Feeds:
Posts
Comments

Archive for November, 2010


Primul locatar de la Rahova

Pastorul Richard Wurmbrand a fost arestat pe o stradă din Bucureşti la 29 februarie 1948 de către oamenii securităţii si transportat la o inchisoare nouă, Calea Rahovei. Era primul ei locatar. Aici a fost deposedat de tot ce avea, inclusiv de numele său. De acum se numea Vasile Georgescu.
După câteva zile, in celulă a sosit un nou locatar, o mare personalitate comunistă, Lucreţiu Pătrăşcanu, botezat cu numele Desagă.
Cei doi au avut discuţii lungi şi interesante, până intr-o seară când Vasile Georgescu a plecat cu ochelarii pe ochi la primul său interogatoriu, cu anchetatorul Appel.
Intrevederea s-a desfăşurat in condiţii civilizate, chiar elegante. După ce i-a oferit pastorului un scaun şi o caramea, anchetatorul a făcut câteva remarci in legătură cu modul de a gândi al individului şi cum este el determinat de categoria socială din care face parte. Pastorul nu avea o origine “sănătoasă”, dar şi-a amintit că nici domnul Marx, nici Engels nu aveau. Apoi brusc a venit intrebarea: “Ce legături aveai cu domnul Teodorescu?”. Anchetatorul nu acorda o foarte mare atenţie răspunsurilor, fiind mai mult preocupat să testeze caracterul şi capacitatea de rezistenţă ale pastorului. In timpul unei discuţii aparent neutre despre profeţiile lui Isaia in legătură cu venirea lui Mesia, erau strecurate numele unor persoane care ajutasera la distribuirea, printre soldaţii sovietici, a ajutoarelor primite de la Consiliul Mondial al Bisericilor. Ancheta s-a incheiat brusc şi confuz pentru a deruta victima. “Am fost dus inapoi in celulă, ca să meditez la ce-ar putea să insemne toate astea.” (Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu in subterană, Ed. Casa Scoalelor, Bucureşti, 1993)
La al doilea interogatoriu cu “omuleţul Vasiliu”, pastorul trebuia să spună ce ştia despre părintele Chiricuta. Scopul urmărit era să dezbine grupul preoţilor, protestanţii trebuiau să-şi spună părerea despre ortodocşi, catolicii despre adventişti şi astfel să stârnească rivalităţile intre confesiuni. Un alt punct al interogatoriului viza numele tuturor persoanelor pe care pastorul le cunoscuse.
Metodele folosite pentru derutarea celui anchetat erau din cele mai perfide. Unui deţinut i s-a spus: “Semnează cu o poreclă, aşa lucrăm noi aici”. După mai multe declaraţii semnate cu nume false, victimei i s-a cerut să-şi denunţe un prieten, sub ameninţarea că, dacă refuză, li se va spune tuturor că este informator şi că a dat declaraţii sub nume false.
Una dintre anchete a fost condusă de un locotenent tânăr, mai puţin violent, care i-a cerut să alcătuiască o listă cu numele celor cu care a comunicat prin morse, apoi să redea conţinutul discuţiilor şi să precizeze ce alte incălcări ale regulamentului a comis. Pastorul a inceput declaraţia enumerând faptele săvârşite: “Trecusem pasaje din Evanghelie prin ziduri. Adunasem nişte pilule cu gândul să mă sinucid. Făcusem un cuţit dintr-o bucată de tinichea, modelasem piese de şah din pâine şi cretă, comunicasem cu alţi deţinuţi, dar nu le cunoşteam numele. N-am vorbit niciodată impotriva comuniştilor. Eu sunt ucenic al lui Cristos, care m-a invăţat să-i iubim şi pe duşmanii noştri. Nu pot să dau nici o declaraţie referitor la ceea ce mi-au transmis alţii prin pereţi, pentru că vocaţia mea este să apăr nu să acuz”.
Locotenentul, citind declaraţia, a intrebat: “Domnule Wurmbrand, de ce ziceţi că mă iubiţi?” Răspunsul a fost simplu:“Când am devenit creştin, a fost ca şi cum aş fi renăscut, inzestrat cu o fire plină de iubire”. Au urmat două ore de discuţii despre creştinism şi marxism. Cuvintele inspirate ale pastorului au topit gheaţa şi au deschis calea spre convertire a tânărului locotenent. I-a amintit acestuia că Marx considera Creştinismul “religia ideală pentru regenerarea unor vieţi ruinate de păcat”. A urmat imediat replica: “Am fost crescut ateu şi n-o să fiu niciodată altceva”.Pastorul increzător i-a relatat o poveste despre un strămoş de-al său din secolul al XVII-lea. Un rabin, intâlnind un ateu, i s-a adresat cu următoarele cuvinte: “Te invidiez, dragă frate! Viaţa dumitale spirituală este, probabil, mai tare decât a mea. Eu, când văd un om in necaz, spun adesea: Dumnezeu o să-l ajute şi trec mai departe. Dar dumneata nu crezi in Dumnezeu, aşa incât trebuie să-ţi asumi toate sarcinile lui Dumnezeu şi să-i ajuţi pe toţi”. Wurmbrand a adăugat: “Există două categorii de atei: cei care zic ‘Nu există Dumnezeu, aşa că pot face răul după bunul meu plac’ şi cei care spun: ‘Deoarece Dumnezeu nu există, eu trebuie să fac tot binele pe care l-ar face Dumnezeu, dacă ar exista’.”
Aceste cuvinte i-au mers locotenentului la inimă şi in două săptămâni, in haina lui kaki, cu insignele securităţii pe guler, s-a spovedit… şi deodată intunericul inchisorii nu a mai fost atât de dens. Oameni ca locotenentul Grecu se intâlneau rar, in general anchetatorii erau fiinţe josnice, brutale, pline de sarcasm, care işi manifestau puterea absolută asupra oamenilor.
Interogatoriul cu colonelul Dulgheru, coleg de puşcărie cu Gheorghiu-Dej, a fost despre un ins din Armata Roşie, care prin relaţii de contrabandă trecea biblii in Rusia. Pastorul, botezându-l pe soldatul respectiv, trebuia să fie foarte atent la ce spune. Pentru a-l determina să vorbească, colonelul a recurs la mijloace de hărţuire dintre cele mai sinistre: a dat dispoziţii să se scoată paturile din celulă, lăsând victima să doarmă cel mult o oră pe scaun. Gardianul se uita prin vizor din minut in minut, iar când omul zdrobit de oboseală adormea, era trezit cu o lovitură de picior. Complet epuizat fizic, a fost supus apoi torturilor de ordin psihologic. Pastorul, neştiind dacă este vis sau realitate, auzi o muzică dulce venind dinspre coridor. Treptat sunetul se modifică, distingându-se tot mai clar hohotul de plâns al unei femei, apoi ţipetele ei insoţite de cuvintele: “Vă rog nu mă mai bateţi!”. Plesnetul unui bici pe piele a devenit inspăimântător, iar pastorul crispat de oroare a recunoscut in ţipetele femeii pe soţia sa. Mai târziu a aflat că fusese vorba despre o bandă de magnetofon.
Infricoşătoarea anchetă a continuat in cameră, unde Dulgheru a recurs la ameninţări de tipul: “Pot da ordin să te impuşte chiar in seara asta, ca pe un contrarevoluţionar ce eşti”. Complet liniştit, pastorul i-a replicat: “Puneţi-vă mâna aici, pe inima mea. Dacă bate repede, dovedind că sunt infricoşa,t puteţi să vă indoiţi că există Dumnezeu şi viaţa veşnică. Dar dacă bate liniştit, ca şi când ar zice: ‘Merg la cel pe care-l iubesc’, atunci asta trebuie să vă dea de gândit. Există Dumnezeu şi o viaţă veşnică!”
Tortura, aproape intotdeauna, făcea parte dintre ingredientele anchetei.
Maiorul Brânzaru arăta ca o gorilă şi se comporta ca un monstru. Inainte de război lucrase in casa unui politician unde fusese tratat ca un membru al familiei. Ajuns maior de securitate, nu l-a cruţat pe fiul fostului politician, inchis pentru complot impotriva statului, ci l-a torturat şi l-a ucis cu mâinile lui.
Procedeele torturii erau diverse in funcţie de caz. Deţinutul era pus să stea cu capul la perete şi cu mâinile ridicate un timp nesfârşit, până când se prăbuşea la pământ. Atunci primea o coajă de pâine, o gură de apă şi era obligat să se ridice. Urma apoi manejul, adică trebuia inconjurată celula intr-un ritm din ce in ce mai accelerat, până când victima cădea. In acelaşi ritm se relua inconjurarea celulei in direcţia opusă.
In timp ce stătea cu mâinile ridicate, cu faţa la zid, Wurmbrand işi aminteşte acel pasaj din Biblie in care zidul se interpune intre om şi Dumnezeu: “Faptele rele ale lui Israel au pus un zid intre El şi popor”. Când durerea era nespus de mare, un nou verset ii liniştea mintea şi inima: “Cu Domnul meu voi sări peste zid”. Greşelile creştinilor au construit zidul comunismului, dar el oricând poate fi dărâmat. “Aşa cum zidurile Ierihonului au căzut la pământ, tot aşa cu voia lui Dumnezeu, trebuie să cadă şi zidul din faţa mea.”
Nu mai ştiu câte zile şi câte nopţi cu rare şi scurte intreruperi am petrecut in manej” afirma eroicul pastor. „Mai repede, Opreşte-te!, Intoarce-te!, Mergi!” erau cuvinte care ritmau dureros alergarea in cerc. Prăbuşit la pământ se ridica cu greutate in timp ce gardianul cu o măciucă il lovea peste cot şi răcnea: „Ridică-te!, Mişcă! Ăsta e manejul!” Invârtindu-se mereu in cerc şi pierzând noţiunea timpului şi spaţiului, pastorul auzea cum prindeau viaţă inlăuntrul său cuvintele mântuitoare: „Voi păşi cu mai multă graţie ca intr-un dans al iubirii divine pentru Isus”.
* Fragment din lucrarea Preoţia in spaţiul concentraţionar, Camelia Pop

Va urma

Sursa: Ziarul Financiar. Ziarul de Duminică.

