Feeds:
Posts
Comments

Archive for the ‘Interviuri’ Category


Foaia Transilvana – Cotidianul Transilvan
Monarhia sau Republica? (II)
Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia POP  Data:  18.04.2013  Ora:  19:59  Citiri:  1868

Agitaţiile şi revoltele au creat în ţară o stare de dezordine periculoasă făcându-l pe Carol să se gândească la abdicare. Intenţia domnitorului de a renunţa la tron, anunţată în cadrul Consiliului de Coroană, a avut un puternic efect asupra conservatorilor care au promis că vor lua toate măsurile pentru a restabili ordinea în ţară, angajându-se totodată să formeze un guvern responsabil. Autorii mişcării antidinastice au fost eliberaţi.

Marea guvernare conservatoare (1871-1876) a constituit o perioadă de pace, stabilitate şi de intensa activitate  pe plan extern în vederea obţinerii independenţei pe cale diplomatică.

Cât timp s-au aflat în opoziţie, liberalii, maturizându-se, au renunţat la opţiunile lor republicane adoptând politici raţionale, subordonate  intereselor de stat. În scurtă vreme liderul Partidului Naţional Liberal (1875)  a devenit cel mai bun colaborator al  lui Carol I.

În urma alegerilor din 1876, câştigate de liberali, I.C.Brătianu ocupă funcţia de premier, demarând acţiunile pregătitoare pentru un posibil conflict cu turcii în contextul declanşării răscoalelor antiotomane din Balcani.  Rusia,  ”apărătoarea” ortodocşilor din Imperiul Otoman i-a sprijinit pe răsculaţi. În condiţiile disensiunilor ruso-turce tot  România a început pregătirile în eventualitatea implicării ei în război.

În acest sens I.C.Brătianu şi Mihail Kogălniceanu s-au deplasat la Livadia în Crimeea, reşedinţa de vară a ţarilor,  unde au purtat tratative cu ţarul Alexandu al II-lea şi cancelarul Gorceakov. Convenţia româno-rusă, încheiată la 4 aprilie 1877,  prevedea acceptarea traversării teritoriului românesc de către armata rusă cu condiţia respectării integrităţii teritoriale a României şi a drepturilor sale politice.

Intenţia lui Carol era de a angaja armata română în război în vederea obţinerii independenţei, dar ţarul a refuzat propunerea lui Carol.

Neoficial războiul turco-român se declanşează pe Dunare în momentul când  artileria otomană bombardează porturile dunărene, urmată de riposta turarilor români de la Calafat asupra Vidinului şi a navelor turceşti din port.

Celebrul discurs al lui Mihail Kogălniceanu din Camera Deputaţilor, în ziua de 9 Mai, proclama România Independentă: „În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare….Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă”[1].  La 10 Mai Independenţa a fost proclamată şi în Senat, urmată de promulgarea Declaraţiei de către Carol I.

Înfrângerile suferite de armata rusă în Balcani îl obligă pe arhiducele Nicolae să-i adreseze Principelui român celebra telegramă din 19 iulie, scrisă în limba franceză, prin care solicita implicarea armatei române în război.

”Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune şi, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata după cum doreşti. Între Jiu şi Corabia demonstraţiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele. Nicolae ” [2].

În urma întrevederii lui Carol I cu marele duce Nicolae şi ţarul Alexandru al II-lea, domnitorul român preia comanda armatei româno-ruse . Armata română dotată cu armament modern a creat dificultăţi turcilor. După lupte grele au fost cucerite reduta Griviţa (30 august), unde au pierit 1000 de soldaţi români, reduta Rahova (9 noiembrie) şi în cele din urmă Plevna capitulează, iar  turcii se predau în frunte cu Osman-Paşa la 28 noiembrie 1877. După Victoria de la Plevna, armata rusă se îndreaptă spre Constantinopol, iar armata română spre vest în direcţia Vidin-Belogradcik. În ianuarie 1878 se incheie armistiţiul.

Carol I se adresează arhiducelui Nicolae printr-o scrisoare, prin care solicită  acceptarea României la masa tratativelor, ca urmare a participării la victoria comună împotriva turcilor . Cererea domnitorului este refuzată, congresul de pace desfaşurându-se la San Stefano (19 februarie 1878), fără prezenţa delegaţilor români. Ţara noastră, Serbia şi Muntenegru sunt declarate independente, Bulgaria şi Bosnia-Herţegovina rămân autonome.  Rusiei îi revine  Dobrogea, pe care o oferă României în schimbul celor trei judeţe, Cahul, Bolgrad, Ismail, din sudul Basarabiei.

