Feeds:
Posts
Comments

Archive for April, 2012


Mici istorii clujene (XXI) – Clădirea Operei
Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia POP  Data:  23.04.2012  Ora:  00:04  Citiri:  183

Impozanta Clădire a Operei din Cluj-Napoca a fost construită între anii 1904-1906  de către firma austriacă Fellner& Helmer,  în stilul neo-baroc cu o puternică amprentă secesionistă, mai ales în decorarea holului.

Secesionismul este o variantă germană a curentului ”Art Nouveau”, apărut la Paris și răspândit în Europa la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. ”Secessio” în limba latină înseamnă separare, scindare. Adepții noului curent artistic, pictori, graficieni, arhitecți,  au urmărit desprinderea de formele tradiționale, de convenționalismul sfârșitului de secol XIX și găsirea de noi expresii artistice.  În Germania dizidenții față de arta academică promovată de ”Asociația artistică din München”, se reunesc în jurul revistei ”Jugend”(Tineretul) de unde și numele de ”Jugendstil”, răspândit în țările de limbă germană.

La Viena secesionismul a luat ființă în jurul lui Gustav Klimt, Joseph Maria Olbrich, Jose Hoffman. În 1898, artiștii își construiesc după planurile lui J.M. Olbrich un palat propriu, ”Secession” , fiind prima clădire expozițională a artei moderne din Europa Centrală.

De la Viena stilul se răspândește și în alte provincii ale Imperiului. La Cluj-Napoca o clădire reprezentativă a stilului secesionist este Palatul Berde situat pe strada Horea nr. 1.

În arhitectura Clădirii Operei se remarcă o tentativă de  introducere a stilului secesionist într-o combinație armonioasă cu cel neo-baroc.

Intrarea în teatru se face prin intermediul a trei portaluri deasupra cărora se înalță un fronton arcuit, înnobilat de o liră, la care se adaugă cele doua turnuri străjuite de câte un car tras de lei și o figură alegorică cu o ramură de palmier. Prezența coloanelor ionice și a ferestrei elipsoidale de tip secesionist îi asigură fațadei o eleganță monumentală unică.

În interior, în holul spațios, ne întâmpină o scară monumentală ce duce la loji, flancată de lampadare de bronz.  Decorația în relief a holului și alte elemente evidențiază inspirația secesionistă.

Sala de spectacol este un model clasic al teatrului baroc, cu cariatide ce susțin lojile, cu decorațiuni vegetale aurite, în formă sinusoidală, specifice repertoriului decorativ baroc . Scena cu o deschidere largă are în completare o fosă pentru orchestră.

 Din punct de vedere arhitectonic,  Clădirea Operei se aseamană cu alte edificii artistice construite de firma  Fellner& Helmer cum sunt: Teatrul din Cernăuți, Teatrul Fürt ( Bavaria) sau cel din Sofia (Bulgaria).

Bibliografie:

Bodea Gheorghe, Clujul vechi și nou, Cluj-Napoca, 2002.

Florea Vasile, Szekely Gheorghe, Mică enciclopedie de artă universală,Editura ”Litera Internațional”, 2005.

Lukacs Jozsef, Povestea „orașului-comoară”, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2005.

Cluj-Napoca – Ghid, Editura Sedona, 2002.

http://www.ftr.ro/mici-istorii-clujene-xxi—cladirea-operei-55731.php

Advertisements

Read Full Post »


Mici istorii clujene (XX) – Statuia Sfântului Gheorghe omorând balaurul
Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia POP  Data:  16.04.2012  Ora:  00:10  Citiri:  176

 

Un loc unic prin frumusețea sa este mica piață din fața bisericii reformate de pe strada Mihail Kogălniceanu, protejată de  Sfântul Gheorghe, ucigătorul balaurului. Remarcabilul edificiu, care exprimă într-un mod inegalabil lupta omului cu forțele întunericului, reprezintă o poartă spre  lumea medievală marcată de două personaje emblematice: preotul și cavalerul.

Războinicul sub influența creștinismului se transformă într-un apărător al celor slabi și nedreptățiți. A fi cavaler înseamnă: onoare, loialitate, curaj, dragoste curtenitoare, dar în primul rând datoria de a lupta împotriva dușmanilor și de a aduce pacea. Sfântul Gheorghe  întruchipează imaginea ideala a cavalerului medieval, motiv pentru care este ales patronul cavalerilor.

