Feeds:
Posts
Comments

Clipa


cu sacii grei de vise
să construim o casă
în mijloc o masă
cu scaune moi
doar pentru noi doi.

să stivuim în randuri
cuvinte și gânduri,
să dăltuim clipa
în panza de nori.

să trecem prin ziduri,
cu trupuri de vis
călătorind în noapte
spre focul nestins.

Regii României


Carol I (1866-1914)

La 10 Mai 1866, Romania a devenit Monarhie Constitutionala, proclamandu-l pe Carol I Domn si Prinț al țării. Sub conducerea lui Carol, România și-a dobândit Îndependența (1877-1878), proclamandu-se Regat la 26 martie 1881. În timpul domniei primului rege s-a construit statul român modern prin  dezvoltarea instituțiilor politice și a infrastructurii economice.

Sprijinul lui Carol a fost Regina Elisabeta și poeta Carmen Sylva,  care la rândul ei a susținut dezvoltarea României prin activități de binefacere și prin promovarea valorilor culturale românești  peste hotare.

Ferdinand (1914-1927)

Prințul Ferdinand, nepotul de frate al lui Carol I, a devenit Rege în 1914. A condus România în primul război mondial și  a susținut  înfăptuirea României Mari, fiind numit Întregitorul sau Ferdinand cel Loial. La 15 octombrie 1922, la Alba-Iulia, a fost încoronat Regele tuturor românilor. Prin adoptarea reformei agrare și  a  votului universal  a dus la îndeplinire promisiunea  făcută soldaților în timpul razboiului. De asemenea  a sprijinit continuarea  procesul de modernizare și democratizare a statului român prin adoptarea Constitutiei din 1923, care a oferit cadrul dezvoltarii României  unificate.

Promisiunea Regelui că va fi „un bun român” al fost îndeplinită.

În toate momentele dificile Regina Maria i-a fost alături, s-a dus pe front însufleţind armata română, a pledat în capitalele europene pentru îndeplinirea dorinței legitime de unitate a tuturor românilor.

A fost mama a şase copii, pe care i-a crescut în spiritul dreptăţii şi al iubirii faţă de ţara. Principesa Ileana a urmat exemplul mamei sale, imitându-i faptele în al doilea razboi mondial.

Carol II (1930-1940)

Carol al II-lea, fiul regelui Ferdinand și al Reginei Maria, s-a născut în România, la Sinaia. A condus țara vreme de un deceniu, având o domnie rodnică, dar și plina de convulsii. A fost o perioada de prosperitate economică și înflorire culturală, dar și o perioadă de afirmare a extremismului de dreapta (mișcarea legionară) și a instaurării unui regim autoritar, care a pus capăt regimului democratic. Prăbușirea României Mari în 1940 a adus și abdicarea celui mai controversat monarh al României.

Regele Mihai I (1927-1930, 1940-1947)

A fost fiul Regelui Carol II și al Reginei Elena, a domnit de doua ori: prima data între 1927-1930, sub Regența condusă de Principele Nicolae, iar a doua oară din anul 1940 și până la abdicarea sa forțată în 1947.

În prima domnie a salvat țara de la instabilitate, iar în a doua  s-a opus regimului de dictatura antonesciana, a scos țara din alianța cu Germania nazistă, a hotărât continuarea razboiului alături de Aliați, a recuperat Transilvania, iar dupa încheierea războiului a protestat împotriva instaurării regimului comunist în România.

Un sprijin real l-a primit Regele din partea Reginei-mame, Elena, care a protestat împotriva politicilor antisemite inițiate în timpul regimului lui Ion Antonescu.  Implicarea Reginei în acțiuni de salvare a evreilor a fost recunoscută de Institutul de Yad Vashem din Ierusalim, care i-a acordat distinctia de “Drept între popoare”.

Unul din învingătorii celui de-al doilea război mondial, Uniunea Sovietică și liderul ei Iosif V. Stalin, au impus instaurarea regimului comunist în România și țările din centrul și sud-estul Europei. În aceste împrejurări dramatice,  Regele Mihai a fost obligat sa abdice  de către liderii comuniști, Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu Dej, sub amenințarea asasinării celor cei 1000 de tineri arestați pentru că au manifestat în favoarea Majestății Sale.

In exil Regele Mihai a vorbit lumii occidentale despre  abuzurile săvârșite în România și a cerut eliberarea tării de sub dominația unui regim ilegitim. Deși i s-au recunoscut meritele în înfrângerea Germaniei naziste, primind în acest sens înalta distinctie de “Legiunea de Merit” din partea președintelui american Harry Truman, Regele Mihai I nu a primit din partea țărilor occidentale nici un ajutor concret.

Regele Mihai I a rămas fidel țării sale atât în exil cât și după întoarcerea în țară, când s-a implicat activ în acțiunea de integrare euro-atlantica, dar și în acțiuni legate de păstrare a tradițiilor și a valorilor naționale.

Regina Ana l-a însoțit pe Rege  de-a lungul vieții împărtășind aceeași speranță și iubire pentru țară. Fideli României sunt  Principesa Moștenitoare Margareta și Principele Nicolae, care s-au alăturat efortului Regelui de  promovare a valorilor Romaniei. Fundația Margareta susține dezvoltarea societății civile prin stimularea solitarității între generații și stimularea spiritului creator.

