Feeds:
Posts
Comments

Archive for November, 2012


Liberalismul românesc (III)
Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia POP  Data:  6.11.2012  Ora:  00:01  Citiri:  120

Secolul al XVIII-lea francez rămâne nu numai un timp al marilor convulsii şi frământări, dar şi un timp de asimilare  a ideilor despre libertate, intens dezbătute în cafenelele pariziene.

Incapacitatea vechiului regim de a soluţiona criza societăţii franceze a dus la declanşarea Revoluţiei din 1789.

În ţara noastră, în absenţa unei burghezii dezvoltate şi puternice, intelectualitatea şi o parte a boierimii devin purtătorii ideilor raţionaliste şi iluministe larg răspândite în Europa.  Tinerii instruiţi în special la Paris au revenit în ţară motivaţi să se implice în procesul de  modernizare a statului şi a societăţii.

Documentele Revoluţiei de la 1848 din ţările române contin idei privind unitatea, independenţa, libertatea şi modernitatea naţiunii române.

Proclamaţia de la Islaz, având rol  de constituţie, contura un regim liberal fundamentat pe libertatea individului de manifestare şi pe respectarea drepturilor tuturor categoriilor sociale, inclusiv ale ţăranilor a căror înrobire se cerea grabnic înlăturată.

Unirea sub Alexandru Ioan Cuza reprezintă un triumf al naţiunii române, dar şi al liberalilor profund implicaţi în procesul de constituire a statului român modern.

Grupările liberale opiniau diferit  în privinţa modernizării şi adoptării reformelor. Liberalii-radicali în frunte cu I.C.Brătianu, C.A.Rosetti, se pronunţau pentru schimbări rapide  spre deosebire de liberalii moderaţi, reprezentaţi de Mihail Kogălniceanu, care vedeau implementarea reformelor într-o manieră care să nu convulsioneze prea mult societatea. Neînţelegerile dintre cele două grupări s-au accentuat  în timpul domniei lui Cuza. Colaborarea domnitorului cu liberalii moderaţi,  a facilitat constituirea coaliţiei dintre liberalii-radicali şi conservatori, care a impus abdicarea lui Cuza în anul  1866.

Liberalii reprezentaţi de I.C.Brătianu sunt autorii aducerii în ţară a principelui Carol I, îndeplinind o mai veche dorinţă a românilor de a avea pe tron un principe străin, formulată în documentul adresat marilor puteri după adunările ad-hoc din 1857.

În scurt timp, din cauza moderaţiei principelui, liberalii-radicali nemultumiţi organizează mişcarea antidinastică, impulsionaţi şi de abdicarea împăratului  Napoleon al III-lea şi de proclamarea republicii franceze în 1870.

Respingând perspectiva abdicării lui Carol I, conservatorii s-au grupat în jurul principelui şi au format guvernul, obligându-i pe liberali să treacă în opoziţie.

În timpul guvernării conservatoare (1871-1876), grupările liberale au depăşit disensiunile şi şi-au unit forţele  punând bazele Partidului Naţional Liberal, la 4 iunie 1875.  În programul de constituire a partidului sunt formulate idei referitoare la domnia legii, libertatea individului în raport cu statul, lărgirea dreptului de vot, independenţa politică si economică prin aplicarea principiului ”prin noi înşine”.

În timpul îndelungatei guvernări liberale (1876-1888) România devine independentă, se proclamă regat şi continuă procesul de modernizare.  I.C.Brătianu, maturizându-se din punct de vedere politic, a renunțat la radicalismul său reușind o bună colaborare cu regele Carol I.

Politicile liberale în alternanță cu cele conservatoare au asigurat ţării, în ultimul sfert al secolului al XIX-lea, o perioadă de stabilitate și de afirmare în relaţiile internaţionale.

Bibliografie:

Bădescu, Ilie, Idei politice româneşti. Doctrine şi teorii, Bucureşti, 2004.

Mamina, I., Scurtu Ioan, Guverne şi guvernanţi 1916-1938, Bucureşti, 1996.

http://www.ftr.ro/liberalismul-romanesc-iii-61415.php

Advertisements

Read Full Post »