Monumentul de la Praga, reprezentându-l pe Sfântul Gheorghe ucigând balaurul, este opera sculptorilor clujeni Martin și George și a fost realizată în anul 1373, la cererea  împăratului Carol al IV-lea, cu ocazia căsătoriei fiului său Sigismund de Luxemburg cu Maria de Anjou, fiica regelui Ungariei, Ludovic cel Mare.

Statuia sculptorilor clujeni  este prima statuie ecvestră desprinsă de încadrarea arhitectonică. Până atunci toate statuile erau realizate având în spate zidul unei biserici. Sculptorii surprind momentul când cavalerul, oprindu-se din drumul său, străpunge balaurul. Fața tânărului radiază un calm supranatural contrastând cu primejdia de moarte în care se află. Întreaga compoziție este focalizată spre punctul unde vârful lăncii dispare în gura balaurului, calul își îndreaptă și el privirea spre vârful suliței. Solzii balaurului seamănă cu zalele de pe armura sfântului cavaler.

Lucian Blaga, inspirat de această descoperire, a scris poemul Sfântul Gheorghe bătrân, în volumul Nebănuitele trepte, 1943.

Pe soclul statuii găsim inscripția ”A.D. MCCCLXXIII HOC OPUS IMAGINIS S. GEORGII PER MARTINUM ET GEORGIUM DE CLUSSENBERCH CONFLATUM EST„(”Anul Domnului 1373. Această operă îl reprezintă pe Sf. George și este de Martin și George de Clussenberch făcută”).

Peste secole, în amintirea celor doi clujeni, Martin și George, împăratul Francisc Iosif a dăruit orașului Cluj o copie în ghips a statuii de la Praga, fiind expusă în lapidariul Muzeului Ardelean. Astăzi se află în lapidariul Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei. De asemenea o copie a ajuns în Muzeul Național de la Budapesta.

Ideea realizării unui monument la Cluj cu statuia Sfântului Gheorghe a stăpânit mințile oficialilor locali în frunte cu primarul Károly Haller și arheologul Béla Pósta.În baza unui contract, sculptorul budapestan  József Róna  și arhitectul Kálmán Lux, au realizat pentru orașul  Cluj o copie a Statuii Sfântului Gheorghe de la Praga. Edificiul,  dezvelit în anul 1904, a fost amplasat inițial în Piața Sf.Gheorghe, actualmente Piața Lucian Blaga, fiind mutată ulterior, în 1960,  în mica piață din fața bisericii reformate.

http://www.ftr.ro/mici-istorii-clujene-xx—statuia-sfantului-gheorghe-omorand-balaurul-55512.php

Read Full Post »


 

Mici istorii clujene (XIX) – Biserica abației benedictine (Calvaria)
Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia POP  Data:  7.04.2012  Ora:  18:12  Citiri:  639


Nota 5/5 (6 voturi)

Situată în cartierul Mănăștur, abația benedictină, Monasterium Beatae Mariae de Clus,  în prezent biserica Calvaria, a fost fondată în secolul al XI-lea, fiind înconjurată de un zid de apărare.

În anul 1202 mănăstirea a fost scoasă de sub jurisdicția episcopului Transilvaniei de la Alba-Iulia, abatelui acordându-i-se anumite drepturi:  să numească preoții de pe domeniile mănăstirii, să strângă dările și să poarte însemnele episcopale (inel și mitră). Din cauza acestor privilegii, episcopul de la Alba-Iulia a atacat de mai multe ori mănăstirea, provocându-i distrugeri însemnate. La intervenția regelui maghiar Andrei al II-lea, papa Honoriu al III-lea a reînnoit privilegiile mănăstirii și dreptul abatelui de a purta însemnele episcopale.

Invazia tătară din 1241 a afectat grav mănăstirea aducând-o în ruină. Din biserica abației a rămas  relieful unui leu de piatră. Lucrări de reparație s-au efectuat în ultima parte a secolului al XIII-lea. Ulterior  abația a devenit un important centru de autentificare a documentelor.

În timpul răscoalei de la Bobâlna (1437) în mănăstire s-a semnat înțelegerea între reprezentanții nobilimii și cei ai țărănimii răsculate.

În a doua jumătate a secolului al XIV-lea și în prima jumătate a secolului al XV-lea a fost construită biserica abației în stilul goticului târziu, reușind să se păstreze până astăzi doar corul.