Fiecare din cei patru regi au marcat într-un mod simbolic perioada când s-au aflat la conducerea statului. De numele lui Carol I sunt legate Independența și modernizarea țării, Ferdinand este simbolul Marii Unirii , domnia lui  Carol II amintește de prosperitatea economică și de dezvoltarea culturală de excepție din perioada interbelica, iar domnia Regelui Mihai  rămâne un simbol al fidelității față de țară, exprimată prin curajul de a se opune nazismului si comunismului deopotrivă .

In încheiere să reflectăm asupra  cuvintelor Regelui Mihai I, rostite recent (2011)  în Parlamentul României: “Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.



Foaia Transilvana – Cotidianul Transilvan
Monarhia sau Republica? (I)
Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia POP  Data:  6.03.2013  Ora:  15:38  Citiri:  3251

Istoria ţării noastre s-a construit în jurul monarhiei, domneşti sau regale, şi viitorul este legat de această istorie firească nu de una artificială impusă cu brutalitate.  Martirii regimului comunist sunt ultima voce a normalităţii şi memoria faptelor lor ne obligă.

Alungarea Regelui Mihai I din ţară, denigrarea Majestăţii Sale aproape un jumatate de secol n-au reuşit să acopere adevărul istoric .

Un exerciţiu de memorie, credem util, ne va ajuta să recuperăm un fragment de timp  esenţial  pentru mersul  înainte al istoriei.

Carol I

In atmosfera optimistă a secolului al XIX-lea, generată de aspiraţia popoarelor spre libertate, se înscriu şi eforturile românilor de transformare şi modernizare.  Dorinţa de unitate, viu exprimată în programele revoluţionare de la 1848, capătă amploare în cadrul Congresului european de Pace de la Paris, convocat în urma războiului ruso-turc (1853-1856).

Problema unirii românilor a fost soluţionată de marile puteri prin hotărârea de a se organiza în Moldova şi Muntenia adunări consultative. Rezultatele acţiunii au fost consemnate într-un document (1857) împreună cu  dorinţele  muntenilor şi moldovenilor privind constituirea statului român modern: numele ţării să fie România şi tronul să fie ocupat de un prinţ străin ales dintr-o dinastie domnitoare europeană ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării.

Această dorinţă legitimă a naţiunii române s-a împlinit în primăvara anului 1866, când, după o călătorie aventuroasă, sosea în ţară prinţul Carol, fiul principelui Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen şi al principesei Joséphine de Baden.

Misiunea aducerii în ţară a principelui a revenit lui I.C.Brătianu, care a plecat la Düsseldorf  pentru a obţine consimţământul principelui,  familei şi a casei regale a Prusiei.

După acceptul regelui Wilhelm I şi sfaturile cancelarului Otto von Bismarck, principele Carol  a călătorit cu un paşaport eleveţian eliberat pe numele unui om de afaceri, Karl Hettingen, pentru a nu trezi suspiciunea Austriei, aflată la acea vreme în conflict cu Prusia.  Pe data de 6 mai ajunge la Baziaș unde se întâlneşte cu I.C.Brătianu, care venea de la Paris unde a obţinut sprijinul împăratului Napoleon al III-lea. Cei doi călătoresc împreună cu vaporul până la Turnul –Severin, apoi se îmbarcă pe un nou vapor până la Giurgiu, iar de aici îşi continuă călătoria spre capitala ţării, sosind în ziua de 10 Mai 1866.

Principele este întâmpinat pe podul Mogoşoaiei de primarul capitalei Dimitrie C. Brătianu care-i oferă cheile oraşului.  La palatul Mitropoliei, după Liturghie,  principele depune jurământul  în faţa camerelor reunite ale parlamentului, a guvernului, a Locotenenţei Domneşti şi a Inalţilor ierarhi ai Bisericii. Cu mâna pe cruce şi pe Biblie principele rosteşte jurământul românesc de investitură „Jur de a fi credincios legilor ţării, de a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea teritoriului ei şi a domni ca domn consituţional.[1] După jurământ tânărul domn a adăugat memorabilele cuvinte: ”Punând picioarele pe acest pământ, am şi devenit român!”[2], exprimându-şi totodată angajamentul de fidelitate faţă de noua sa patrie: „Devotamentul fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean azi, mâine, de va fi nevoie soldat, eu voi împărtăşi cu dumneavoastră soarta cea bună ca şi cea rea”[3]

Prin adopatarea constituţiei si promulgarea ei la 1 iulie 1866, Carol I instaurează în România un regim constituţional întemeiat pe principiul separării puterilor în stat, al suveranităţii naţionale, guvernării reprezentative şi  responsabilităţii în faţa cetăţenilor. Monarhia este ereditară prin drept de primogenitură.[4] În constituţie nu se amintea de raporturile cu imperiul otoman şi puterile garante, considerându-se că independenţa României va fi în scurtă vreme un obiectiv îndeplinit.

“Puterile constitutionale ale Regelui sunt ereditare in linie coboratoare directa si legitima a Majestatii Sale Regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din barbat in barbat prin ordinul de primogenitura si cu excluderea perpetua a femeilor si coboratorilor lor. Coboratorii Majestatii Sale vor fi crescuti in religia ortodoxa a Rasaritului “.[5]


[1] Ioan Scurtu, Monarhia în România, Ed. Danubius, 1991, pp.14-16.

[2]  Ibidem

[3] Ibidem

[4] Art.82, Constitutia Romaniei din 1866, ”Puterile constitutionale ale Regelui sunt ereditare in linie coboratoare directa si legitima a Majestatii Sale Regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din barbat in barbat prin ordinul de primogenitura si cu excluderea perpetua a femeilor si coboratorilor lor. Coboratorii Majestatii Sale vor fi crescuti in religia ortodoxa a Rasaritului”.

