Feeds:
Posts
Comments

Archive for April, 2013


Camelia Pop, istoric: „România are nevoie de o curăţire profundă a conştiinţei”

Categorie:   SPECIAL FTR  Autor:  Daniel Iftene  Data:  28.12.2009  Ora:  19:03  Citiri:  9006

Istoricul Camelia Pop scrie despre trecutul comunist şi-şi pregăteşte elevii pentru un viitor corect

Camelia Pop (Foto) este istoric profesor de istorie la Liceul „Mihai Eminescu”. Anul acesta a publicat o carte despre martirajul preoţilor în închisorile comuniste, încercînd să înţeleagă şi să transmită adevăratul înţeles al gesturilor lor încărcate de credinţă. La două decenii de la căderea regimului dictatorial, Camelia Pop încearcă să îşi ajute elevii să afle adevărul despre o perioadă neagră din istoria noastră, adevăr pe care aceştia se pare că îl primesc mai bine decît generaţiile precedente.

– La 20 de ani de la căderea comunsimului, mai credeţi în schimbare?

– Noi, românii credem că nu putem schimba lucrurile. Dar nu e aşa.  Tinerii aceia din 89 n-au ieşit pe stradă aşa, de la sine. Există o legătură între ei si mari făuritori de istorie, cum au fost cei din perioada persecuţiilor comuniste. Între martiri există o legătură extraordinară.  Nu se întîmplă lucrurile de la sine, nu aşa, pentru că a lipsit salamul din frigider… Aţi văzut ce spuneau: noi murim ca să fim liberi, deci nu murim ca să avem salam. În copiii aceştia de 16-20 de ani trăia toată libertatea poporului român. Aşa trebuie privite lucrurile, nu că ar fi ieşit din bravadă. Nu ieşi din bravadă ca să mori. Ieşi din bravadă ca să faci bravadă.

– Cum primesc elvii dumneavoastră informaţiile despre comunism şi Revoluţie?

– Odată, la ora de istorie, elevii mei mi-au cerut sa le vorbesc despre Revolutie. Au fost atît de marcaţi încît la următoarea oră mi-au cerut să le spun continuarea.  Este o fascinaţie faţă de nazism şi comunism. Dar dincolo de fascinaţie este si o sete de adevăr. Pentru multi oameni comunismul însemna că nu ai una şi nu ai alta si transmit mai departe propiile lor experiente.  La scoala noi invatam elevii despre toate sistemele politice, ii ajutam sa faca comparatii, de pilda intre comunism si Nazism. Mulți au ajuns la concluzia ca cel mai important lucru este libertatea.  In noi, în oameni, există tot adevărul, trebuie doar sa cernem balastul informational pentru a-l gasi.  Daca suntem atenți reacţionăm corect la sistemul de valori, chiar dacă nu l-am învăţat, pentru ca omul e om si dincolo de sistem.

– Cît de greu este pentru un istoric şi un profesor de istorie să prezinte nişte evenimente ale căror personaje sînt încă în viaţă, ale căror dosare nu au fost închise?

– Aici e într-adevăr o problemă. Politica este istoria de mîine. Mîine, istoricul revine asupra tuturor evenimentelor şi faptelor istorice şi le interpretează avînd distanţă. Şi atunci, obiectivitatea este mai mare. Ce putem noi face, ca profesori de istorie este sa-I invatam pe elevii nostril sa gândească. Noi trebuie să păstrăm raţionalitatea discursului, să ne inhibăm propriile emotii.

– Şi totuşi, toate mărturiile pe care le redaţi şi în cartea dumneavostră, au o puternică încărcătură emoţională.

– Experiențele maririlor trebuie facute cunoscute. Este necesar sa le insuflam elevilor respectul pentru sacrificiul lor, pentru credinta lor in libertatea noastră . Au murit cu gandul la noi si acest lucru emotionează. Povestindu-le despre supravietuitorii persecutiilor comuniste o tăcere meditativă a pus stăpânire pe clasă.  Dacă mărturia unui martir naşte asemenea reacții înseamnă că  suferinţa lui n-a fost inutilă.

– Cum îşi asumă copiii o memorie care nu e a lor, cu care au foarte puţine lucruri în comun?