În condițiile răspândirii Reformei protestante, proprietățile bisericii catolice au intrat în posesiunea statului și abația benedictină a fost desființată în anul 1566. În urma donației făcută de principele Ștefan Bathory în anul 1579, abația a devenit proprietatea iezuiților până în 1773, când ordinul a fost dizolvat. Biserica abandonată a servit multă vreme ca depozit de  armament degradându-se treptat. La începutul secolului al XIX-lea episcopul de la Alba- Iulia a decis demolarea navei, corul fiind salvat și folosit drept capelă până în 1896, când s-a construit lângă el o navă în stil neogotic.

Istoria convulsionată a secolului al XX-lea se reflectă și în istoria bisericii. Pe baza unei înțelegeri, în anul 1923, biserica abațială a fost dată în chirie bisericii greco-catolice în schimbul unei valori simbolice. Regimul comunist, instalat în România după cel de-al doilea război mondial, a impus desființarea bisericii greco-catolice (1948) și trecerea proprietăților ei în stăpânirea bisericii ortodoxe. În acest fel biserica Calvaria a funcționat, vreme de aproape o jumătate de secol, ca biserică ortodoxă. Abia în 1994 revine bisericii romano-catolice.

Biserica abației benedictine a intrat în conștiința colectivă a clujenilor cu numele de Calvaria, denumire dată după Calvariul din altarul capelei, cruce monumentală cu imaginea răstignirii, construită în 1831.

În exterior se pot vedea încastrate în pereți câteva statui, printre care Sf.Fecioară cu Pruncul și cadranul solar din secolul al XV-lea.

Din vechea biserică s-au păstrat corul, portalul de la intrare, statuile încastrate pe fațada vestică, un cadran solar din secolul al XV-lea și enigmaticul leu.

În mijlocul orașului, dar departe de zgomotul lui, biserica fostei abații benedictine ne asteaptă să-i contemplăm frumusețea și să respirăm o clipă de liniște într-un ambient sacru.

Bibliografie:

Lukács József (2005). Povestea orașului-comoară. Scurtă istorie a Clujului și monumentelor sale, Cluj-Napoca, Editura Apostrof.

Ștefan Pascu (1974). Istoria Clujului. București.

http://www.ftr.ro/mici-istorii-clujene-xix—biserica-abatiei-benedictine-calvaria-55266.php

Read Full Post »


Regele ca imagine Christică
Categorie:   CULTURA  Autor:  Camelia POP  Data:  13.04.2012  Ora:  00:16  Citiri:  138

 

În lumea antică și orientală cele două planuri, uman și divin, se apropie și suveranul își arogă funcția de mediator între ele când nu se inserează el însuși în planul divin.

În Mesopotamia regele este un mediator, dar un mediator aparținând planului uman, în timp ce în Egipt regele este zeu coborât printre oameni. De aici rezultă atitudinea diferită față de existență. În Mesopotamia domnea neliniștea, teama că voința supremă poate rămâne neînțeleasă și astfel armonia între cele două planuri se alterează. În Egipt se respiră seninătatea, veselia, resemnarea la ordinea predispusă care coboară din cer pe pământ. Înspre faraon se înalță piramida birocrației, de la el pornește, capătă sens viața comunității. Societatea se dezvoltă în armonie, beneficiază de liniștea bunei orânduieli, regele-zeu înfăptuiește binele răspândind în jur seninatatea și încrederea.

În Roma antică împăratul nu era decât cel dintâi dintre magistrați, chiar dacă această bază republicană devenise doar teoretică. Începând cu epoca Dominatului, monarhia, demult existentă în fapt, începe să capete un fundament teoretic. Religia a legitimat această fundamentare deoarece numai puterea divină fără limite putea sta la baza unei puteri omenești nelimitate. Așa se explică diversele încercări de a-l asemui pe împărat cu soarele ca în cazul lui Heliogabal sau Aurelian. De asemenea Constantin a găsit în monoteismul creștin legitimarea religioasă pe care Aurelian o descrie în cultul lui Sol Invictus. Constantin devine treptat reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, între divinitate și monarh stabilindu-se o relație specială.