Read Full Post »


 

 

Malmaison.

Monseniorul Ghika

La inchisoarea Malmaison, povesteşte Ion Ioanid („Inchisoarea noastră cea de toate zilele”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1991), şedinţele de tortură aveau loc mai ales in pivniţă, in toiul nopţii, intr-o linişte deplină. Deţinutul cu ochelarii pe ochi cobora treptele impins de gardian. „Mi s-au legat mâinile cu o sfoară şi mi s-a trecut o rangă pe sub genunchi, după care, cu o mişcare bruscă am fost ridicat de capetele răngii in aer.

Capetele lungi au fost aşezate pe două bare de fier care ieşeau din perete şi astfel atârnat cu capul in jos, prezentam in cea mai avantajoasă poziţie fundul, peste care mi-au aplicat o cârpă udă. A urmat prima lovitură, cred că de ciomag. Din câte mi-aduc aminte, nu durerea loviturii era atât de mare, cât spaima. După câteva lovituri, nu multe, cred că vreo 6-7, am inceput să urlu. Cineva m-a intrebat dacă m-am hotărât să spun adevărul. Am spus că da. Am coborât din agăţătoare, dezlegat, mi-am imbrăcat pantalonii şi am fost dus in camera de anchetă.” Şedinţele s-au repetat de mai multe ori, a patra oară fiind dus in beci şi incălţat cu o pereche de bocanci, a fost lovit in tălpi cu o rangă de fier.
Forţa interioară care a salvat mii de deţinuţi supuşi caznelor infiorătoare de la Piteşti şi de aiurea a avut sursa in credinţă, afirmă părintele Tertulian Langa. Despre experienţa sa la Malmaison, el relatează următoarele: „Era joia mare a anului 1948. Până atunci, timp de două săptămâni, zilnic eram bătut in locul de tortură şi de cercetare de la Malmaison: cu ranga sau cu ţeava peste bocanci, cu cablul peste fese, peste pulpe şi la palme. Când mă băteau la tălpi, adevărate trăznete păreau că imi străbat şira spinării şi-mi explodează in creier. Fără să-mi pună cineva vreo intrebare, mă pregăteau cu ranga ca să ajung mai moale la anchetatori. Călăii repetau un singur cuvânt: ‚Spune’, fără să ştiu ce anume. Era un procedeu psihologic prin care ţi se inocula dorinţa de a nu ascunde nimic. Pentru că eu aveam anumite cunoştinţe psihologice, am ştiut că te poţi apăra prin negaţie. Atunci la toate intrebările răspundeam invariabil: Nu ştiu. Blocându-mi-se creierul, am răspuns la orice mă intrebau cu aceleaşi cuvinte.
– Cum o cheamă pe soţia ta?
– Nu ştiu.
– Vrei mâncare?
– Nu ştiu.
– Cum il cheamă pe Monseniorul Ghika?
– Nu ştiu.
In apropiere, in adânc de noapte, intr-o biserică stingheră se celebra o slujbă in tonuri stinse de clopote speriate. Am tresărit. Isus a auzit intregul răcnet mut din mine, când cumva am urlat. O, cum am răcnit! Ca intr-un fund de iad: Isuse, Isuse!”
Cea mai frecventă intrebare pusă de anchetatori era: „Ce acţiune duşmănoasă ai intreprins impotriva regimului?”. Urmau apoi altele despre trecut, familie, şcoală, prieteni. Toate răspunsurile trebuiau scrise. Aceleaşi intrebări erau puse la reluarea anchetei. Uneori interogatoriul se intrerupea, victima fiind preluată de călău. Alteori simulându-se sfârşitul intrevederii, deţinutul era dus in celulă, iar după câteva minute ancheta se relua.
Ion Ioanid relatează experienţa trăită la inchisoarea Malmaison din Bucureşti in primele zile de anchetă: „In următoarele şase zile am pierdut complet noţiunea timpului, fiind adus in această cameră de nenumărate ori, apoi in subsol la bătaie şi in celulă, ciclul repetându-se fără intrerupere zi şi noapte cu stagii de şedere diferite in aceste incăperi şi la intervale neregulate. Uneori când ajungeam in celulă, găseam gamela cu mâncare rece şi nici n-apucam să mănânc şi eram dus din nou la anchetă. Alteori când eram dus in celulă, mi se spunea să mă culc că e noapte şi cum aţipeam eram din nou luat. A şaptea zi de la arestare eram complet abrutizat şi adormeam in timpul anchetei”.
Toţi anchetatorii cereau liste cu presupuşi duşmani care “unelteau impotriva siguranţei statului”. Lui Constantin Noica i s-a cerut, in timpul unei anchete, să scrie numele tuturor persoanelor cărora le-a imprumutat o carte din străinătate. El a alcătuit o listă lungă cu nume la intâmplare dintr-o agendă telefonică. In semn de “recunoştinţă”, anchetatorul i-a oferit o ţigară. Fiind refuzat, acesta l-a apostrofat cu următoarele cuvinte: “Ia-o sau iţi mut fălcile din loc”.
Ion Ioanid a fost obligat să scrie şi el o listă lungă cu “oamenii de incredere”. In celulă i s-au pus la dispoziţie o măsuţă, un scaun, toc, hârtie şi cerneală. Aşezat la masa de lucru i-a inşirat pe toţi oamenii dintr-un sat: bărbaţi, femei şi copii. La intrebarea: “Ce oameni periculoşi veneau la tatăl dumnitale in casă?”, a alcătuit o listă cu “nume de-a valma: ţărănişti, legionari, oameni de stânga, de dreapta, aşezând in capul listei pe dr. Petru Groza.”
Securiştii studiau cu atenţie victima pentru a-i cunoaşte toate temerile şi sensibilităţile, de care apoi se foloseau la anchetă. Exploatând frica de spânzurătoare a Monseniorului Ghika, au dat ordin să fie supus spânzurătorii electrice de fiecare dată când nu voia să semneze ceva. In total. Monseniorul a fost spânzurat de 83 de ori. Intrebat de un coleg de celulă de ce ii este atât de frică de spânzurătoare, Monseniorul a răspuns: “Cum de nu ştiţi ce se intâmplă cu cei spânzuraţi? Cum vă puteţi imagina că eu, un om bătrân, cu părul şi barba albe, să fiu suspendat in pielea goală in prezenţa mulţimii?”
Părintele Matei Boilă dă mărturie despre incercarea organelor de securitate de a-l implica pe Monseniorul Ghika intr-un aşa-zis “act de trădare pentru Vatican”. Pentru a-l face să vorbească, l-au bătut, l-au pălmuit şi l-au ameninţat cu moartea. Au recurs şi la metode psihologice inscenându-i un proces. Condamnat la moarte, a fost impuşcat cu gloanţe albe. “Iţi dai seama, spunea Monseniorul, cât de ridicoli şi de obtuzi erau aceşti oameni care mă ameninţau cu ceea ce constituia cea mai fierbinte dorinţă a mea.”
Adesea ironic, Monseniorul reuşea să-şi indispună călăii “deveniţi patrioţi şi subit valahi, inspiraţi de Ana Pauker şi Vasile Luca. Erau nişte biete otrepe umane”. La un interviu, intrebat de unde este şi pe unde a călătorit, a răspuns simplu: “Eu am călătorit pe toată planeta. Sunt călugăr romano-catolic şi – deci – universal”. Referindu-se la lichele şi la călăi, considera că sunt intruchipări ale celor doi ambasadori ai diavolului pe pământ, frica şi teama.
Gardienii, fie din plictiseală, fie pentru a câştiga merite in faţa şefilor, aplicau deţinuţilor câte o porţie de bătaie peste teroarea generală. Pe neaşteptate, gardianul intra in celulă şi arăta cu degetul către unul dintre deţinuţi: “Tu, cel de colo, dă-te jos. Eu? Intreba tânărul. Da, tu!” După câteva minute se auzea un zgomot de parcă cineva bătea covoare; erau urletele unui om, “a unui om jupuit de viu”. După un timp gardienii infierbântaţi aduceau intr-o pătură “o zdreanţă de om”, aruncând-o in celulă. In rotonda subterană erau cinci sau şase gardieni inarmaţi cu cozi de lopată. Inainte de a putea face vreo mişcare, i-au pus omului un sac in cap şi au inceput să-l bată din răsputeri cu bâtele. Cu sacul lipit de corp, incercând să-şi protejeze capul, respirând greu şi nevăzând de unde veneau loviturile, nenorocitul sărea, alerga la fiecare lovitură. Una dintre glumele preferate ale gardienilor era să ordone tuturor din celulă “Culcat sub paturi”. Oamenii se aruncau la pământ şi se vârau sub paturi intr-o mare dezordine aplicându-şi lovituri involuntare de picioare, de coate, in cap sau peste faţă. Abia reuşeau să iasă că li se ordona din nou: “Culcat sub paturi!”
In multe cazuri gardienii s-au purtat bine cu deţinuţii, au făcut gesturi pe cât de mici, pe atât de importante, iar unii dintre ei s-au convertit. Episoadele următoare prezintă câteva situaţii in care gardienii au făcut dovada bunătăţii şi omeniei lor.
* Fragment din lucrarea „Preoţia in spaţiul concentraţionar”, Camelia Pop
Va urma
Sursa: Ziarul Financiar. Ziarul de Duminică