– Noi sîntem obligaţi să ne întoarcem la trecut pentru a înţelege ce s-a întîmplat cu noi. Dacă nu vom face acest lucru, nu o să ne putem merge mai departe. Un popor nu are dreptul să nu-și cunoască propiul trecut și mai ales sa  nu-l înțeleagă. Deci nu este memoria noastră şi totuşi este memoria noastră. Pentru că ei, martirii, n-au murit pur şi simplu, ci au murit conştient pentru a salva un popor, pentru a-i salva demnitatea. Iuliu Maniu şi toţi ceilalţi care s-au jertfit prin închisori, aşa s-au jertfit. Pentru că era o teamă, teama în faţa tăvălugului bolșevic. Mereu în poveştile lor făceau referire la generaţiile următoare. „Să nu ne fie ruşine de generaţiile viitoare”. Atunci putem noi să spunem că nu avem nimic de-a face cu această memorie? Copiii o primesc bine, o primesc mai bine decît generaţia mea sau generaţia dumneavoastră.

– În cartea dumneavoastră aţi încercat să arătaţi felul în care s-a făcut, în închisori, rezistenţă prin credinţă. Credeţi că toţi cei care credeau în Dumnezeu au rezistat mai mult torturilor din celulele comuniste?

– Aţi văzut că în capitolul introductiv am arătat că, în fond, asta e preoţia. Preotul e diferit de noi prin faptul că este ales de Dumnezeu pentru a ne ajuta şi pe noi să ne înălţăm. În închisori au fost și altfel de preoți, cum a fost Valeriu Gafencu.  În ce sens preot? În sensul larg al termenului. Fiecare dintre noi e un preot,  ţine de puterea noastră să ne marturism credința, sa avem  această putere, chiar dacă ar fi să îndurăm torturile fizice sau psihice. Acest tânăr a reuşit să transforme celulele prin care a trecut, în biserici și nu a fost singurul.  Impactul a fost  mare,  s-au convertit evrei, comunişti, atei ceea ce arată că în asemenea locuri, cum au fost închisorile comuniste, Dumnezeu a fost mai prezent decît oriunde şi nu pentru că El nu ar fi prezent peste tot, ci pentru că ei Îl căutau mai adevărat decît alţii.  Părintele Matei Boilă avea o teamă foarte mare de torturile fizice şi mărturiseşte că s-a rugat cu credinţa  să nu îl supună la o tortură mai mare decît putea suporta. Şi aşa s-a întîmplat, trebuia să fie dus la Piteşti şi  în ultima clipă nu a mai fost dus. Credința a făcut minuni în închisorile comuniste.

– Dacă lucrurile sînt clare în cazul celor care nu au renunţat la credinţa lor în ciuda torturii comuniste, cum puteţi prezenta poveştile celor care au fost frînţi de sistem, care, la capătul torturilor, au ajuns să colaboreze cu acesta?

– Noi nu putem să-i judecăm pentru că nu ştim cum e să fii într-o asemenea situaţie şi atunci noi nu judecăm. Dimpotrivă, chiar şi căderile acestea sînt prilejuri să medităm profund. Noi, în locul lor, ce am fi făcut? .  Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa a căzut. S-a rugat mult să nu cadă şi a căzut. A trecut prin fenomenul Piteşti, iar la capătul experienţei a devenit torţionar, dar pentru avea un caracter adevărat şi pentru că în el era Dumnezeu mai mult decît în alţii, la capătul calvarului a revenit la credință. Devenise un robot, nu mai ştia de el,  dar încet, de la cuvinte şi clopote auzite în depărtare, şi-a recăpătat conştiinţa şi, de la căderea aceasta, a avut un urcuş pînă în cer.  După eliberare  putea să se înscrie și el în rîndul altor preoţi, care au trădat, dar el  dimpotrivă a marturisit toată viaţa lui o credință vie. Mai târziu a fost din nou arestat, din ordinul  lui Ceauşescu, în condiții asemănătoare cu cele din perioada stalinistă.

– Cum consderaţi poziţia Bisericii Ortodoxe după 1990 şi felul în care s-a raportat la colaborarea unora dintre preoţi cu trecutul comunist?

– N-aș putea să vă spun, dar m-a bucurat cînd am văzut că editura Christiana a început să publice aceste mărturii. Cartea lui Ioan Ianolide, cartea lui Gheorghe Calciu Dumitreasa. Deci o parte a Bisericii ortodoxe încearcă timid să îndrepte lucrurile.