“Regalitatea este euharistică”, este un dar al divinitații care poate fi dat sau luat. În jurul anului 1000 î.Cr., evreii cer bătrânului judecător un rege. Cel Veșnic îi spune lui Samuel : “ Dă-le un rege”. Acesta va fi Saul, care devine rege prin grația lui Dumnezeu și încetează de a mai fi tot prin grație divină. Samuel, la porunca lui Dumnezeu, se duse să-l “ungă” pe David. Atunci Spiritul celui Veșnic, care ieșise din Saul, puse stăpânire pe tânărul bărbat și rămase asupra lui.

Regalitatea nu inspiră doar teamă, respect, ci face loc și dragostei. Regele nu-și posedă țara prin distribuția de bunuri mobile și imobile, el este țara în unitatea întrupării.”Regalitatea nu se întemeiaza pe a avea, ci pe a fi”. Rezultă că regele nu poate fi alesul majorității. Regalitatea este sacră, iar regele mediator prin excelență între divinitate și oameni. Regele este părintele și mirele națiunii, precum Iisus este părintele umanității și mirele Bisericii. Regii Europei creștine au în Christos-rege modelul, ca și El ei sunt judecatori și stăpâni, ca și El ei se revendică din tatăl universal. Însăși Biserica a recunoscut în rege un locotenent al lui Christos.

Christos este rege, el nu poate fi deposedat de această calitate nici în timpul patimilor. Nimic nu poate fi mai regesc decât apariția pe treptele pretoriului a unui Christos biciuit, cu coroana de spini pe cap, cu un sceptru de trestie în mână, înfășurat într-o mantie de purpură. Iisus s-a lăsat răstignit pentru lumea asupra căreia era chemat să domnească.

În mentalul colectiv imaginea de erou a regelui este imbogățită cu atributele sfințeniei date de creștinism, care îi permit să facă miracole. Regalitatea calificată sfântă, aleasă, predestinată, se evidențiază prin semne particulare. Semnul regal la naștere este crucea de pe umarul drept al monarhului în Anglia și Germania, iar în Franta crucea roșie, care mai târziu capătă aparențele unei flori de crin.

Regele, în calitatea sa de locotenent al lui Christos,  este  investit cu puteri supranaturale, taumaturgice. “Regele, stăpânul nostru, are nu numai temporalitate, ci odată cu ea și divinitate”.

Monarhul, vindecător de scrofule în Franta și Anglia sau de gușe în statele ereditare (germane) are puteri să tămăduiască bolnavii și să îndestuleze poporul.

Încoronarea și miruirea puneau în lumină caracterul cvasi-sacerdotal al regilor. Ceremonia sacralizării participă la construcția mitului. Regii erau miruiți pe diferite părți ale corpului. “În Franța erau unși de nouă ori: pe creștetul capului, pe burtă, între umeri, pe umărul drept, pe umărul stâng, pe încheieturile brațului drept, pe încheieturile brațului stâng, pe palma mâinii drepte, pe palma mâinii stângi”. Ceremonia amintea gestul profetului Samuel de a vărsa conținutul vasului pe capul lui Saul (V.T.) Încoronării și miruirii li se atribuiau aceleași puteri de regenerare ca și intrării în călugărie sau chiar botezului. Prin încoronare și miruire regele este curățat de păcatele sale.

Regele, alesul care intermediază legătura între Dumnezeu și oameni, se legitimează prin ungerea cu ulei sfânt. În Franța ungerea de la Reims este efectuată cu ajutorul unei sticluțe aduse în cioc de porumbelul Spiritului Sfânt.

Împăratul Bizanțului purta oficial titlurile de “rege al luminii, egal cu apostolii” și de  “întrupare a logosului”, se înconjura de eunuci, imaginea terestră a îngerilor, și trebuia să vegheze ca ordinea și ritmul introduse de Dumnezeu în univers să guverneze în aceeași măsură și viața oamenilor.

Regele raliază în jurul său întreaga societate, devine nu numai obiect de venerare, dar și izvorul întregii civilizații tradiționale clădite pe precepte creștine. Imaginea regelui unit cu poporul sub protecția divină persistă în timp în ciuda progreselor unei gândiri raționale, carteziene.

Fiind mediator, regele beneficiază de respectul ce decurge din mediere; mijlocitorul își oferă serviciile pentru a soluționa toate disputele, el este un justitiar și tocmai de aceea el trebuie să fie echidistant față de toți supușii săi pentru a împărți dreptatea. El trebuie să fie un centru al armoniei contrariilor. “Soarele, spune evanghelistul, răsare și pentru cei buni și pentru cei răi”, atât de regească este condiția lui .