[5] Constitutia Romaniei din 1866, art. 82.

http://www.cotidiantr.ro/monarhia-sau-republica-i-64667.php#.UsbZXNJdXfI


Foaia Transilvana – Cotidianul Transilvan
Monarhia sau Republica? (II)
Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia POP  Data:  18.04.2013  Ora:  19:59  Citiri:  1868

Agitaţiile şi revoltele au creat în ţară o stare de dezordine periculoasă făcându-l pe Carol să se gândească la abdicare. Intenţia domnitorului de a renunţa la tron, anunţată în cadrul Consiliului de Coroană, a avut un puternic efect asupra conservatorilor care au promis că vor lua toate măsurile pentru a restabili ordinea în ţară, angajându-se totodată să formeze un guvern responsabil. Autorii mişcării antidinastice au fost eliberaţi.

Marea guvernare conservatoare (1871-1876) a constituit o perioadă de pace, stabilitate şi de intensa activitate  pe plan extern în vederea obţinerii independenţei pe cale diplomatică.

Cât timp s-au aflat în opoziţie, liberalii, maturizându-se, au renunţat la opţiunile lor republicane adoptând politici raţionale, subordonate  intereselor de stat. În scurtă vreme liderul Partidului Naţional Liberal (1875)  a devenit cel mai bun colaborator al  lui Carol I.

În urma alegerilor din 1876, câştigate de liberali, I.C.Brătianu ocupă funcţia de premier, demarând acţiunile pregătitoare pentru un posibil conflict cu turcii în contextul declanşării răscoalelor antiotomane din Balcani.  Rusia,  ”apărătoarea” ortodocşilor din Imperiul Otoman i-a sprijinit pe răsculaţi. În condiţiile disensiunilor ruso-turce tot  România a început pregătirile în eventualitatea implicării ei în război.

În acest sens I.C.Brătianu şi Mihail Kogălniceanu s-au deplasat la Livadia în Crimeea, reşedinţa de vară a ţarilor,  unde au purtat tratative cu ţarul Alexandu al II-lea şi cancelarul Gorceakov. Convenţia româno-rusă, încheiată la 4 aprilie 1877,  prevedea acceptarea traversării teritoriului românesc de către armata rusă cu condiţia respectării integrităţii teritoriale a României şi a drepturilor sale politice.

Intenţia lui Carol era de a angaja armata română în război în vederea obţinerii independenţei, dar ţarul a refuzat propunerea lui Carol.

Neoficial războiul turco-român se declanşează pe Dunare în momentul când  artileria otomană bombardează porturile dunărene, urmată de riposta turarilor români de la Calafat asupra Vidinului şi a navelor turceşti din port.

Celebrul discurs al lui Mihail Kogălniceanu din Camera Deputaţilor, în ziua de 9 Mai, proclama România Independentă: „În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare….Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă”[1].  La 10 Mai Independenţa a fost proclamată şi în Senat, urmată de promulgarea Declaraţiei de către Carol I.

Înfrângerile suferite de armata rusă în Balcani îl obligă pe arhiducele Nicolae să-i adreseze Principelui român celebra telegramă din 19 iulie, scrisă în limba franceză, prin care solicita implicarea armatei române în război.

”Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune şi, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata după cum doreşti. Între Jiu şi Corabia demonstraţiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele. Nicolae ” [2].

În urma întrevederii lui Carol I cu marele duce Nicolae şi ţarul Alexandru al II-lea, domnitorul român preia comanda armatei româno-ruse . Armata română dotată cu armament modern a creat dificultăţi turcilor. După lupte grele au fost cucerite reduta Griviţa (30 august), unde au pierit 1000 de soldaţi români, reduta Rahova (9 noiembrie) şi în cele din urmă Plevna capitulează, iar  turcii se predau în frunte cu Osman-Paşa la 28 noiembrie 1877. După Victoria de la Plevna, armata rusă se îndreaptă spre Constantinopol, iar armata română spre vest în direcţia Vidin-Belogradcik. În ianuarie 1878 se incheie armistiţiul.

Carol I se adresează arhiducelui Nicolae printr-o scrisoare, prin care solicită  acceptarea României la masa tratativelor, ca urmare a participării la victoria comună împotriva turcilor . Cererea domnitorului este refuzată, congresul de pace desfaşurându-se la San Stefano (19 februarie 1878), fără prezenţa delegaţilor români. Ţara noastră, Serbia şi Muntenegru sunt declarate independente, Bulgaria şi Bosnia-Herţegovina rămân autonome.  Rusiei îi revine  Dobrogea, pe care o oferă României în schimbul celor trei judeţe, Cahul, Bolgrad, Ismail, din sudul Basarabiei.

Marile puteri, nemulţumite de  creşterea prea mare a influenţei ruse în Balcani, au cerut organizarea unui nou congres la Berlin (1 iulie 1878).  România a fost acceptată la congres cu rol consultativ. I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au prezentat un memoriu de protest criticând atitudinea Rusiei faţă de angajamentele luate prin convenţia din 4 aprilie 1877, de respectare a integrităţii teritoriale a României, dar după cum s-a spus delegaţii români a fost ”auziţi dar nu ascultaţi”.