Read Full Post »


In imagine, cardinalul Iuliu Hossu in inchisoare

Seara de Craciun la Gherla.
Motive de bucurie se gasesc pretutindeni, chiar si in peisajul sumbru al penitenciarelor. In curtea inchisorii de la Gherla, un grup de detinuti scosi la plimbare a observat la intoarcere ca usa celularului era impodobita cu crengi de brad in cinstea “genialului” Stalin, a carui aniversare avusese loc in urma cu trei zile. Ion Cuza, nepotul lui A.C. Cuza, profitand de neatentia gardianului, a ascuns sub haina o ramura de vreo 25 cm. In camera a facut un trepied pentru crenguta de brad, pe care a impodobit-o cu bucati de carpa alba, in care a infipt chibrituri.

Seara s-au adunat cu totii in fundul camerei, au asezat ramura in mijlocul patului, au aprins cateva chibrituri si, pentru cateva clipe, pomul de Craciun a stralucit. Din piepturile lor a rasunat incet colindul de Craciun: “O, brad frumos”. Au cantat impreuna, romani si germani, fiecare in limba lui. Unii dintre ei plangeau.

O bucata de paine, branza si zahar
Cu piese facute din paine, pastorul Richard Wurmbrand petrecea multe ore din zi jucand sah sau dansand, dupa porunca lui Dumnezeu: “Cand oamenii va vor uri, bucurati-va si saltati de bucurie”. Gardianul, uitandu-se prin vizor, a ramas uimit privindu-l pe pastor dansand. Cu inima usoara s-a indepartat o vreme, revenind apoi cu o bucata de paine, branza si zahar. O lumina nefireasca stralucea in intuneric. Alta data in timpul dansului pastorul avea viziuni, era chemat pe nume de ingerii care veneau incet spre patul sau.
Dupa trei ani de detentie, fiind foarte grav bolnav, a fost transferat la spitalul inchisorii Vacaresti, fosta manastire a Bucurestiului, transformata in puscarie. Dus intr-o celula cu un singur pat, nimeni nu avea voie sa-i vorbeasca, nici macar doctorul. Gardianul curios, intrebandu-l cine este, a primit urmatorul raspuns: “Sunt pastor si un copil al lui Dumnezeu”. Bucuros, gardianul pe nume Tachici s-a grabit sa-i spuna: “Slavit fie Domnul! Sunt un ostas al Domnului”. Pe cat a indraznit, l-a ajutat pe pastor. Riscul era mare, unii gardieni au fost condamnati la doisprezece ani de inchisoare pentru ca au dat un mar sau o tigara unui detinut.
In toate inchisorile au existat gardieni care, cu riscul de a fi arestati sau pedepsiti, au venit in ajutorul detinutilor, au facut gesturi de bunatate, redand speranta si increderea.
La Sighet, primii gardieni erau relativ buni, strigau si ei cand nu erau singuri, pentru ca se temeau unii de altii, dar in general erau blanzi si intelegatori. Multi fusesera cantori pe la sate, credeau in Dumnezeu si se rugau, intrau chiar in celula sa asculte cantece bisericesti. Unul a cerut rugaciuni preotilor din celula episcopului Hossu (vezi foto), ca sa-l ajute Domnul sa fie transferat la Aiud, altul postea vinerea si se ruga acoperindu-si capul cu perna ca sa nu fie vazut de ceilalti cum se roaga.
Parintele Matei Boila isi aminteste ca odata a avut parte de o masa imparateasca. Arestat in 1952 pentru activitate anticomunista desfasurata printre studenti, se afla in primavara anului 1960 in lagarul de la Salcia. Aici, impreuna cu alti doi detinuti, s-a bucurat de cea mai bogata masa din viata sa, datorita compasiunii unui om. In timp ce facea curatenie in popota militarilor, gradatul care-i pazea, riscand sa fie acuzat ca pactizeaza cu «dusmanii poporului», le-a aratat acestora trei cosuri cu resturi de paine si le-a spus: “Repede, sa nu va vada nimeni!”. In cateva minute cosurile de paine s-au topit si pentru o clipa totul parea sa straluceasca in jur.
Parintele Iovan, sosit de curand la Jilava, a fost dus de un sergent la baie pentru dezinsectie. Aici sergentul a cazut in genunchi si i-a zis parintelui: “Iarta-mi pacatele!” Preotul, povestind detinutilor intamplarea, le-a aratat ca adevarata baie a facut-o sergentul, care a devenit fericit, dupa ce a primit dezlegarea in numele lui Cristos.

Un gardian convertit de o furnica
In penitenciarul din Jilava, parintele Tertulian Langa a asistat la convertirea unui gardian de catre o furnica. “Am intalnit gardieni convertiti in inchisoare, unul a fost convertit de o furnica. Eram la Jilava, ma scosese la lucru in curtea inchisorii si incercand sa scurm pamantul, am surprins o procesiune de furnici. Un musuroi se pusese in miscare si mergea spre o tinta. In tinerete am citit o carte ‘La vie e fourmi’ si am aflat cum se orienteaza furnicile pe pamant, pentru ca ele intalnesc in calea lor obstacole mai mari decat dimensiunea lor si totusi vad dincolo de ele. Din carte am aflat ca ele se orienteaza dupa stele pentru ca au un ochi compus din tubulete si asa cum noi privim ziua in amiaza mare intr-o fantana si vedem stelele pe cer, asa si furnicile pot sa vada stelele pe cer prin tubuletele existente in ochii lor. Stiind acest lucru si avand langa mine un om blajin care m-a lasat sa ma odihnesc, am luat o bucata de tabla si am tinut-o deasupra musuroiului de furnici.
– Ce faci, ma, acolo? zice el.
– Priviti si dumneavoastra! Furnicile au mers bine una dupa alta, acuma daca tin tabla asupra lor se ratacesc, o iau razna.
– Si ce-i cu asta, ma?
– E mare lucru ca furnicile vad si se orienteaza dupa stele.
– Si cine i-a facut ochiul asta furnicii?
– Poate ca tovarasul Stalin, poate ca tovarasul Lenin, sau poate ca tovarasul Marx, cineva i l-a facut.
– Ma, tu razi de mine.
– Nu rad. Cineva i l-a facut. Cine i-a facut o asemenea lentila incat sa vada stelele ziua pe cer?
– Ce ai zis, ma, ce ai zis?
– Stiti dumneavoastra, ca de n-ati sti nu m-ati intreba.
Gardianul, sensibil, dupa doua zile si-a dat demisia, si-a depus uniforma si s-a lasat convertit de o furnica.”

Omenia unui gardian
Dreptul de a sta cu fereastra deschisa timp de o ora l-au dobandit de putina vreme cei de la Jilava. Stand intinsi pe pat si bucurandu-se de aerul proaspat, au tresarit cand au auzit vocea gardianului-sef strigand: “Nu misca nimeni! Cesianu e aici?” Gardianul celularului l-a dus pe detinut in capatul coridorului unde-l astepta gardianul-sef. Acesta era un om cumsecade, care voia sa faca si el un bine in amintirea vremurilor cand muncise ca lucrator la vie in familia Cesianu. Cand se apropia gardianul, pentru a nu da de banuit, gardianul-sef se rastea la condamnat : “In celula voastra se face politica? Trebuie sa-mi spui, banditule”, dar odata ce gardianul se indeparta, il intreba in soapta: “Ce pot sa fac pentru dumneavoastra?”. Cu intreruperi, Cesianu reusi sa-i ceara sa afle vesti despre familia sa. La despartire, pe acelasi ton amenintator, i-a spus: “O sa te chem din nou peste cateva zile!”. Cand a revenit cu vesti bune, gardianul-sef i-a strecurat in buzunar un sapun. Cesianu s-a bucurat de acest mic gest, tinand cont de conditiile de igiena din inchisori.

* Fragment din lucrarea „Preotia in spatiul concentrationar”, Camelia Pop

Va urma

Sursa: Ziarul Financiar. Ziarul de Duminică.

Read Full Post »


  

Părintele Calciu

Lotul de la Salcia.La Jilava a fost adus şi aşa-numitul “lot de la Salcia”, alcătuit din deţinuţi de drept comun. La Salcia, aceştia fuseseră brigardieri peste deţinuţii politici, pe care, cu complicitatea temnicerilor, ii băteau şi ii schingiuiau.