Regele, garanția dreptății și legalității pentru poporul său, domnește asupra unui regat puternic în care morala creștină se impune în toate domeniile, monarhul asigură coeziunea națiunii, el reprezintă instanța supremă în numele căreia acționează întreaga societate.

“Un rege nu poate fi ales de glasul majorității oricât de legitim ar fi acesta. Regalitatea presupune unanimitate absolută, adevarata sursă a așa-zisului absolutism regal, dar aceasta nu este unanimitatea voturilor. Pentru că este o întrupare, regalitatea este singurul regim care se întemeiază pe dragoste și nu pe popularitate.”

Racine spunea: “pentru a fi iubit este de-ajuns să fii rege”. La puțini ani de la revoluția franceză, Marmont scria: “Avem față de rege un sentiment greu de descris, un sentiment de devoțiune religioasă.”

Civilizația traditională europeană s-a clădit în jurul mitului regalității, întreținut printr-o sublimare a caracteristicilor majore ale fiecărui popor: pasiunea pentru miraculos, sensul sacrului. Regii și teoreticienii Vechiului Regim aveau drept sarcină să mențină vie în gândirea și sensibilitatea supușilor ideea despre superioritatea și grandoarea unei monarhii puternice.

Relația dintre puterea monarhului și voința divină stă la baza edificiului societății tradiționale europene. Ceremoniile religioase, care însoțeau întotdeauna succesiunile politice, îl fac pe Dumnezeu să participe la alegerile oamenilor. Ideea de monarh atotputernic, care deține puterea de la Dumnezeu, se dezvoltă până la ultimele sale limite în absolutismul de drept divin, care a marcat dezvoltarea statelor moderne europene.

 

Bibliografie:

Ducellier, Alain , Bizantinii, Teora, București, 1997

Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, București, 1978.

Volkoff, Vladimir, Despre rege, București, 1997.

Bloch, Marc, Regii taumaturgi, Iași, 1997.

Vauchez, Andre, Spiritualitatea Evului Mediu, București, 1994.

http://www.ftr.ro/regele-ca-imagine-christica-55444.php

 

Read Full Post »


Aurea Civita (Mică istorie a Clujului)
Categorie:   CULTURA  Autor:  Camelia POP  Data:  9.04.2012  Ora:  15:49  Citiri:  18

Cele mai vechi urme de locuire din preajma orașului Cluj se referă la o așezare neolitică  descoperită în apropierea dealului Hoia, aparținând culturii Sarcevo-Criș. Aceleiași culturi îi mai aparțin: un mormânt descoperit în cartierul Mănăștur și o așezare de pe strada Memorandumului.

Traco-geții și celții au populat zona din apropierea Clujului începând cu epoca bronzului și a fierului. Pe Cetățuie se presupune că a existat o cetate dacică, care controla drumurile comerciale care se intersectau aici venind dinspre nord-sud  și est-vest.

După cucerirea romană și constituirea provinciei traiane s-a întemeiat pe malul drept al Someșului Mic așezarea Napoca, menționată pentru prima oară pe o bornă kilometrică- miliarum (107), descoperită la Aiton în anul 1758, pe drumul roman care venea de la Potaissa.

Așezarea se bucura de o poziție stategică și comercială avantajoasă.  Prin Napoca trecea drumul comercial care pornea de la Lederata pe Dunare, trecea prin Tibiscum, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca și se îndrepta spre Porolissum.

Datorită importanței sale, împăratul Hadrianus (117-138) i-a acordat titlul de Municipia, Aelium Hadrianum Napoca, iar  Marcus Aurelius (161-180) pe cel de Coloniae , Colonia Aurelia Napoca.  Capitala Daciei Porolissensis, Napoca, era condusă de Ordinul Decurionilor format din 50 de persoane provenind din rândul marilor proprietari de pământ, negustorilor și a persoanelor influente.

După modelul Romei, orașul a fost împodobit cu construcții tipic romane: temple, teatre, termae, basilici și un forum plasat probabil în centrul actual al orașului.

Retragerea  armatei și administrației romane (271-275) la sud de Dunăre din ordinul împăratului Aurelian a lăsat fosta provincie romană pradă invaziilor migratorilor. Cei dintâi care și-au făcut apariția în teritoriile abandonate de Aurelian au fost vizigoții, urmând apoi gepizii, ostrogoții, avarii, slavii. Migratorii au provocat distrugeri ce au dus la decăderea civilizației romane. Săpăturile arheologice din Piața Muzeului (1990) au scos la iveală doar  resturile unei locuințe romane luxoase, care beneficia de hipocaustum (încălzire prin podea). Fugind din fața invadatorilor, locuitorii orașului Napoca au ascuns în pământ un tezaur de monede de argint și vase de ceramică terra sigillata, descoperite în săpăturile arheologice.