– Credeţi că, după 1990, ne-ar fi ajutat o lege a lustraţiei?

–  Cred că da. Important este sa învățăm să iertăm, sa știm ce s-a întâmplat, să înțelegem și să iertăm.  Dacă aceia care au fost trădaţi nu învaţă să ierte este în defavoarea noastră. Deschiderea arhivelor ar putea fi un dezastru social. Prieteni de-o viaţă  află că  s-au trădat. Dar dacă  arată circumstanţele în care a fost obligați să facă acest lucru poate înțeleg, poate se iartă. Dacă lăsăm ura să crească se vor face alte nedreptăți. În Germania deschiderea arhivelor a fost un dezastru în primă fază, dar incet au învățat să se ierte.
În primul rand oamenii politici  trebuie să treaca prin acest foc purificator. Dacă vrem să arătăm pe bolta cerească steaua României, fără o curăţire profundă a conştiinţei, nu se poate.  Trebuie să vedem cine suntem, să nu ne mai fie frică de trecut şi de păcatele noastre.

În volumul „Preoţia în spaţiul concentraţionar”, istoricul Camelia Pop cuprinde o serie de mărturii puternice ale preoţilor care au trecut prin închisorile comuniste. Subintitulată „Infernul comunist sau drumul spre fericire”, cartea cuprinde o serie de revelaţii ale celor care au înfruntat oribilele torturi prin puterea credinţei.

„Părintele Langa (Tertulian Langa – n.r.) povestea că a fost alergat de o lupoaică, lupoaica Diana, timp de 38-39 de ore într-o cameră cît cea în care sîntem noi acum (cca. patru metri pătraţi – n.r.). Dacă el se oprea, lupoaica îl mînca, pentru că era flămîndă. El alerga la nesfîrşit în cercul acela infinit. L-am întrebat: părinte, dar cum aţi reuşit. Şi mi-a spus: cînd mă prăbuşeam, ceva mă lua şi… nu mai simțeam nimic. E posibil să înţelegem aşa ceva?”  Istoricul clujean adaugă şi răspunsul preotului la întrebarea: „Există imposibilul?”: „ Dumnezeu poate totul și împreună cu El putem și noi totul”.

„La un moment dat nu mai poţi purta toată povara păcatelor tale, cînd paharul se umple. Şi cred că după 20 de ani a venit timpul. Nu zic că de mîine se va întîmpla, dar cred că sîntem împinşi spre aşa ceva”, Camelia Pop, istoric.

http://www.ftr.ro/camelia-pop-istoric-romania-are-nevoie-de-o-curatire-profunda-a-constiintei-34453.php

 

Read Full Post »


Şi românii pot fi solidari!
Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia POP  Data:  2.04.2013  Ora:  16:12  Citiri:  128

Cu siguranţă poporul nostru nu este mai rău decât alte popoare. Şi el este dăruit cu instinctul binelui şi al solidarităţii umane. În perioade dificile, cum a fost perioada regimului comunist, se întâmpla să fii ajutat de persoane aparent ostile din cauza poziţiei pe care o ocupau în sistem.  Exista şi o complicitate a binelui şi ea funcţiona în tăcere, uneori ascunzându-se sub zgomotul vorbelor acuzatoare. În noi erau doi oameni, unul pe placul partidului comunist şi altul care trăia după conştiinţa noastră.

Este o posibilă explicaţie referitoare la incapacitatea noastră de a avea iniţiative, de a fi compasionali în văzul lumii nu numai în ascuns.

În perioada anterioară regimului comunist comportamentul nostru era diferit, pentru că aveam un rege, iar regele face gesturi cu valoare de simbol,  pune în mişcare energiile bune ale unei naţiuni.

Povestea de mai jos va ilustra într-o oarecare măsură felul nostru de a acţiona şi reacţiona într-o situaţie în care suntem chemaţi să fim solidari.