Prin hotărârile congresului de la Berlin, România devenea un stat suveran, care îşi mărea semnificativ teritoriul prin incorporarea Dobrogei, Deltei Dunării şi Insulei Şerpilor, dar în acelaşi timp trebuia să cedeze Rusiei cele trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad, Ismail. Totodata independenţa României a fost condiţionată de modificarea articolului 7 din constituţie privind acordarea de drepturi politice şi necreştinilor.

De asemenea marile puteri au recunoscut independenţa Serbiei, Muntenegrului şi autonomia Bulgariei căreia i s-a redus teritoriul prin constituirea provinciei autonome, Rumelia, condusă de un guvernator creştin numit de Poartă. Alte hotărâri vizau dreptul Austro-Ungariei asupra Bosniei-Herţegovina şi al Marii Britanii asupra insulei Cipru.

VA URMA


[1] Mihail Kogălniceanu, Texte social-politice alese, Bucureşti, Editura Politică, 1977

[2] Istoria Romaniei in date, Editura Enciclopedica Romana, Bucuresti, 1972

http://www.cotidiantr.ro/monarhia-sau-republica-ii-65867.php#.UsbYIdJdXfI


Foaia Transilvana – Cotidianul Transilvan
Monarhia sau Republica? (III)
Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia POP  Data:  19.07.2013  Ora:  00:01  Citiri:  1034

 România se proclamă Regat

După recunoaşterea Independenţei de către marile puteri, la 9 septembrie 1878 guvernul a luat decizia de a-i recunoaşte lui Carol titlul de  ”Alteţă Regală”, fapt ce simboliza  afirmarea pe plan internaţional a României ca stat suveran. În martie 1881, prin votul Parlamentului, România s-a proclamat regat în frunte cu Carol I, urmând ca  moştenitorul tronului  să poarte titlul de  principe regal.[1]

La ceremonia de încoronare din 10 Mai 1881 al lui Carol I şi a Elisabetei ca suverani ai României, Majestatea Sa a purtat o Coroană de oţel confecţionată dintr-un tun de război din timpul luptelor cu turcii.

După acest moment prestigios au urmat ”20 de ani de dominaţie a Coroanei”, potrivit expresiei lui Nicolae Iorga. Regele a menţinut echilibrul politic între conservatori şi liberali utilizând sistemul rotativei guvernamentale. Indiferent de culoarea politică  a partidului aflat la putere regele a acordat atenţie acelor măsuri care au asigurat progresul  şi bunăstarea României.

Domnia lui Carol a fost o perioadă de construcţie şi progres continuu, de modernizare şi afirmare a ţării. Prin reforme si politici guvernamentale  s-a  dezvoltat   industria şi s-a  extins infrastructura de drumuri şi căi ferate. În capitală dar şi în alte părţi ale ţării încă de la începutul domniei lui Carol s-au ridicat grandioase construcţii monumentale precum:  Castelul Peleş, reşedinţa Familiei Regale, Palatul Cotroceni, Atheneul Român, Biblioteca Centrală Universitară Bucureşti, Palatul CEC, Palatul Poştelor (azi Muzeul Naţional de Istorie),  Podul de la Cernavodă, Portul Constanţa şi multe alte  mii de clădiri publice şi private.

Domnia lui Carol, o epocă de cultură

În această perioadă de efervescenţă culturală lupta dintre vechi şi nou se manifestă intens, modelele occidentale si filoanele  tradiţionale se contopesc într-un mare act creator. Liberalii şi conservatorii, moderniştii şi tradiţionaliştii se exprimă în forme artistice şi literare, care dau  naştere unei culturi naţionale de anvergură europeană.

Carol I, conştient de  rolul civilizator pe care îl avea în această parte de lume, a acordat atenţie  instituţiilor de cultură, văzute ca şi centre de identitate naţională. Urmând tradiţia ctitoriilor domneşti a întemeiat  Fundaţia “Carol I”, înzestrată cu o bibliotecă remarcabilă. Aceasta a fost pusă la dispoziţia studenţilor şi a servit ca model de organizare  altor biblioteci. Într-o scrisoare adresată primului ministru Lascăr Catargiu, în anul 1891 regele arăta scopul întemeierii Fundaţiei Universitare Carol I: “Urmând pilda bunilor Domni din trecut şi spre amintirea faptelor împlinite în acest pătrar de veac, vroim a înfiinţa  spre binele tinerimii universitare de la toate facultăţile din ţară, al cărui scop va fi de a procura studenţilor un loc de întrunire înzestrat cu o bibilotecă totdeauna deschisă, unde vor putea satisface  iubirea de studiu, de a veni în ajutorul acelora dintre dânşii care întreprind lucrări speciale sub direcţiunea profesorilor lor sau pentru tipărirea tezelor, cum şi de a da subvenţiuni acelora care din lipsă de mijloace ar fi siliţi să întrerupă studiile lor în dauna culturii generale a ţării.

Dorinţa noastră, a Reginei şi a principelui Moştenitor, este ca această Fundaţie să contribuie a întări frăţia printre tinerimea universitară şi a hrăni simţământul patriotic care înalţă sufletul ei~ [2]

De asemenea alte lucrări s-au bucurat de subvenţii din partea regelui precum elaborarea dicţionarului etimologic la iniţiativa lui Bogdan Petriceicu Haşdeu. Academia Română a recunoscut prestigioasa activitate culturală a regelui Carol I, alegându-l preşedinte de onoare.

România alături de Puterile Centrale

După recunoaşterea sa ca stat suveran, România avea nevoie  să se afilieze la un sistem de alianţe care s-o protejeze de eventualele pericole externe. Problema  găsirii unui partener viabil a fost îndelung dezbătută.