Invazia popoarelor migratoare au distrus antica cetate Napoca. Cele mai vechi informații medievale despre orașul Cluj le găsim în Cronica Notarului Anonim, Gesta Hungarorum. În secolul al X-lea, pe teritoriul vechii cetăți antice locuiau ”blasii et slavii”. Potrivit unei ipoteze, cetatea lui Gelu se afla pe dealul numit Calvaria din cartierul Mănăștur.

Din a doua jumatate a secolului al X-lea apar primele semne de locuire a maghiarilor. Pe strada Dostoievski au fost descoperite 11 morminte care au aparținut maghiarilor. Aceștia au cucerit Transilvania, pentru că aveau nevoie de minereurile de fier, cupru, aur, de sarea și lemnul care nu se găseau în Pannonia. Cucerirea a fost urmată de organizarea unui episcopat al Ardealului, fondat de Ștefan cel Sfânt în anul 1009. Treptat s-au constituit comitatele după model apusean. Documentele din 1177 îl pomenesc pe comitele de Clus, Thomas comes Clusiensis . Prima atestare a centrului comitatului datează din 1213, sub numele de Castrum Clus.

Initial Castrum Clus s-a aflat pe dealul Calvaria și avea în subordine mina de sare de la Cojocna. Invazia tătaro-mongolă a distrus castrul și centrul comitatului s-a mutat la Liteni. Supraviețuitorii invaziei, călugării benedictini, au înlocuit numele deCastrum Clus cu Abația din Clus.

În cetatea pustiită de tătari în 1241, sașii au construit o așezare fortificată numităvilla Clusvar. Acest sat a fost ridicat la rang de oraș în 1316, de către regele Carol Robert de Anjou. Unul dintre avantajele recunoașterii Clujului drept oraș era faptul că avea  proprietățile garantate de rege.

Din secolul al XIV-lea teritoriul Transilvaniei a suferit atacurile Imperiului Otoman.  Locuitorii au început să-și construiască locuri de refugiu. Sunt construite peste 300 de fortificații, fie biserici-cetăți, fie cetăți-biserici. În primul caz biserica este transformată în fortăreață, cum este Valea Viilor, iar în cel de-al doilea în jurul unei biserici este construită o cetate, de exemplu cetatea Biertan.

Cele mai importante orașe ale Transilvaniei s-au înconjurat de ziduri : Cluj, Sibiu, Brașov, Sighisoara, Bistrița, Sebeș, Mediaș.

Ludovic cel Mare (1326-1382)  scoate orașul de sub autoritatea voievodului

Transilvaniei și îi permite  să folosească ca blazon imaginea unei porți de cetate cu trei turnuri de apărare (1377).

Orașul, cunoscând o perioadă de pace și prosperitate, și-a mărit posesiunile. În 1367 regele Ludovic cel Mare a colonizat pe dealul Feleacului familii de români, care au întemeiat satul Feleac, rămas în proprietatea Clujului până în secolul al XIX-lea.

Sigismund de Luxemburg (1368-1437) transformă Clujul în ”Oraș Liber Regesc” (1405) și îi acordă dreptul să-și aleagă conducătorii. Orașul se înconjoară cu ziduri de apărare, cu turnuri și metereze. Turnurile erau întreținute pe timp de pace și apărate pe timp de război de diferite bresle. Zidurile orașului adăposteau o suprafață de 45 ha și se întindeau pe linia urmatoarelor străzi: Avram Iancu, Gheorghe Șincai, Emil Isac, de-a lungul canalului Morii, a străzilor Octavian Petrovici, Andrei Șaguna, Cuza Voda.

În  interiorul zidurilor s-a format rețeaua de strazi. Din Piața Mare porneau străzile:Platea Mager – strada maghiarilor (B-dul 21 Decembrie), Platea Pontis- Strada Podului (Regele Ferdinand), Media Platea – Strada de Mijloc (B-dul Eroilor), Platea Torda- Strada Turzii (Strada Universității), Platea Luporum – Strada Lupilor (Strada Kogalniceanu), Platea Monostorum – Strada Mănăstirii (Strada Memorandumului).