Toate ziarele scriu despre vizita preşedintelui american, Barack Obama, la un soldat român, Florinel Enache, rănit în Afganistan.  În luna mai anul trecut (2012) în timp ce se afla într-o misiune de cercetare terestră şi de securizare a unui obiectiv pe autostrada A1 din Afganistan un soldat român a fost grav rănit în urma  exploziei  unui dispozitiv improvizat. Rămânând fără picioare şi fără o mână, bravul soldat a fost spitalizat în Germania, iar în prezent este la spitalul militar Walter Reed din Statele Unite. Aici este îngrijit de  voluntara de origine germană, născută în România, Lilly Pierce, soţia unui ofiţer al Forţelor Aeriene Americane. Această doamnă extraordinară fiind alături de soldatul român vreme de 10 luni este profund impresionată de calităţile morale ale acestuia: curaj, demnitate, răbdare, spirit de sacrificiu.  Fundaţia ei, Lilly Pad, împreună cu Fundaţia Daniel Murariu au lansat un apel umanitar de ”sprijin pentru soldatul Florinel Enache”. Iniţiativa lor n-a rămas fără ecou, dovada fiind vizita la spital a preşedintelui american Barack Obama şi a Primei Doamne Michelle Obama.

Gestul preşedintelui nu este numai al unui om care rezonează cu suferinţa altui om, ci al unui conducător responsabil, conştient de sacrificiile tuturor soldaţilor, indiferent de originea lor etnică, de rolul lor de apărători ai unei lumi a păcii şi securităţii .

Între timp acasă consătenii lui Florinel Enache au construit o rampă de acces pentru deplasarea sa în scaunul cu rotile, iar Primarul Nicolae Tandra se preocupă să întocmească un dosar de ajutor social. Sunt fapte mici, dar importante.

Există şi la noi solidaritate, dar se manifestă izolat, noi nu avem forţa să acţionăm la o scară mai mare, să transformăm o faptă eroică într-o mândrie naţională, să tratăm cu maximum de seriozitate lucrurile importante şi să evităm senzaţionalul.

http://www.ftr.ro/si-romanii-pot-fi-solidari-65416.php

Read Full Post »


Un performer al Clujului, prof.univ.dr.Teofil Pop
Categorie:   DIN CLUJ  Autor:  Camelia POP  Data:  21.11.2012  Ora:  00:49  Citiri:  1356

Camelia Pop- Sunteți un medic de succes, aveți o clinică privată, care beneficiază de un management de excepție, sunteți un renumit Profesor cu o activitate științifică de invidiat, iubiți lucrurile frumoase și faptele mari , oferiți sprijin financiar  celor care luptă pentru succesul lor. Sunteți un performer, un alergător de cursă lungă, cum reusiți d-le Profesor?

Prof.Univ.Dr.Teofil Pop- Este foarte important ca o persoană care are succes în viață să aibă o moștenire genetică bună, să aibă cei șapte ani de acasă, să fie bine educat, civilizat și să înțeleagă că fără a te educa și cultiva în permanență nu valorezi nimic. În acest sens rolul mamei a fost foarte important.  Ea mi-a îndrumat primii ani de școală.

C.P: Ați fost elevul liceului ”Mihai Eminescu” în perioada 1962-1966. Ce amintiri v-au lăsat anii de școală? A existat vreun profesor care să fi avut un rol special în formarea și evoluția dvs?

T.P: Un moment important a fost când am dat examenul de admitere la Liceul ”Mihai Eminescu” unde am intrat printre primii. Acest liceu m-a modelat, iar eu m-am străduit să fiu un elev bun. Am avut rezultate frumoase la chimie și la anatomie, studiind intens cu d-na prof. Cosma și cu d-na prof. Mândrușca. Am participat la olimpiade, unde m-am plasat între cei mai buni, pentru că mă pregăteam să fac o facultate serioasă. Doamna prof.Cosma si d-na prof.Mândrușca m-au ajutat foarte mult pentru că la admitere la Facultatea de Medicină se dădea examen din chimia organică, anorganică și anatomie. Celor două profesoare le sunt profund recunoscător.

De asemenea eram foarte bun la sport, conduceam echipa de fotbal a Liceului ”Mihai Eminescu” și pentru că eram bine construit fizic și foarte rezistent, am participat și la probele de atletism câștigând multe premii. Dar vremea liceului a trecut…repede și frumos…  și iată-mă  în fața examenului de admitere…dar a trecut cu bine, l-am luat din primul tur.

C.P: V-ați orientat spre Facultatea de Medicină. A fost un destin alegerea dvs?

