca și creștin sunt întotdeauna stăpânit de grija clipei când mă voi înfățișa înaintea Domnului. Ca român și rege mă gândesc la soarta țării căreia i-am jertfit  viața mea pe pământ.”

http://www.ftr.ro/portretul-marilor-oameni-politici-i—regele-ferdinand-al-romaniei-55983.php

Read Full Post »