Franţa, preferata opiniei publice, nu mai reprezenta o opţiune în condiţiile în care a recunoscut ultima independenţa României şi era tot mai puţin interesată să dezvolte relaţii comerciale în ţara noastră. După congresele de pace de la San Stefano şi Berlin, relaţiile cu Rusia s-au răcit considerabil, excluzând posibilitatea oricărei apropieri. Afirmarea Germaniei si creşterea influenţei ei în relaţiile internaţionale îi oferă lui Carol I şansa să orienteze România spre o alianţă cu ţara sa de origine.  Invitat la Berlin la un eveniment de familie, regele împreună cu cancelarul Otto von Bismarck au stabilit proiectul viitorului tratat. La recomandarea acestuia, la 18 octombrie 1883 România a încheiat un tratat cu Austro-Ungaria la care au aderat Germania şi Italia. Ţara noastră, devenind membru asociat al Triplei Alianţe, a ieşit din izolarea diplomatică în care se afla, afirmându-se în scurt timp ca un factor de echilibru în Balcani.[3]

Tratatul cu Austro-Ungaria a fost ţinut secret din cauza nepopularităţii sale. Opinia publică s-ar fi declarat profund nemulţumită de alianţa cu monarhia dualistă din cauza politicilor guvernanţilor de la Budapesta faţă de românii transilvăneni. Regele nu s-a considerat niciodată aliatul guvernului maghiar, a respins practicile sale şi a intevenit în sprijinul memorandiştilor, solicitând împăratului Franz Joseph eliberarea celor condamnaţi în procesul de la Cluj din 1894.

Ca urmare a aderării la Tripla Alianţă, România a beneficiat de sprijinul Germaniei în relaţiile internaţionale, dar din cauza atitudinii naţionaliste a Ungariei faţă de comunitatea românească din Transilvania s-au produs destule fisuri la nivelul alianţei.

Răcirea relaţiilor a devenit evidentă în timpul războaielor balcanice când Austro-Ungaria a dezaprobat implicarea României în conflictul zonal. Primul război balcanic a debutat în 1912 ca o acţiune a ţărilor din sud-estul Europei împotriva turcilor. După victorie neînţelegerile dintre Bulgaria şi foştii săi aliaţi (Grecia, Serbia) au dus la un nou război care s-a încheiat dezastruos pentru Bulgaria ca urmare a intervenţiei armatei române. Prin tratatul de la Bucureşti  din 10 august 1913, Bulgaria a cedat României sudul Dobrogei ( Cadrilaterul) format din cele  două judeţe Durostor şi Caliacra.

Războaiele balcanice au sporit prestigiul României, dar în egală măsură au dus la îndepărtarea de  Austro-Ungaria şi implicit de Tripla Alianţă. Bucurându-se de încrederea şi sprijinul Franţei în timpul celui de-al doilea război balcanic, România tinde să se orienteze spre puterile Antantei. [4]

Consiliul de Coroană, 21 iulie 1914

În ultimele decenii rivalităţile dintre marile puteri s-au manifestat intens, culminând cu izbucnirea primei conflagraţii mondiale.  La Bell Epoque se încheia dramatic, starea de nemulţumire şi dezamăgire era generalizată. În artă mişcarea avangardistă propunea ruperea de trecut şi găsirea unor noi forme de expresie.

Europa se afla într-un moment de mare cumpănă iar tensiunile creşteau  pe fondul aspiraţiilor naţionale ale popoarelor.

Războiul plutea în aer, atentatul de la Sarajevo dovedind imposibilitatea evitării lui. În scurtă  vreme declaraţiile de război ale celor două grupări politico-militare au transformat un conflict zonal într-unul mondial.

Cei doi împăraţi, Wilhelm al II-lea al Germaniei şi Franz Joseph al Austro-Ungariei, i-au cerut Regelui României să-şi respecte angajamentele de aliat şi să se alăture Alianţei. Regele a organizat Consiliul de Coroană  şi a propus, invocând Tratatul din 1883, intrarea ţării noastre în război de partea Puterilor Centrale. Majoritatea celor prezenţi au fost de acord cu punctul de vedere susţinut de primul-ministru Ionel Brătianu, potivit căruia pentru moment România să se declare neutră urmând ca mai târziu să se angajeze în război de partea Antantei, după ce va obţine din partea acesteia recunoaşterea drepturilor României asupra Transilvaniei şi Bucovinei. Carol I a respectat cu amărăciune decizia Consiliului: „Constat că reprezentanţii ţării, aproape în unanimitate, au cerut neutralitatea. Ca rege constituţional mă supun voinţei dumneavoastră. Mi-e frică însă că prestigiul ţării va ieşi micşorat din şedinţa de astăzi şi mă tem că aţi luat o hotărâre de care România se va căi în viitor”[5]

Pentru Carol au urmat două luni de suferinţă şi neîmpăcare. Zilele s-au scurs cu repeziciune iar la capătul lor bravul monarh s-a stins din viaţă, la 27 septembrie 1914, după 48 de ani de domnie în mijlocul naţiunii pe care a fost chemat s-o conducă.

Trei cuvinte: modernizare, independenţă, regat, ar putea să cuprindă sintetic o epocă  marcată  de personalitatea regelui Carol I. Fiecare dintre aceste cuvinte cheie arată măsura faptelor unui monarh profund angajat în opera de edificare a unei ţări prospere şi libere. Şi-a îndeplinit misiunea cu mult devotament şi înţelepciune având încredere în Dumnezeu şi în  buna judecată a poporului său.