Atmosfera in celulă era foarte tensionată din cauza ameninţărilor care veneau din partea lor ori de câte ori se făceau rugăciuni in comun sau se ţineau conferinţe.
Unul dintre ei, Geo Iliescu, un om inalt, puternic, oricând gata de bătaie, mereu infometat, incât noaptea putea fi văzut mestecând in somn, s-a apropiat de Matei Boilă şi l-a intrebat sfios: “Un om ca mine, care a omorât, a violat, a furat, are dreptul să se roage?”. Aflând că toţi stau in faţa lui Dumnezeu cu păcatele lor aşteptând iertarea, a invăţat repede Tatăl Nostru şi de atunci n-a mai fost văzut noaptea mestecând in somn.
Pentru o vreme, Matei Boilă a fost transferat in lagărele de muncă de la Balta Brăilei, apoi la ancheta Ministerului de Interne, dar, imbolnăvindu-se grav, a fost readus la Jilava. Surpriză mare: cel care impărţea mâncarea in celulă, in calitate de polonicar, era Geo Iliescu. Observând cât de bolnav era omul care-l invăţase să se roage, i-a dat zilnic un supliment de mâncare riscând, dacă era prins, să ajungă din nou la foamea din celulă.

Condiţiile nu permiteau manifestarea vreunui gest de recunoştinţă, dar cu siguranţă Iliescu nu a rămas nerăsplătit, după cum afirma Matei Boilă in finalul acestei impresionante povestiri: “Desigur Geo şi-a luat pentru asta plata adevărată, pentru că nimeni nu i-a putut da aici pe pământ in schimb, nici măcar un mulţam”.

In penitenciarul de la Gherla, Matei Boilă a trăit o intâmplare care depăşeşte puterea noastră de inţelegere.

El a ascuns cu mare grijă printre haine, intr-o cutiuţă de plastic, Sfânta Euharistie. Intr-o dimineaţă, un sergent a intrat in celulă şi a dat ordin: “Toţi bandiţii cu faţa la perete! Dezbrăcarea!”. La percheziţie cutia a fost descoperită şi, speriat, Matei Boilă i-a spus sergentului că este medicament. Acesta, furios, a aruncat cutia pe uşa deschisă inspre coridor. Obiectele confiscate la percheziţie erau aruncate prin golul dintre etaje, urmând să cadă pe o plasă intinsă la parter (pentru a impiedica sinuciderile). Inainte de a cădea in gol, cutia s-a lovit de stâlpul de susţinere din coridor, apoi, impotriva oricărei logici, s-a intors in cameră fără să fie văzută de temniceri şi, rostogolindu-se, s-a oprit sub pat. (Interviu cu Pr. Matei Boilă, 15 februarie 2008, Cluj-Napoca)
Fenomene excepţionale, de necrezut pentru noi, cei de astăzi, s-au petrecut in toate inchisorile comuniste. Părintele Tertulian Langa istoriseşte o intâmplare pe cât de incredibilă, pe atât de adevărată. Referindu-se la noţiunea de imposibil din două perspective, a umanului şi a divinului, arăta că nimic nu este imposibil atunci când dorinţele oamenilor sunt in conformitate cu voinţa divină. “Dacă il punem pe Dumnezeu să lucreze in locul nostru, Lui nu-i este nimic imposibil, pentru că El poate totul şi impreună cu El putem şi noi totul.” Pentru a fi mai convingător, ne-a relatat o experienţă trăită in colonia de muncă din Balta Brăilei.

“Eram odată in Balta Brăilei intr-o colonie de muncă şi intrucât reuşisem printr-o stratagemă, printr-o abilitate stilistică, să obţin vin, aveam in inchisoare in Balta Brăilei vin. Cum l-am obţinut? Cei care ieşeam la muncă şi realizam norma aveam dreptul la o carte poştală, pe care puteam scrie atât: sunt bine, sănătos, trimiteţi următoarele medicamente.Dacă scriai mai mult decât atât, iţi anulau cartea poştală. Eu, având o minte speculativă, mă intrebam cum să-i comunic ceva soţiei mele. Am inventat o semnătură care să exprime aspiraţia mea majoră. Am scris: sunt bine, sănătos, trimiteţi următoarele medicamente. Semnat Tonic. Soţia mea s-a intrebat ce să insemne acest cuvânt. A cumpărat o sticlă de vin tonic, a golit-o de conţinut, a băgat sub eticheta de vin tonic vinul din propria mea vie, inconfundabil, şi mi-a trimis o sticlă cu vin tonic. Miliţianul care verifica pachetele, in zelul lui părtinic, a desfăcut sticla, l-a gustat şi s-a petrecut o mică minune. Acel vin extraordinar pe care il aveam acasă lui i s-a părut de o amărăciune insuportabilă. ‘Ce spurcăciune amară, du-l de aici!’. I s-a părut amar vinul pentru Sfânta Liturghie. L-am luat, l-am gustat, am recunoscut vinul din propria-mi vie şi am făcut Sfânta Liturghie. Iată ce a insemnat o semnătură, pe care nu eu am inventat-o, ci a inventat-o iubirea lui Cristos, care a vrut să vină in Balta Brăilei şi să se jertfească pentru cei de acolo. Şi s-a făcut acolo Sfânta Liturghie cu vinul trimis de acasă absolut pur, cu pâine făcută acolo din grâul pe care noi il măcinam, aşa că aveam speciile in toată puritatea lor, vin curat şi pâine din grâu curat, cu care făceam Sfânta Liturghie. Lucrul extraordinar nu se opreşte aici. Intorşi de la lucru mi-am găsit dormitorul răvăşit, camera intoarsă pe dos, pentru că in una din saltele s-a găsit o pungă de pânză in care erau câteva bucăţele de pâine. Fiara, miliţianul, a văzut că sunt câteva bucăţi de pâine, a golit pâinea cu Trupul lui Isus pe masă şi pe jos. Văzând această profanare la care indirect participam şi eu, m-am repezit să ling, să culeg tot ce se putea culege de pe jos şi de pe masă. Miliţianul a fost impresionat de acest act de curaj, zic eu, dar nu puteam face altfel, şi dându-se inapoi a zis:

– Mă, tu chiar crezi?

– Cred, cred, cred…

– Bine mă, ia-le pe toate şi să nu te mai prind cu aşa ceva pe aici. Mi-a restituit Sfânta Euharistie şi la ieşire mi-a spus: roagă-te pentru soţia mea, că este bolnavă.

Iată la ce se pretează Isus, nu că s-a lăsat răstignit pe Golgota sau că s-a lăsat batjocorit de evrei, dar a venit la noi in colonie să se prefacă acolo pentru noi in Trupul şi Sângele Lui, pentru cei care acolo nu aveau cum să aibă Sfânta Euharistie. Dar a existat o semnătură care a produs miracolul. A venit la noi in inchisoare vinul ce s-a prefăcut in Trupul şi Sângele Domnului. Cristos s-a lăsat purtat de un bac, intr-un pachet mizerabil, strivit de alte pachete să ajungă la noi, ca să ni se facă accesibil şi să se poată jertfi pentru cei ce il doreau. Atât de mult ne iubea pe noi, cei din Balta Brăilei, incât s-a lăsat băgat intr-o sticlă de vin tonic, cuprins intr-o fărâmă uscată de pâine, pus intr-o pungă de pânză şi ascuns in paie ca să ne poată sta la dispoziţie.” (Interviu cu pr. Tertulian Langa, 21 iunie 2008, Cluj-Napoca)

In cei 17 ani, din 20 la cât a fost condamnat, părintele Langa a trecut prin mai multe inchisori: Malmaison, Văcăreşti, Jilava, Piteşti, Gherla, Aiud, Galaţi, Balta Brăilei.

Inainte de a fi arestat in 1947, era tânăr asistent la Facultatea de Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti. Refuzând să se inscrie in sindicat, fiind cunoscută atitudinea sa catolică, a intrat in atenţia comuniştilor. Şi-a dat demisia şi s-a retras să lucreze pământul, dar in scurtă vreme i s-a intocmit dosar şi a fost chemat in instanţă. Arestat in biroul episcopului-martir Ioan Suciu, a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică, pentru relaţii strânse cu Episcopatul Greco-Catolic şi cu Nunţiatura de la Bucureşti. Procurorul, in instanţă, a declarat: “La dosarul inculpatului nu se află nici o probă despre vinovăţia lui, dar cerem pedeapsa maximă: 15 ani de muncă silnică. Pentru că dacă nu ar fi vinovat nu s-ar afla aici”. La replica părintelui Langa: “Nu se poate să mă condamnaţi fără să aveţi o probă”, i s-a răspuns: “Nu se poate? Ia uite că se poate: 20 de ani de muncă silnică pentru că aţi protestat impotriva justiţiei poporului”.