T.P:   Aveam preferințe pentru istorie, vreau să vă spun că pot să port o discuție cu un profesor de istorie despre toată istoria lumii, toate popoarele sunt bine catalogate în mintea mea. Cu toate acestea eu simțeam că am forța pentru a urma o profesiune mai grea. În timpul facultății am lucrat alături de profesorii mei. Astfel în anul IV de studenție am devenit șeful secției de chirurgie infantilă, iar din anul V am lucrat la Stanca unde am fost lăsat să asist la nașteri  și să fac câteva operații chirurgicale. Am fost în bune relații cu  Profesorul Mureșan care era Profesor la reumatologie și interne și m-a învățat să fac toate tipurile de infiltrații posibile. După terminarea facultății am luat post în zona Botoșani-Suceava la un spital unde aveam asigurate masa și locuința. Dupa o vreme am venit la Mihalț, lângă Alba-Iulia și apoi la Ocna Mureș, pentru că acolo a luat post de profesoară soția mea, cu care m-am căsătorit în 1973.  Doi ani mai târziu am ocupat prin concurs un post de asistent stagiar,  în 1979  am devenit medic specialist ORL și asistent universitar, iar în 1985 doctor în medicină, susținându-mi teza cu D-nul  Prof. Dr. Gheorghe Popovici. Din cauza blocării posturilor titlul de medic primar ORL l-am obținut abia în 1990. În anii următori am devenit Șef de lucrări (1991), Conferențiar (1998) și Profesor universitar (2005).

C.P: Activitatea științifică este la fel de bogată, aveți o mulțime de publicații. Cum reușiți să îmbinați activitatea de medic cu cea de Profesor universitar?

T.P: Un medic bun în primul rând trebuie să aibă o temeinică pregătire științifică, apoi el este nevoit să scrie, uitați-vă acolo, cărțile mele în lb. română și lb. franceză.  Atitudinea mea cu studenții este diferită, eu nu fac prezența, dar sala este întotdeauna plină. Ofer studenților cărțile mele,  întotdeauna la un preț modic, și la cursuri ne axăm pe partea practică a învățării, le prezint cazuri medicale din care ei învață. Un medic bun, pe lângă o pregătire teoretică solidă, învață din practică.

Eu îi învăț pe studenții mei, dar și eu mă instruiesc continuu, mereu mă întreb: ce știu și ce nu știu? La Bruxelles am învățat cu Prof. Dr. R. Vanwijck, la Universite catholique de Louvain-Cliniques universitaires Saint-Luc, specializându-mă în chirurgie plastică cervicalo-facială. Eu am multe specializări, tot ce este în jurul meu nu are granițe precise și atunci dacă știi să faci nu te limitezi la câteva tipuri de operații.

C.P: Care este relația dvs cu pacienții? Cum reușiți să-i câștigați?

T.P: Eu sunt amabil cu pacientii mei, le explic cum stau lucrurile și ce se poate face, apoi  le recomand să-mi urmeze sfaturile. Toți pacienții sunt tratați cu respect, ei sunt bolnavi, iar noi vrem să-i facem bine nu să-i criticăm.

C.P: Un medic adevarat învață toată viața. Este important să ai o anumită siguranță în muncă.

Să faci școala temeinic, să înveți tot ce se poate învața și apoi să continui toată viața să înveți.  Asta nu-i o rușine , este o rușine să spui că ești specialist și să nu știi să faci nimic. În același timp este foarte important să fii un bun practician. Îi spuneam odată unui medic: ”Dumneata nu poți opera numai în gașcă, eu pot opera și cu un portar”, eu cu oricine operez. Trebuie să fii sigur pe tine și să fii convins că faci bine ceea ce faci.

C.P: D-le Profesor, sunteți conștient de valoarea dvs și totuși modest.

T.P: Posibil să fiu cel mai bogat medic din România, dar nu-mi scot milioanele în fața nimănui. Banii pe care-i am sunt destinați dezvoltării clinicii și cât timp voi trăi voi dezvolta această instituție. Părerea mea este că banul dezumanizează, dacă nu urmărești un țel precis. Forța ta financiară nu are nici o legătură cu faptul că ai o ladă de bani, ci cu puterea de a crea și dezvolta ceva. Eu privesc spre viitor și tocmai de aceea am derulat programe de dezvoltare pe termen lung.

http://www.ftr.ro/un-performer-al-clujului-profunivdrteofil-pop-61864.php

Read Full Post »