În mesajul testamentar  din 1899 Carol I scrie cele mai frumoase cuvinte adresate ţării sale: “Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns acuma să ocupe o poziţie vrednică între Statele europene, m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să îndeplinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului.  Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei, contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit fără frică şi fără şovăire, înainte pe calea dreaptă, având nemărginita încredere în Dumnezeu şi în bunul-simţ al credinciosului meu popor.~[6]


[1] Monitorul oficial~, nr.60 din 15 martie 1881

[2] Tzigara-Samurcas, Al., Fundatia Universitara Carol I 1891-1931, Bucuresti 1931, p.13.

[3] Gheorghe Căzan, Şerban Rădulescu-Zoner, România şi Tripla alianţă. 1878 – 1914, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, p.123

[4] Keith Hitchins,~ Desăvârşirea naţiunii române~, pag 414, Istoria României, coordonator Mihai Bărbulescu, Ed. Enciclopedică, Buc.1998

[5] Ion Bulei, Arcul aşteptării. 1914 – 1915 – 1916, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981, p.63

[6] Testamentul Regelui Carol I, Ziarul ~Romanul~, Arad, 5/18 Octombrie 1914

http://www.cotidiantr.ro/monarhia-sau-republica-iii-68020.php#.UsbVZNJdXfI


Foaia Transilvana-Cotidianul Transilvan
Monarhia sau Republica? (IV)
Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia POP  Data:  9.08.2013  Ora:  00:01  Citiri:  884

CONTINUARE

Ferdinand I

După încetarea din viaţă a Regelui Carol I, Principele Moştenitor Ferdinand a depus jurământul în calitate de Rege al României în faţa Parlamentului, a Mitropolitului şi a Familiei Regale, rostind un emoţionant discurs: Chemat prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională de a fi urmaşul marelui întemeietor, care mi-a lăsat ca sfântă moştenire simţămintele de iubire şi credinţă ale unui întreg popor, găsesc în dragostea mea pentru neam puterea de a păşi fără şovăire spre îndeplinirea marei, dar grelei mele sarcini… Dumnezeu, care după atâtea grele încercări, a binecuvântat munca acelora care s-au devotat binelui acestui neam, nu va lăsa să cadă ceea ce cu atâta trudă s-a clădit şi va ocroti, cu dragoste pentru acest popor, munca fără preget ce sunt hotărât ca bun român şi rege să închin iubitei mele ţări.”

Ferdinand, nepotul de frate al regelui Carol I, a fost proclamat Principe Moştenitor în ziua de 18 martie 1889. După această dată s-a stabilit în România  pentru a cunoaşte mai bine realităţile complexe din noua lui patrie. S-a căsătorit cu Principesa Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii şi a devenit tată a şase copii: Carol, Elisabeta, Mărioara, Nicolae, Ileana şi Mircea.

Pe urmele faptelor înaintaşului său, pe care-l numeşte “mare întemeiator”, Regele Ferdinand s-a identificat, încă de la începutul domniei, cu idealurile  poporului român, de libertate şi unitate, fiind hotărât să-şi îndeplinească misiunea cu preţul sacrificiului de sine.  Pentru a fi un “bun român şi rege”, cum îi plăcea să spună, a luat decizii grele în viaţa  personală, a subordonat intereselor naţiunii sentimentele faţă de  familia şi ţara sa de origine, alăturând Romania puterilor Antantei în timpul războiului. ”Am simţit – spune regele – o mare mâhnire, căci am înţeles de ce avea să mă îndepărteze acea cale pentru totdeauna de familia mea, de amicii mei de odinioară, de afecţiunile din copilărie. A fost  în mine o luptă a conştiinţei şi a inimei. Conştiinţa a învins. Atunci am putut păstra neclintită speranţa de a învinge pe Mackensen, deoarece reuşisem să înving în mine pe un Hohenzollern[1]. Decizia lui Ferdinand n-a rămas fără urmări. Fratele său mai mare îl declara trădător al numelui şi al armelor, familia l-a considerat  mort purtând haine de doliu,  iar kaizerul Wilhelm  al II-lea i-a retras  ordinul Casei de Hohenzollern.[2]

Războiul şi Unirea

În urma negocierilor cu Antanta, România obţine recunoaşterea din partea acesteia a drepturilor sale asupra Transilvaniei şi Bucovinei. În consecinţă, pe baza declaraţiei de război adresată Austro-Ungariei în august 1916, România a intrat în război de partea Antantei.

Trei unităţi ale armatei române au fost dispuse pe Carpaţi şi una pe Dunăre.  În timp ce soldaţii români au pătruns în Transilvania  eliberând câteva localităţi la sud de Dunare

(la Turtucaia), armata română a pierdut bătălia din cauza sosirii cu întârziere a trupelor ruseşti promise de Antanta. Armatele austro-ungare au înaintat  în Transilvania obligând unităţile româneşti să se replieze pe Carpaţi, după care, strapungând frontul pe Valea  Jiului, au înaintat pe Olt spre Bucureşti. Între timp armatele germano-bulgare conduse de mareşalul Mackensen au trecut Dunărea la Jimnicea. Forţele reunite austro-ungaro-germano-bulgare au învins armata română la Neajlov-Argeş şi au ocupat capitala. Regele, Guvernul şi Parlamentul s-au retras la Iaşi.