Orașul a devenit treptat un important centru cultural, artistic și meșteșugăresc. Au fost construite cele două biserici: Sfântul Mihail și Biserica de pe Platea Luporum (Strada Mihail Kogalniceanu). Doi sculptori clujeni, Martin și Gheorghe, au devenit celebri prin lucrarea  Sfântul Gheorghe omorând balaurul[1] executată  la Praga pentru regele-împărat Carol al IV-lea de Luxemburg.

Există o primă atestare documentară despre începuturile învățământului public din Cluj (1409), fiind amintit Gaspar notarius et rector scholarum . În aceeași perioadă funcționa și o școală confesională catolică la care aveau acces nu numai tinerii din oraș, ci și din alte părți ale Transilvaniei.

Dezvoltarea meșteșugurilor, eleganța și frumusețea orașului i-au atras numele deAurea civitas sau orașul-comoară, iar în documente era menționat ca Transilvaniae Civitas Primaria – Primul Oraș al Transilvaniei. Conform unei legende, turcii credeau că orașul era îmbrăcat în aur, în realitate renumele câștigat s-a datorat priceperii meșteșugarilor: zidarii erau neîntrecuți în ridicarea zidurilor, fierarii făureau cele mai trainice arme, mărfurile cizmarilor, țesătorilor, croitorilor, giuvaergiilor erau vestite pentru eleganța lor. În toate bisericle preoții bine pregătiți rosteau predici emoționante.

În timpul răscoalei de la Bobâlna (1437), orașul, fraternizând cu răsculații, a fost supus unui asediu în urma căruia a pierdut titlul de civitas, dar l-a redobândit printr-un document oferit de regele Vladislav al III-lea  la 29 septembrie 1444. Clujenii, primind vestea reabilitării de ziua Sfântului Mihail, i-au construit acestuia o statuie pe care au așezat-o deasupra portalului principal al Bisericii.

În orașul-comoară vine pe lume, în ziua de 23 februarie 1443, viitorul mare rege al Ungariei, Matia Corvinul, fiul lui Iancu de Hunedoara și al Elisabetei Szilagyi. Marele luptător împotriva turcilor a găsit Clujul un oraș sigur, capabil să-i protejeze familia în timpul când el  se afla în campanii.

Iubind orașul în care s-a născut, între 1450-1490, regele Matia a emis 41 de privilegii în favoarea lui,  cu scopul de a stimula meșteșugurile și comerțul . Din cauza importanței sporite, Clujul se impune ca un oraș de prim rang în Transilvania.

Înfrângerea maghiarilor la Mohacs, în anul 1526, a avut drept consecință transformarea Ungariei în pașalâc și a Transilvaniei în principat autonom sub suzeranitate otomana (1541).

Soția regelui Ioan Zapolya, Izabela, împreună cu fiul ei s-au refugiat  la Cluj, locuind o vreme în mănăstirea dominicanilor (actualmente mănăstirea franciscanilor).

După Reforma lui Martin Luther (1517), ideile protestante larg răspândite în Europa, pătrund și la Cluj începând cu anul 1545. Gaspar Heltai, om de cultură și predicator luteran  a înființat o tipografie la Cluj în 1550, tipărind primele cărți. Dieta Transilvaniei dominată de protestanți a desființat ordinele călugărești, secularizându-le averile. Preoții și călugării catolici au fost alungați din oraș, locuitorii fiind atrași de ideile calvine și unitariene. Principele catolic Ștefan Bathory a sprijinit înființarea unei școli iezuite, care în 1581 s-a transformat în Universitate, prima din Cluj și din Transilvania. Universitatea avea trei facultăți: de Teologie, Filosofie și Drept. Titlurile acordate studenților erau de bacalaureat, magistru și doctor. Din cauza luptelor religioase, iezuiții au fost alungați din oraș, iar Universitatea a fost închisă (1603).

După o scurtă vreme de relativă prosperitate urmează o perioadă de decădere, marcată de luptele cu turcii. Din cauza conflictelor și a împovărătoarelor răscumpărări față de turci, contemporanii remarcau cu amărăciune că ”orașul-comoară” s-a transformat în ”orașul- cerșetor”.