Sfânta Euharistie, o prezenţă reală

Părintele Calciu, inchis la Aiud, povesteşte că in fiecare vineri postea, păstrând pâinea pentru sâmbătă, iar pe cea de sâmbătă pentru duminică, atunci când o folosea la Liturghie. Intr-o sâmbătă, făcându-se percheziţie, i s-a confiscat pâinea. O luptă s-a dat atunci in sufletul lui intre gândul de a-i cere gardianului pâine şi gândul de a renunţa. In cele din urmă s-a hotărât şi a bătut in uşă. Gardianul s-a răstit la el intrebându-l:

– Ce vrei?
– Domnule şef, daţi-mi pâine, nu mai mare decât o bucăţică de zahăr cubic, pentru că vreau să fac Liturghia.
Gardianul, cunoscut pentru cruzimea sa, n-a spus nimic, a inchis uşa şi a plecat. A revenit peste o oră, timp de frământare pentru părinte, a deschis uşa şi i-a intins o felie intreagă de pâine. Cerul a coborât in celulă şi in jur era numai lumină. După dumnezeiasca Liturghie, gardianul a venit, cerându-i părintelui să nu spună nimănui despre cele intâmplate. Parintele i-a raspuns cu blandete: “Nu, domnule gardian, cum să spun?! Păi dumneavoastră aţi slujit cu mine aici, aţi fost ingerul care mi-aţi adus Trupul lui Isus! Cum să vorbesc despre asta, cum să vă fac rău?!” (Viaţa părintelui Gheorghe Calciu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007)
Gardianul, care putea fi inchis pentru gestul său, din acel moment a devenit mai bun şi părintele considera faptul acesta unul dintre lucrurile extraordinare care s-au petrecut cu el in inchisoare.
* Fragment din lucrarea „Preoţia in spaţiul concentraţionar”, Camelia Pop
Va urma
Sursa: Ziarul Financiar. Ziarul de Duminică

Read Full Post »


Pastorul Richard Wurmbrandt

Preotul şi enoriaşul.

Pastorul Richard Wurmbrand, evreu creştinat de un ţăran din apropierea Braşovului, işi petrecea nopţile in inchisoare in rugăciuni de mulţumire şi recunoştinţă. După ora stingerii predica in şoaptă in spiritul celui mai pur adevăr, pentru că aici nu trebuia să mai ţină cont de episcop, de enoriaşi, ci numai de Dumnezeu, de sfinţi şi de ingeri.
Uneori meditaţiile sale erau intrerupte de bătăi uşoare in perete, care vesteau prezenţa unui om in celula alăturată. Prin intermediul unui cod de sunete sau prin limbajul morse, omul nu mai era singur, incepea să existe prin celălalt.
Inginerul radiofonist din camera vecină, după puţine cuvinte de introducere, a inceput spovada vieţii sale: “Aveam şapte ani când…” Prin alfabatul morse sau alte semne, oamenii comunicau prin pereţi, prin calorifer, işi transmiteau informaţii, se spovedeau, aflau veşti unii despre alţii.
Descoperiţi de gardieni, o luau de la capăt. Noi vecini, noi spovedanii. Aproape toate incepeau la fel: “Când eram copil…”, “Când eram la şcoală…”.
Intr-o dimineaţă, aflând că era vinerea mare, Wurmbrand a scris pe perete, cu un cui, numele lui Isus, pentru ca cei ce vor veni să aibă o speranţă. Gardianul s-a supărat şi l-a trimis la carceră. Două zile a stat intr-un dulap cu câteva găuri mici de aerisire şi una mai mare prin care primea mâncarea. Neputându-se rezema, simţea cum muşchii se zdrobesc şi labele picioarelor se umflă. Rugăciunea inimii, “Doamne, Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, l-a ajutat să-şi oprească mintea să gândească şi trupul să simtă durerea.
Printre cei de la Securitate erau şi oameni credincioşi. Un sculptor tânăr, din cauza lipsurilor, s-a angajat la Securitate să-i bată pe deţinuţi, dar şi-a asumat riscul de a-i avertiza in privinţa informatorilor. Fiind suspectat, s-a hotărât să fugă din ţară, dar un gând interior l-a făcut să renunţe in ultima clipă şi să se predea. Ajuns in aceeaşi celulă cu Wurmbrand, a invăţat să-l iubească pe Dumnezeu şi să se elibereze de sentimentul de vinovăţie.
In timp ce se afla la Spitalul Văcăreşti, pastorul a auzit din celula alăturată vocea unui bătrân: “Eu sunt Leonte Văcărescu. Dumneata cine esti?”. Leonte Văcărescu, unul dintre primii socialişti din România, sub guvernele burgheze a fost inchis pentru politica lui de stânga, iar sub comunişti pentru că era socialist. A pornit in viaţă cizmar, dar instruindu-se a invăţat să iubească frumosul. Ca să-i treacă plictiseala, in inchisoare ii plăcea să recite pasaje din Shakespeare. In privinţa religiei, impărtăşea concepţia marxistă şi anume că biserica, fiind de partea opresorilor, ii invăţa pe cei săraci să aştepte răsplata lor in ceruri. Potrivnic bisericii, el nu nega in fapt iubirea, dreptatea şi veşnicia lui Dumnezeu. Il considera pe Isus cea mai importantă fiinţă omenească, dar nu se putea gândi la El ca la un Dumnezeu. In urma multor discuţii cu Wurmbrand, pe patul de moarte ultimele lui cuvinte au fost: “Il iubesc pe Isus”.
Radu Mironovici, un alt coleg de suferinţă a lui Wurmbrand, se declara credincios creştin, dar tot timpul avea ceva de spus contra evreilor. Pastorul i-a pus mai multe intrebări: “Când luaţi sfânta impărtăşanie, oare pâinea şi vinul nu se transformă in insuşi trupul şi sângele lui Isus Cristos?” Răspunsul fiind “da”, pastorul a continuat: “Dar, Isus era evreu. Dacă vinul devine Sângele său, atunci vinul se transformă in sânge evreiesc, nu-i aşa?” Răspunsul a fost din nou “Da”.”Atunci cum puteţi să-i urâţi pe evrei?” N-a mai urmat nici o replică. Inainte de a fi mutat intr-o celulă indepărtată, Radu Mironovici i-a spus gardianului Tachici: “O parte din viaţa mea, care era greşită, a luat sfârşit. Am fost un creştin prea trufaş ca să-l urmez pe Cristos”.
In penitenciarul de la Craiova, micul Hogea Nasim invăţa despre Allah cel milostiv şi iertător şi se străduia să traducă in viaţa de zi cu zi acest precept. Pe un prici scund petrecea multe ore cu pastorul Wurmbrand, iar când povestea despre revelaţia profetului, chipul i se lumina. Spre surprinderea pastorului, despre Isus spunea că este un mare profet, dar nu-l recunoştea drept Fiul lui Dumnezeu.
Pastorul s-a straduit sa fie cat mai convingător. In sensul ordinii naturale, nici un creştin nu crede că Isus este fiul lui Dumnezeu. “Noi il numim Fiul lui Dumnezeu intr-un sens unic, ca având acelaşi caracter şi aceeaşi atribuţie cu ale Creatorului. El este fiul lui Dumnezeu fiindcă răspândeşte in jur dragoste şi adevăr ca nimeni altul”.”In sensul acesta sunt şi eu de acord”, a zis Nasim cu surâsul lui grav de musulman.
După cuvintele Sf. Pavel, iudeu cu iudeii, grec cu grecii, Wurmbrand s-a făcut marxist cu marxiştii şi musulman cu musulmanii, urmărind un singur scop: să trezească in toţi dragostea lui Dumnezeu.
Intr-o zi a sosit in curtea inchisorii părintele Suroianu, bucuros ca intotdeauna, deşi avea motive destule de mâhnire: o fiică impreună cu soţul ei fuseseră condamnaţi la 20 ani, unul dintre fiii săi murise in inchisoare, iar nepoţii fuseseră daţi afară din şcoli din cauza activităţilor “antistatale” ale părinţilor lor. Cu toate acestea, ii indemna pe toţi să fie bucuroşi pentru că “există un Dumnezeu in cer şi in inimă”. Salutul preotului era: “Pururea să vă bucuraţi”, el găsind cu uşurinţă motive de bucurie intr-o rază de soare sau o bucată de pâine. Impresionat de aura sa de sfinţenie, pastorul s-a dus să se spovedească la fel ca unui preot, deşi nu credea in taina spovedaniei, după cum singur afirma: “Chiar dacă nu credeam in spovedanie, i-am dezvăluit sentimentul meu de disperare şi păcate despre care nu vorbisem niciodată cu nimeni”.
In celula de la Târgu Ocna, a avut loc o intâlnire extraordinară intre doi oameni care, la un moment dat, s-au aflat unul in postura de călău, iar celălalt in cea de victimă. Cei doi, stareţul Iscu şi Vasilescu, veniseră amândoi bolnavi de la Canal. Vasilescu, un condamnat de drept comun, a fost repartizat şef in brigada preoţilor, pe care ii bătea până cădeau in nesimţire. Comandantul de la Poarta Albă, colonelul Albon, purtându-i pică, a dat ordin să fie bătut atât de crunt, incât acum era şi el pe moarte. Regreta şi plângea, la Canal nu-l cruţase nici pe stareţul Iscu, acum vecin de pat. Dimineaţa stareţul s-a apropiat de Vasilescu şi, incercând să-l liniştească, i-a spus: “Eşti tânăr, nu ţi-ai dat seama ce faci. Te iert din toată inima, iar dacă noi te iertăm te va ierta şi Cristos, care este mai bun decât noi”.După ce l-a spovedit şi l-a impărtăşit, stareţul a cerut să fie ajutat să ajungă la patul său. In timpul nopţii, s-au dus amândoi. “Si indaznesc sa cred – spune Wurmbrand – că s-au dus in rai ţinându-se de mână”.
In toate inchisorile intâlneai oameni care trăiau ajutându-se unii pe alţii intr-un fel cu totul neobişnuit. Pe patul de moarte, in ultima clipă, găseau resurse sufleteşti pentru a ierta şi a se impăca cu Dumnezeu.
“Dovada prezenţei lui Isus in Sfânta Euharistie ce o aveam asupra noastră in celulă, suplinind cu iubire neputinţele şi slăbiciunile noastre, am avut-o foarte viu simţită in penitenciarul din Galaţi”, sunt cuvintele părintelui Matei Boilă. Emoţionat işi aminteşte că in penitenciarul de la Galaţi, printre cei 130 de deţinuţi care se aflau in celulă, era şi generalul Stoicescu, foarte grav bolnav. Obosit de suferinţă, işi dorea foarte mult să-şi revadă fiii şi să le ceară să-l răzbune. Pentru că starea sănătăţii lui se agrava in fiecare zi, tânărul Matei dorea să-l pregătească pentru spovedanie şi impărtăşanie. Credinţa formală a generalului, faptul că gestul putea fi interpretat ca semn al apropierii morţii, il făcea să şovăie. Tot amânând, intr-o dimineaţă, gardianul a intrat in celulă şi i-a spus generalului să-şi facă bagajele. Cu sufletul plin de amărăciune, părintele povesteşte cum s-a rugat lui Isus, prin intermediul Maicii Domnului, să suplinească lipsa lui de iubire faţă de cel ce avea să moară fără Sfânta Impărtăşanie.
Atunci s-a intâmplat ceva unic in istoria temniţelor comuniste: gardianul a intrat in celulă şi a zis: «Boilă Matei, fă-ţi bagajul». Generalul era intr-o stare gravă de neputinţă, nu mai putea să meargă singur la toaletă, astfel că mizeria a răspândit un miros greu de suportat. Gardianul s-a hotărât să incalce regulamentul, potrivit căruia muribundul trebuia lăsat să moară singur, şi să-i ceară lui Matei Boilă să aibă grijă de general, fiind cunoscut faptul că el l-a ajutat şi inainte de a fi dus din celulă.
Chinuit de dureri, generalul rostea printre dinţi: “Mor pentru că acum două săptămâni un sergent m-a lovit in coastă”. Işi dorea să fie răzbunat de fiii săi. Pansându-i rănile, Matei Boilă il indemna să se impace cu Dumnezeu şi cu toată lumea. După două ore de frământare a rostit cuvintele: “Bine, il iert pe acest sergent, nu-l mai spune copiilor mei”. La scurtă vreme s-a stins din viaţă impăcat.
“Era seara târziu. Dimineaţa, după ce ne-am rugat impreună, i-am dat Sfânta Impărtăşanie. O pace dumnezeiască s-a lăsat asupra lui. Tot zbuciumul ultimelor zile a incetat. După trei ore de la impărtăşanie, a murit impăcat şi indrăznesc să spun, fericit, pe cât incape, aşa cum rar a fost in decursul vieţii sale zbucuimate”.
* Fragment din lucrarea „Preoţia in spaţiul concentraţionar”, Camelia Pop
Va urma
Sursa: Ziarul Financiar. Ziarul de Duminică.