În cele mai grele momente Regele nu şi-a pierdut speranţa susţinând cu convingere că până la urmă  “vom avea Ardealul şi Bucovina”.[3]   Regina Maria, la fel de  încrezătoare în viitorul ţării, obişnuia să meargă pe front să-i încurajeze pe soldaţi sau să fie alături de ei în spitalele Crucii Roşii.

În vederea perfecţionării tehnicilor de luptă a sosit în ţară misiunea franceză condusă de generalul Berthelot. Trupele româno-ruse, după pregătirile din timpul iernii, au obţinut  victorii importante la Mărăşti, Mărăşeşti si Oituz, în lunile iulie-august 1917, oprind ofensiva armatelor inamice în sudul Moldovei.

Succesele milittare nu au putut fi valorificate datorită victoriei revoluţiei bolşevice din Rusia (octombrie 1917). Puterea comunistă de la Moscova a ordonat retragerea armatei ruse de pe front  şi a hotărât încheierea păcii separate cu Puterile Centrale la Brest-Litovsk (martie 1918). În aceste condiţii, ţara noastră înconjurată de forţele ostile,  a încheiat şi ea pacea de la Bucureşti cu Puterile Centrale (mai 1918). În ciuda tuturor ameninţărilor  şi presiunilor, Regele Ferdinand a refuzat ratificarea tratatului asigurând supravieţuirea statului român. “Îmi asum întreaga răspundere- spune regele– fiindcă am încredere în viitorul ţări. Încrederea mea este neclintită şi nu regret nimic.”[4]

Speranţele regelui nu s-au lăsat prea mult aşteptate şi soarta a redevenit favorabilă României. În ultimele luni ale anului 1918, victoriile Antantei au dat posibilitatea regelui să decreteze  mobilizarea generală şi să ordone armatei române sa reintre în război.  Guvernul Marghiloman a fost demis şi înlocuit cu guvernul Constantin Coandă, care a anulat Tratatul de la Bucureşti cu Puterile Centrale, considerându-l nul şi neavenit.

Cu toate pierderile războiului, anul 1918 se înscrie ca un an glorios.  Unirea provinciilor istorice cu România, hotărâtă la Chişinău, Cernăuţi, Alba-Iulia, a fost ratificată de Regele Ferdinand şi confirmată  prin tratatele de la Paris-Versailles (1919-1920).  Această mare împlinire istorică a fost sărbătorită la Alba-Iulia la 15 Octombrie 1922, când  Ferdinand şi Maria  au fost încoronaţi ca  regi ai tuturor românilor.

Integrarea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei la nivel instituţional şi legislativ, modernizarea şi consolidarea statului român, au fost  priorităţile României după război. Constituţia din 1923 şi reformele adoptate au consolidat regimul democratic din  România.

Democratizarea României

Prin reforma agrară şi votul universal, regele şi-a îndeplinit promisiunea făcută soldaţilor pe front, când a lansat în faţa armatei istorica sa proclamaţie: “Vouă fiilor de ţărani care aţi apărat cu braţul vostru pământul unde v-aţi născut, vă spun eu regele vostru că pe lângă răsplata cea mare a izbândei care va asigura recunoştinţa neamului nostru întreg aţi câştigat dreptul de a stăpâni pământul pentru care v-aţi luptat. Vi se va da pământ! Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă, vi se va da şi o largă participare la treburile statului.”[5]

Numit şi “Regele ţăranilor” Ferdinand a pledat de multe ori înainte de război pentru drepturile lor economice şi politice. “Libertatea economică a ţăranului trebuie câştigată, numai astfel vom avea şi libertatea lui politică. El le merită pe amândouă.” [6]

A susţinut politicile liberale, fiind de partea primului său ministru, Ionel Brătianu, pe care l-a numit “zodia bună a României”. Măsurile luate au asigurat ţării o spectaculoasă dezvoltare. Ionel Brătianu, o personalitate de excepţie, a dominat scena politică vreme de aproape un deceniu atrăgându-şi deopotrivă adversari şi admiratori. A influenţat actitivitatea tuturor guvernelor postbelice asigurând continuitatea aplicării politicilor liberale, responsabile în bună parte de progresul şi dezvoltarea ţării.

Regele la sediul Societăţii Naţiunilor

Suveranul României s-a implicat şi în probleme de politică internaţională, fiind preocupat de  consolidarea relaţiilor cu alte state, de menţinerea păcii şi securităţii.  A vizitat  mai multe capitale europene şi sediul Societăţii Naţiunilor de la Geneva, unde a ţinut să afirme că “Poporul român, având realizată, după secole de suferinţe şi persecuţii, unificarea sa naţională, preocupat de organizarea şi menţinerea păcii, spre a se considera, fără să urmărească nici un scop opresiv, dorind menţinerea integrităţii teritoriale a ţării sale şi respectarea fidelă a tratatelor existente, este în mod profund ataşat operei de pace, solidarităţii şi înţelegerii, care formează obiectivele acţiunii Societăţii Naţiunilor.[7]

Criza Dinastică (1925)

În plin proces de consolidare a statului, regele Ferdinand a trebuit să facă faţă crizei dinastice provocată prin renunţarea la tron a lui Carol în 1925.  Principele Moştenitor a renunţat prima oară  la drepturile sale în timpul războiului, când a părăsit unitatea militară de la Târgu-Neamţ pentru a se căsători cu Ioana Lambrino la 27 august 1918.  În urma insistenţelor, Principele a acceptat anularea căsătoriei şi respectarea Statutului Familiei Regale, care interzicea succesorului la tron căsătoria cu o persoană din afara unei familii domnitoare europene. Tribunalul Ilfov, invocând anumite procedee de ordin formal, a anulat căsătoria la 8 ianuarie 1919. Cu toate acestea Carol a continuat relaţia cu Ioana Lambrino refuzând constant propunerile Reginei Maria de a face călătorii în străinătate.[8]