Înstăpânirea Habsburgilor în Transilvania a îndepărtat pericolul turcesc și a normalizat într-o oarecare măsură situația. Austriecii au construit fortificația de pe Cetățuie având ca scop încartiruirea armatei austriece și controlul cetății. Habsburgii, pentru a-i atrage pe clujeni de partea lor, au stabilit în oraș reședința guvernatorului (1790), Clujul devenind oficial capitala Transilvaniei. Împăratul Iosif al II-lea vizitează Clujul în 1794, fiind prima vizită a unui împărat Habsburg.

Clujul s-a împodobit cu edificii in stil baroc, reprezentative fiind Biserica Piariștilor (1718-1724) și palatul Banffy (1773), au fost construite Biserica Ortodoxă (1796) și Biserica Greco-Catolică Bob (1803). A început pietruirea străzilor, s-a introdus iluminatul public pe timpul nopții, iar în 1828 s-a deschis primul Casino unde se întâlneau literații, artiștii și oamenii politici.

În anul 1848, Imperiul Habsburgic a fost cuprins de revoluție. Românii transilvăneni,  acționând  pe cale petiționară pentru recunoașterea drepturilor lor politice, au intrat în conflict cu revoluționarii maghiari care s-au pronunțat pentru unirea Transilvaniei cu Ungaria. Dieta din Cluj a luat această decizie la 29 mai 1848.

După constituirea Imperiului Austro-Ungar (1867), Transilvania a fost integrată Regatului Ungariei, Clujul devenind ca mărime al doilea oraș  după Budapesta.

În 1872 a fost construită Universitatea din Cluj numită, în 1881, Universitatea Franz Joseph, după numele împăratului austriac.

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, Clujul  a devenit un oraș impresionant prin palatele și străzile construite: Palatul de Justiție, Palatul de Finanțe, Strada Bisericii (Iuliu Maniu)  realizată dupa moda  urbanistică haussmanniană.

După primul război mondial, Transilvania se unește cu România, Clujul rămânând în continuare reședinta județului.

În orașul de pe Someș, important centru cultural și artistic, funcționau peste 40 de tipografii, numeroase biblioteci și librării, două teatre, o universitate și un număr semnficativ de școli și licee. Teatrul Național și-a deschis porțile cu prima reprezentație în limba română la 14 mai 1919. Universitatea clujeană avea patru facultăți:  de litere și filosofie, științe, drept și medicină. Grădina Botanică, fondată de profesorul Alexandru Borza în 1920, devine spațiu didactic și științific în cadrul Universității. Școala superioară de Agronomie, înființată în 1869, se transformă în Academia de Înalte Studii Agronomice, iar Conservatorul Orășenesc își ia numele de Consevatorul din Cluj.  Funcționau de asemenea 28 de licee de baieți, 8 licee de fete, 60 de școli civile și 7 licee confesionale, 14 școli elementare de băieți și fete, 7 grădinițe.

În anul 1974, în ziua de 16 octombrie, după 658 de ani de la dobândirea titlului de civitas, Clujului i s-a adăugat și numele de Napoca, în amintirea strămoșilor noștri antici.

Cluj-Napoca este un oraș central-european, cu o istorie complexă, pe care o putem descoperi în monumentalitatea clădirilor impregnate de spiritul vremilor și de iubirea pentru frumos a celor vechi.

  1. GOLDENBERG, SamuilClujul în secolul al XVIleaProducţia şi schimbul de mărfuri,Bucureşti,1958.
  2. GUY MARICA, Viorica, Biserica Sf. Mihail din Cluj, Bucureşti: Ed. Meridiane, 1967.   
  3. LAZĂR, Victor, Clujul, Bucureşti: Ed. Cultura Naţională, 1923.
  4. LUKACS, JózsefClujul gotic, Cluj-Napoca: Ed. Biblioteca Apostrof, 2007.
  5. LUKACS, József, Povestea oraşului-comoară. Scurtă istorie a Clujului şi monumentelor sale, Cluj-Napoca: Ed. Biblioteca Apostrof, 2005.
  6. PASCU, Ştefan, MARICA, VioricaClujul medieval, Bucureşti: Ed. Meridiane, 1969.           
  7. PASCU, Ştefan, Istoria Clujului, Cluj-Napoca, 1974.
  8. LAJOS, Kelemen, Biserica Sf. Mihail din Cluj, în revista Boabe de Grâu, anul IV, 1933.

http://www.ftr.ro/aurea-civitas-mica-istorie-a-clujului-55326.php

Read Full Post »