Read Full Post »


Curtea fostei inchisori de la Sighet, cu grupul statuar sculptat de artistul Aurel Vlad

La Târgu Ocna, in camera patru, supranumită camera morţii, erau aduşi cei care se aflau in ultima fază a vieţii lor. Douăsprezece paturi inghesuite şi patru mese alcătuiau mobilierul camerei. Ferestrele erau larg deschise şi prin ele se puteau vedea de departe oameni lucrând intr-o grădină. Condiţiile inchisorii erau mai puţin severe, din cauza fricii de contaminare a temnicerilor, care nu dădeau pe acolo niciodată, iar mâncarea era adusă zilnic de deţinuţii de drept comun.

Camera patru poate fi numită şi camera mântuirii, pentru că aici toţi se imbăiau in atmosfera plină de har răspândită de sfinţenia stareţului Gherasim Iscu şi a lui Valeriu Gafencu.
La Canal, părintele Gherasim, repartizat in brigada specială pentru preoţi, cu un regim de exterminare rapidă, işi imbărbăta prietenii, pe mulţi ii ajuta la muncă şi tuturor le stătea la dispoziţie cu serviciile religioase. Practica rugăciunea inimii şi avea mari resurse sufleteşti, care l-au ţinut puternic deasupra tuturor suferinţelor. A fost bătut, izolat, infometat şi terorizat, peste teroarea generală, pentru că ii insoţea pe oameni in nevoile lor, ii spovedea şi impărtăşea, neţinând cont de riscurile la care se expunea. Din cauza regimului de exterminare la care a fost supus, s-a imbolnăvit de tuberculoză şi, căzând la pat, a fost adus la Târgu Ocna, ca să moară “umanitar”.
Stareţul Gherasim Iscu ştia să se apropie de oameni, să-i asculte, să-i imbărbăteze. Se dăruia cu bucurie, dădea indrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci şi din bogata sa experienţă mistică. Fiind foarte slăbit, işi petrecea timpul in lungi reverii. Ioan Ianolide, apropiindu-se de patul său, l-a făcut să tresară: “Ai venit?… Mă bucur…Eram departe, in locuri de verdeaţă, de cântec şi mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt nu se poate exprima ce e acolo. E fericire, incât chiar bucuria de a te vedea e suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi. Duhurile intunericului stăpânesc pe oameni, dar nu vă temeţi. Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferinţă. Duşmanii cred că am fost invinşi, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu in istorie şi nu cunosc căile Lui.” (Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006)
Un materialist, un ateu şi un evreu
Intr-un colţ stătea şi asculta cutremurat cuvintele stareţului evreul Iacov, om cu o gândire atee, aprig şi inverşunat impotriva credinţei in Isus Cristos. Iată cuvintele lui: “Aici e o lume cum n-am bănuit cu putinţă, in tot cazul e o lume opusă aceleia din care vin eu. E cutremurător să mă regăsesc sufleteşte in atmosfera creştină pe care am respins-o cu indârjire toată viaţa, odată prin materialism şi a doua oară prin sionism. Noaptea de Crăciun, care a iscat intotdeauna inverşunare in sufletul meu, azi mă copleşeşte prin realitatea ei dumnezeiască. Fiindcă cele ce se petrec aici nu sunt lucrări umane şi naturale, ci dumnezeieşti. O spune un materialist, un ateu şi un evreu.” (Monahul Moise, Sfântul Inchisorilor, Ed. Reintregirea, Alba-Iulia, 2007)
Valeriu Gafencu, supranumit de Steinhardt “Sfântul Inchisorilor”, a rămas in memoria posterităţii ca un exemplu de jertfă pentru credinţa in Dumnezeu. Inainte cu un an de a fi inchis, in 1940, a trăit o experienţă-unicat, care l-a influenţat tot restul vieţii.
După cedarea Basarabiei, tatăl său s-a refugiat cu familia la Iaşi. Insoţit de Valeriu, au revenit amândoi in Basarabia pentru rezolvarea unor treburi legate de gospodărie. La intoarcere, in dreapta Prutului, vrednicul bărbat a ingenunchiat mulţumind lui Dumnezeu că a reuşit să-şi protejeze familia. Fiul a inţeles intenţia tatălui de a se intoarce in Basarabia şi, impresionat de inălţimea stării sale de conştiinţă, n-a zis nimic. Tatăl, văzându-şi fiul intristat, i-a spus următoarele cuvinte: “Vor fi şi vremuri mai bune, dar acum e nevoie de jertfă”. Şi, imbărbătându-şi incă o dată fiul, făcându-şi cruce, se indreptă spre celălalt mal şi trecu Prutul inot in Basarabia lui dragă.
Când a fost arestat, in 1941, Valeriu avea 20 de ani, era student la Facultatea de Drept din Iaşi şi indrumătorul unor elevi din Frăţiile de Cruce (organizaţii de educaţie creştină a tineretului de pe lângă Mişcarea Legionară).
După ce a trecut prin mai multe inchisori (Aiud, Colonia de Muncă de la Galda de Jos, Piteşti, Văcăreşti), Valeriu Gafencu a ajuns in 1950, impreună cu alţi deţinuţi bolnavi de TBC, la sanatoriul de la Târgul Ocna. Spre deosebire de regimul din celelalte inchisori, aici erau condiţii mai bune: mâncare mai consistentă, paturi cu saltea, libertatea de a ieşi afară, de a vizita celelalte camere.
Foarte grav bolnav, Gafencu a fost ingrijit de prietenii săi, in special de Ioan Ianolide, autorul cărţii “Intoarcerea la Hristos”.
Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa afirma in prefaţa cărţii: “Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Marin Nadim, locuind in aceeaşi celulă, au incercat să facă din spaţiul ei o biserică a lui Hristos”. Această atmosferă creştină se datora in primul rând lui Valeriu Gafencu, care a dobândit o aură de sfinţenie prin blândeţea şi dragostea lui pentru oameni şi pentru Cristos.
Gafencu s-a stins din viaţă la 18 februarie 1952.
Pentru părintele Gheorghe Calciu-Dumitrasa, „grupul misticilor” (Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Marin Nadim, Constantin Oprişan, Gheorghe Jimboiu) era un grup de sfinţi.