La presiunile reginei, Carol a fost trimis din nou pe front pentru a se alătura trupelor române atacate de armata maghiară în munţii Apuseni. De aici a trimis două scrisori, una regelui  prin care renunţa a doua oară la prerogativele sale de principe moştenitor  (1 august 1919) şi a doua Ioanei Lambrino,  recunoscându-se soţul ei şi tatăl copilului ce urma să se nască. Venirea pe lume a lui Grigore Mircea Lambrino a complicat şi mai mult planurile de despărţire a celor doi.

În urma unor lungi discuţii cu mai mulţi oameni politici, printre care Nicolae Iorga şi Alexandru Vaida-Voievod, Carol a  promis o „revenire solemnă” asupra deciziei de renunţare la tron.[9]  În cele din urmă Carol i-a cerut Regelui Ferdinand să considere nulă scrisoarea trimisă la 1 august 1919.  După multe insistenţe Ioana Lambrino a părăsit ţara împreună cu fiul ei primind în schimb o importantă pensie  pe viaţă.

Principele Carol a plecat şi el într-o lungă călătorie în Extremul Orient din care va reveni abia în octombrie 1920.[10] Carol s-a întors din călătorie prin Lucerna pentru a-l conduce pe  prinţul George, fiul Regelui Constantin al Greciei,  spre Bucureşti unde urma să aibă loc logodna acestuia cu Principesa Elisabeta. L-au însoţit Elena şi Irina, surorile Principelui George.  La scurtă vreme după sosirea lui Carol în ţară, Regina Maria a primit vestea morţii mamei sale, Marea Ducesă Maria Alexandrova la Coburg (24 octombrie 1920). Regina a plecat la înmormântare însoţită până în Elveţia de Principesele Elena şi Irina şi de Carol.  În timpul şederii în Elveţia, Carol s-a îndrăgostit de Elena şi înainte de întoarcerea în ţară i-a cerut Regelui Constantin mâna Principesei. Cei doi s-au căsătorit la Atena la 10 martie 1921. În acelaşi an, la 25 octombrie, s-a născut principele Mihai, viitorul rege al României.[11]

Viaţa aventuroasă a lui Carol va pune din nou în pericol succesiunea la tron. Femeia   care i-a marcat întreaga viaţă şi din cauza căreia a renunţat din nou la prerogativele de principe moştenitor a fost Elena Lupescu cu care avea o relaţie încă din 1923. Cei doi se aflau la Veneţia când Regele Ferdinand a primit scrisoarea  cu decizia  Principelui.  Profund dezamăgit, Majestatea Sa a convocat la Sinaia (30 decembrie 1925)  Consiliul de Coroană solicitând participanţilor  să “ia cunoştinţă de renunţarea principelui Carol” şi să adopte fără întârziere “măsurile regale pentru recunoaşterea principelui Mihai ca Principe Moştenitor al României.”[12] 

Parlamentul a votat, la 4 ianuarie 1926, legile prin care se accepta renunţarea la tron a lui Carol, proclamarea  lui Mihai ca principe moştenitor şi constituirea unei regente, care să preia prerogativele viitorului rege, dacă succesiunea  la tron va fi mai repede decât vârsta majoratului acestuia.

Sfârşitul unei mari domnii

Prins în iureşul evenimentelor Regele şi-a neglijat sănătatea, constatând cu întârziere că este foarte bolnav. Deşi a fost tratat de cei mai buni specialişti atât în ţară cât şi în străinătate, în noaptea zilei de 20 iulie 1927 Majestatea Sa Regele Ferdinand I al României s-a stins din viaţă.

În urma lui rămânea o ţară unită pe care a condus-o cu credinţă şi devotament, cu pricepere şi dăruire. A privit mereu lucrurile din perspectiva eternităţii, considerându-se răspunzător pentru faptele sale în faţa lui Dumnezeu, a ţării şi a istoriei.

Cu toate suferinţele fizice sau morale Regele Ferdinand sfârşea ca un suveran fericit, a cărui misiune istorică a fost îndeplinită.


[1] Sterie Diamandi, Galeria oamenilor politiciEditura GESA, 1991, p. 10.

[2] Ibidem,  p.16.

[3] Ibidem, p. 14.

[4] Ibidem, p. 16

[5] Ibidem, p. 18

[6] Ibidem, p. 17.

[7] Mihai Iacobescu, România şi Societatea Naţiunilor, 1919 – 1929, Bucureşti, Editura Academiei, 1988, p.131.

[8] Regina Maria, Însemnări zilnice (decembrie 1918 – octombrie 1919), vol I., Bucureşti, Editura Albatros, 1996, pp.182-184

[9] Nicolae Iorga, O viaţă de om. Aşa cum a fost, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 559.

[10] Ivor Porter, Mihai I al Romaniei,Editura Alfa, Bucuresti 2006, p. 7.

[11] Ibidem, p. 9.

[12] Armand Călinescu, Însemnări politice, 1916 – 1919, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p.54.

 

http://www.cotidiantr.ro/monarhia-sau-republica-iv-68437.php#.UsbFj9JdXfI