 

 

 

Sighetul negru

 

Un alt loc de „jelanie şi suferinţă”, după cuvintele episcopului Iuliu Hossu, a fost inchisoarea de la Sighet. Zidurile sale au adăpostit un număr important de personalităţi ale vieţii politice, culturale şi religioase: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, C.I.C. Brătianu, Gheorghe Brătianu, Constantin Titel Petrescu, Vasile Voiculescu, Petre Ţuţea, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Silviu Dragomir, Ioan Lupaş, Iuliu Hossu, Anton Durcovici, Ioan Bălan.
După desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, in 1948, intreg episcopatul greco-catolic a fost dus la „vila” patriarhală Dragoslavele, din apropiere de Câmpulung-Muscel. Neacceptând unirea cu Biserica Ortodoxă, episcopii au fost transferaţi la Mănăstirea Căldăruşani, unde au stat un an şi patru luni, iar de aici au mers la inchisoarea din Sighet.
Iuliu Hossu, provenind dintr-o familie de preoţi, a fost la rândul său hirotonit in 1910, de către episcopul din Gherla, Vasile Hossu. A participat, in calitate de preot militar, la primul război mondial alături de soldaţii români, vindecându-le rănile şi intreţinându-le vie speranţa in realizarea visului naţional. După incheierea războiului, a avut onoarea să citească, in faţa Adunării de la Alba-Iulia, Actul de Unire a Transilvaniei cu România.
După 38 de ani de păstorire a Bisericii, Iuliu Hossu impreună cu episcopii greco-catolici au ajuns să fie intemniţaţi la Sighet. Vorbele de intâmpinare au fost: „Băgăm bivolii in grajd”.
Intăriţi de cuvintele evanghelice „Nu vă temeţi, Eu sunt cu voi”, temerarii preoţi au pornit pe drumul calvarului. Deposedaţi de hainele şi insemnele preoţeşti şi imbrăcaţi in costume vărgate, au fost inghesuiţi in celula 48. „Iată cum eram aşezaţi cu paturile: patru de-a lungul peretelui din dreapta, cu două suprapuse; jos in colţ, I.P.S. Frenţiu, deasupra părintele Vezoc; in al doilea, jos P.S. Bălan, sus la etaj eu, care, la 64 de ani, din două mişcări eram sus. In mijlocul camerei, patru paturi, două suprapuse, in patul din jos, in faţă, I.P.S. Frentiu, P.S. Rusu şi apoi urmau fraţii preoţi, cum şi-a ales fiecare; mult nu era de ales, acolo era perfectă egalitate; alte paturi de-a lungul peretelui din stânga”.
Instalaţi intr-o celulă cu două ferestre mici cu gratii groase, lumina pătrundea greu, iar cerul putea fi văzut doar prin pătratele gratiilor. Comunicarea cu cei din afara celulei era foarte dificilă, iar unii, care erau inchişi singuri in celule, nu vedeau pe nimeni in afară de gardian. Mulţi şi-au pierdut minţile sau şi-au pus capăt zilelor. Aghiotantul regal Paise a declarat greva foamei şi a fost lăsat să moară. Emil Haţeganu, Valer Pop, Gheorghe Brătianu se numărau şi ei printre cei supuşi unui asemenea regim. Cu toate restricţiile, veştile circulau mai ales dimineaţa, când se aduna gunoiul in faţa uşii şi se scoteau tinetele. In soba de pe coridor se punea un petec de hârtie scrisă cu un muc de creion scăpate de la percheziţie. Veştile circulau prin şefii de cameră. In fiecare celulă era un purtător de cuvânt care răspundea de toate şi făcea un raport dimineaţa şi seara, când venea sergentul sau politrucul să inspecteze.
La scurtă vreme după sosire, preoţii greco-catolici au aflat că la bucătărie lucrau cinci foşti miniştri in frunte cu generalul dr. Marinescu, fost ministru al Sănătăţii.
Regimul alimentar era asemănător cu cel din alte inchisori: dimineaţa ceai, pâine 250 g pe zi, la amiaza arpacaş, mai rar zeamă de fasole, varză sau cartofi. O dată pe săptămână se punea in ciorbă carne, bucăţi de buze de vită, uneori cu păr pe ele. La un moment dat s-a adăugat şi murătura. „Odată, povesteşte episcopul Hossu, când am primit murătură, mi-a venit una mică de tot, credeam că va da şi pe a doua; mă intreabă răstit: <>. Adică nici de o gogonea nu este vrednic, iată cât preţuieşte omul”.
Mâncarea la amiază era adusă intr-un ciubăr mare şi era impărţită cu măsură, un polonic de fiecare. Aliniaţi după vârstă şi rang ecleziastic, cei din grupul preoţilor primeau zilnic umila lor hrană. Episcopul Hossu povesteşte cu umor amar că, in absenţa mesei foloseau perna de paie, pe care puneau gamela şi mâncau rezemaţi intr-un cot “ca strămoşii noştri in triclinium”.
O dată sau de două ori pe săptămână erau scoşi la plimbare timp de zece minute. Plimbarea era un chin, pentru că se făcea cu mâinile la spate şi cu capul in pământ. Pe zid stăteau soldaţi inarmaţi, cu ordin să tragă dacă cineva işi ridica privirea. Pe cine-l vedea că priveşte in sus, gardianul il trimitea la “neagră” (cameră mică fără ferestre, in care cel pedepsit trebuia să stea numai in picioare).
Interzicerea folosirii oricărui obiect ascuţit i-a făcut pe detinuti inventivi. In timpul plimbării prin curte, găseau câte o bucată de tinichea pe care o frecau de patul de fier până se ascutea bine. Părintele Folea a reuşit să facă dintr-o bucată de cerc de ciubar o lamă tăioasă, care era folosită pentru diferite trebuinţe. Instrumentul se numea “paloş”.
Condiţiile de igienă erau mai mult decât precare. Intr-un colţ al camerei se afla tineta pentru nevoi, iar in celălalt tineta cu apă de băut. O vreme au avut puţină hârtie ascunsă prin saltea, dar au rămas fără ea in urma percheziţiei. După multe cereri, au primit bucăţi de hârtie rupte din saci de ciment, pe care, impărţindu-le in mod egal, le foloseau cu economie.
La două trei săptămâni erau duşi să facă baie in condiţii umilitoare: desculţi, dezbrăcaţi in cămaşă şi izmene, parcurgeau coridoarele reci in pas alergător. Bărbieritul era de asemenea un prilej de umilire şi batjocură. Din cauza briciului care nu tăia, bărbia era uneori plină de sânge, iar gardianul spunea râzând “sânge de popă”. Având in vedere condiţiile de igienă, tunsul părului la zero s-a dovedit un lucru bun; tundeau la inceput gardienii, iar mai târziu li s-a dat voie să se tundă unul pe altul, fără durerile inerente operaţiei. Igiena camerei era intreţinută de fraţii mai tineri, iar la spălatul coridorului erau scoşi câte doi, trei. Vârstnicii trăgeau tineta cu apă, reuşind să spună câte un cuvânt camuflat de zgomotul tinetei. Din celelalte celule se auzeau şoptind: “Episcopii Bălan şi Hossu trag tineta”.
O echipă formată din câţiva deţinuţi se ocupa cu spălatul hainelor, lucru dificil ţinând cont de cei peste una sută şaizeci de deţinuţi. In locul hainelor murdare, se primeau două rânduri de haine curate: doi indispensabili, două cămăşi, două ştergare, două batiste, două cearşafuri.
* Fragment din lucrarea „Preoţia in spaţiul concentraţionar”, Camelia Pop

 

Va urma

Sursa: Ziarul Financiar. Ziarul de Duminică.

Read Full Post »


 

Episcopul Anton Durcovici

Altarul din celula de la Sighet

In singurătatea celulei, vreme de patru ani, şapte luni şi 11 zile, cât a durat şederea episcopului Iuliu Hossu la Sighet, preoţii greco-catolici inălţau rugăciuni lui Dumnezeu, la inceput in picioare pe două rânduri, faţă in faţă, apoi, pe măsură ce restricţiile se inăspreau, in picioare tăcuţi cu faţa spre perete.
In cele din urmă se rugau in taină pe paturile lor.
Iuliu Hossu, scos la muncă in curtea inchisorii si trecând pe furiş pe lângă fereastra lui Iuliu Maniu, le dădea binecuvântarea lui şi colegilor săi. Istoricul Constantin C. Giurescu stătea cu mâinile ridicate la cer, bucurându-se pentru orice cuvânt bun.
Şederea episcopului Hossu la Sighet s-a incheiat in dimineaţa zilei de 4 ianuarie 1955, dar surghiunul a continuat la Curtea de Argeş, la Ciorogârla şi in final la Mănăstirea Căldăruşani, unde a trăit, cu domiciliu forţat, până când s-a stins din viaţă, la 28 mai 1970. Ultimele sale cuvinte au fost “Lupta mea s-a sfârşit, a voastră continuă”.
Printre cei inchişi la Sighet se număra un alt martir al credinţei, episcopul romano-catolic Anton Durcovici (in fotografie). In 1949 a fost arestat de Securitate pe o stradă din Bucureşti, impreună cu preotul Rafael Friedrich. Inainte de a veni la Sighet, au stat amândoi intr-un lagăr al Ministerului de Interne din Bucureşti şi la Jilava.
Anton Durcovici s-a născut in Austria la 17 mai 1888, intr-o familie modestă. Tatăl său a fost rezervist in armată şi a participat la acţiunea de anexare a Bosniei şi Herţegovinei, teritorii care au revenit Austriei la Congresul de Pace de la Berlin din 1878. Mama sa, din cauza dificultăţilor materiale, s-a mutat la familia unei rude la Iaşi, in 1895.
Anton a urmat cursurile primare la şcoala bisericii parohiale din Iaşi, apoi şcoala Sf. Andrei şi liceul Sf. Iosif din Bucureşti. In 1906 este admis la Universitatea Pontificală Urbariană din Roma, iar in 1910 este hirotonit preot de episcopul Romei in bazilica romană. In 1911 se intoarce in România, la Arhidieceza din Bucureşti. Pentru merite deosebite, papa l-a numit “protonotar apostolic” la 24 septembrie 1935.
La Sighet, aflându-se in mijlocul episcopilor, preoţilor şi fraţilor de suferinţă, a suportat mai uşor tratamentul brutal la care a fost supus. Aproape de deţinuţi, ii incuraja să poarte crucea suferinţelor cu răbdare, din iubire faţă de Dumnezeu, pentru că, spunea el, ‘va suna şi ziua mântuirii’.
Conducerea inchisorii a observat că episcopul se bucura de mult respect in rândul tuturor şi, ca să-l umilească, a dat ordin să fie purtat gol prin celule. Imbrâncit in sala unde deţinuţii curăţau cartofi, episcopul a rostit cu amărăciune: “Eu sunt episcopul Anton, daţi-mi ceva să mă acopăr”. După ce a fost bătut şi schingiuit, l-au aruncat intr-o celulă să moară singur, asistat numai de şoareci.
Viaţa Monseniorului Durcovici s-a sfârşit in noaptea de 11 spre 12 decembrie 1951. Ultimele cuvinte rostite in timpul agoniei şi auzite de părintele Rafael Friederich din celula alăturată au fost: “Antoniue Episcopus! Orate pro me ut non deficiar: morior fame et siti: da mihi absolutionem; Antoniu muribundus!” («Anton, Episcop, rugaţi-vă pentru mine ca să nu cedez; mor de foame şi sete; dă-mi dezlegarea; Anton in agonie!»).
Părintele Prunduş, pus să cureţe celula in care a murit episcopul, o descrie astfel: “Camera fiind mare, pe timp de iarnă era foarte friguroasă. Avea două ferestre duble, dar la o fereastră lipsea geamul din afară. Patul pe care a zăcut şi a murit era perpendicular pe peretele uşii. Lângă el era un pat gol, două gamele goale şi o a treia gamelă in care era puţin gris fiert in apă şi pe care se vedeau urme de şoareci. Tot aici erau două bucăţi de pâine uscată, una incepută de el, a doua incepută de şoareci. Intr-o gamelă era o bucăţică de marmeladă din care se vedea că a gustat”.
O lume mare intr-o celulă mică
In general toate celulele erau mici, adăpostind un număr mai mare de oameni decât permitea suprafaţa redusă. Lumina era slabă, aerul inchis, hrana insuficientă. Dimineaţa se aducea ceai sau surogat de cafea şi un sfert de pâine pentru toată ziua. La prânz se primea o supă limpede şi un polonic de mâncare: fie cartofi, fie varză, fie arpacaş, uneori carne mai ales in vinerea mare, iar seara resturile de la prânz.
Deşteptarea era la 5 dimineaţa şi imediat se scoteau tinetele, iar oamenii se spălau sumar fiecare inainte de venirea ceaiului. Pe urmă se intra in programul obişnuit, se făceau rugăciunile de dimineaţă, uneori impreună, când aveau un preot printre ei, alteori separat, se spălau ciorapii şi se curăţa celula. După prânz incepeau activităţile intelectuale: se invăţau limbi străine, se ţineau cursuri de teologie, artă, literatură, ştiinţe, se rezolvau nelămuririle.
Pentru a umple golul vieţii din celulă, cei cu talent deosebit povesteau romanele cele mai cunoscute ale literaturii universale. Plăcerea acestor şezători era uneori umbrită de frica de a fi prinşi, ceea ce insemna triminterea lor la carceră. Intr-una dintre seri se povestea romanul lui Tolstoi „Război şi Pace”, când deodată spaima i-a cuprins pe toţi auzind vocea unui sergent care ţipa. Peste o clipă, bunul gardian, care asculta şi el curios, le-a spus râzând: „Măi! Mărit-o mai repede pa Nataşa că de mâine nu sunt de serviciu şi nu te mai pot urmări”.
Bucuria cu care erau povestite şi interpretate romanele era atât de mare, incât in acele clipe realitatea din afara celulei dispărea cu totul. Veşti importante nu reuşeau decât să tulbure şi să intrerupă un moment esenţial din lectura romanului. Sabin Ovidiu Cotruş, prietenul lui Matei Boilă, povestea cu pasiune romanul lui Dostoievski „Posedaţii”, când s-a aflat
vestea morţii lui Stalin. Toţi erau foarte emoţionaţi in afară de povestitor, mai preocupat de interpretarea pe care a dat-o el sinuciderii lui Stravoghin decât de moartea lui Stalin.
Pentru unii viaţa in celulă era ca la Universitate. Nicăeri nu aflau atâtea cărţi, filme, ştiinţă şi posibilitatea de a invăţa limbi străine. Matei, deşi inchis a doua oară, a venit aici cu oarecare bucurie. Invăţa şi el patru-cinci limbi străine, nu foarte bine dar le invăţa, asculta cu interes povestirea filmelor, cărţilor şi era fascinat de cele ce se discutau.             L-au arestat pentru că nu se putuse adapta la viaţa nouă, iar povestea lui reprezintă evocarea unei lumi iremediabil pierdute. „Inainte de a fi inchis, am trăit din plin bucuria comerţului şi de asta am ajuns de două ori aici. Nu pot lucra in fabrică sau in birou; fac orice ca să lucrez in libertate. La 14 ani am plecat de acasă spre oraş. Am nimerit intr-un atelier de cizmărie. M-am speriat la inceput când am văzut că un simplu pantof e făcut din 24 de piese cu 24 de denumiri diferite. Apoi am incercat ceva mai special: să plec singur, cu un minimum de unelte şi materiale, in căutarea clienţilor, să merg agale, să intru in vorbă cu câte o femeie sau un copil care stătea in poartă, să-i intreb apoi dacă n-au incălţăminte de reparat. Totul a mers bine până am nimerit intr-o familie de cizmar. M-am trezit la poliţie, apoi condamnat pentru practică ilegală şi vagabondaj. După o scurtă detenţie, am ajuns in fabrică. Acolo am inţeles de ce lumea de azi pretutindeni nu este bună. Intâi am inţeles un lucru: că in fabrică nu se putea lucra cu bucurie. Bucuria e niţel strâmbă, pe când in fabrică e in linii drepte. Omul pune in mişcare maşina şi pe urmă maşina il mişcă pe om”.
In alte părţi, conferinţele spărgeau monotonia abrutizantă a celulelor. La Aiud, Sighet, Târgu Ocna şi Jilava, unde erau inchişi cei mai de seamă oameni ai ţării, cursurile, dezbaterile, făceau parte din programul zilei. După un an sau doi in preajma unor asemenea somităţi, elevii şi studenţii ştiau mai multe decât un doctor in drept, filosofie sau fizică.
La Târgu Ocna, pe lângă rugăciuni şi o viaţă spirituală intensă, se ţineau cursuri de medicină, literatură, istorie, politică. In egală măsură, erau luate in considerare cunoştinţele modeste despre plugărit sau coibănit. Se făceau expuneri filosofice sau ştiinţifice de mare valoare intelectuală. Oameni simpli s-au dovedit capabili să asimileze şi să sintetizeze cele mai pretenţioase idei. Ierarhia nu se făcea in funcţie de originea socială sau etnie, ci in funcţie de virtuţi.
Inchisoarea Jilava, fost depozit sub pământ pentru obuze şi spaţii de dormit camuflate pentru soldaţi, se afla la o adâncime apreciabilă, deasupra căreia creştea iarba şi păşteau vitele. Aerul insuficient ii făcea pe deţinuţi să stea pe rând la uşă, pentru a inspira câteva guri bune de aer.
Ignorând atmosfera improprie din celulă: frig, foame, sete, răcnetele gardienilor, vizitele inopinate ale locotenentului Ştefan, Lotul Noica, din care făcea parte şi Nicolae Steinhardt, organiza cercuri de cultură: lecţii de sanscrită, istorie, istoria artelor, spaniolă, biologie generală, istoria culturii, filosofia dreptului. De asemenea se povesteau marile cărţi ale veacului: „Doktor Faustus” de Thomas Mann, „Mari iniţiaţi” de Eduard Schure, „Revoluţia maselor” de Ortega y Gasset. Nicolae Steinhardt preda un curs de engleză, urmând, la rândul său, lecţii de catehizare cu părintele Mina, ieromonah basarabean.
* Fragment din lucrarea „Preoţia in spaţiul concentraţionar”, Camelia Pop
Va urma
Sursa: Ziarul Financiar. Ziarul de Duminică.

Read Full Post »

Older Posts »