Marile puteri, nemulţumite de  creşterea prea mare a influenţei ruse în Balcani, au cerut organizarea unui nou congres la Berlin (1 iulie 1878).  România a fost acceptată la congres cu rol consultativ. I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au prezentat un memoriu de protest criticând atitudinea Rusiei faţă de angajamentele luate prin convenţia din 4 aprilie 1877, de respectare a integrităţii teritoriale a României, dar după cum s-a spus delegaţii români a fost ”auziţi dar nu ascultaţi”.

Prin hotărârile congresului de la Berlin, România devenea un stat suveran, care îşi mărea semnificativ teritoriul prin incorporarea Dobrogei, Deltei Dunării şi Insulei Şerpilor, dar în acelaşi timp trebuia să cedeze Rusiei cele trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad, Ismail. Totodata independenţa României a fost condiţionată de modificarea articolului 7 din constituţie privind acordarea de drepturi politice şi necreştinilor.

De asemenea marile puteri au recunoscut independenţa Serbiei, Muntenegrului şi autonomia Bulgariei căreia i s-a redus teritoriul prin constituirea provinciei autonome, Rumelia, condusă de un guvernator creştin numit de Poartă. Alte hotărâri vizau dreptul Austro-Ungariei asupra Bosniei-Herţegovina şi al Marii Britanii asupra insulei Cipru.

VA URMA


[1] Mihail Kogălniceanu, Texte social-politice alese, Bucureşti, Editura Politică, 1977

[2] Istoria Romaniei in date, Editura Enciclopedica Romana, Bucuresti, 1972

http://www.cotidiantr.ro/monarhia-sau-republica-ii-65867.php#.UsbYIdJdXfI

Read Full Post »


Foaia Transilvana – Cotidianul Transilvan
Monarhia sau Republica? (III)
Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia POP  Data:  19.07.2013  Ora:  00:01  Citiri:  1034

 România se proclamă Regat

După recunoaşterea Independenţei de către marile puteri, la 9 septembrie 1878 guvernul a luat decizia de a-i recunoaşte lui Carol titlul de  ”Alteţă Regală”, fapt ce simboliza  afirmarea pe plan internaţional a României ca stat suveran. În martie 1881, prin votul Parlamentului, România s-a proclamat regat în frunte cu Carol I, urmând ca  moştenitorul tronului  să poarte titlul de  principe regal.[1]

La ceremonia de încoronare din 10 Mai 1881 al lui Carol I şi a Elisabetei ca suverani ai României, Majestatea Sa a purtat o Coroană de oţel confecţionată dintr-un tun de război din timpul luptelor cu turcii.

După acest moment prestigios au urmat ”20 de ani de dominaţie a Coroanei”, potrivit expresiei lui Nicolae Iorga. Regele a menţinut echilibrul politic între conservatori şi liberali utilizând sistemul rotativei guvernamentale. Indiferent de culoarea politică  a partidului aflat la putere regele a acordat atenţie acelor măsuri care au asigurat progresul  şi bunăstarea României.

Domnia lui Carol a fost o perioadă de construcţie şi progres continuu, de modernizare şi afirmare a ţării. Prin reforme si politici guvernamentale  s-a  dezvoltat   industria şi s-a  extins infrastructura de drumuri şi căi ferate. În capitală dar şi în alte părţi ale ţării încă de la începutul domniei lui Carol s-au ridicat grandioase construcţii monumentale precum:  Castelul Peleş, reşedinţa Familiei Regale, Palatul Cotroceni, Atheneul Român, Biblioteca Centrală Universitară Bucureşti, Palatul CEC, Palatul Poştelor (azi Muzeul Naţional de Istorie),  Podul de la Cernavodă, Portul Constanţa şi multe alte  mii de clădiri publice şi private.

Domnia lui Carol, o epocă de cultură

În această perioadă de efervescenţă culturală lupta dintre vechi şi nou se manifestă intens, modelele occidentale si filoanele  tradiţionale se contopesc într-un mare act creator. Liberalii şi conservatorii, moderniştii şi tradiţionaliştii se exprimă în forme artistice şi literare, care dau  naştere unei culturi naţionale de anvergură europeană.

Carol I, conştient de  rolul civilizator pe care îl avea în această parte de lume, a acordat atenţie  instituţiilor de cultură, văzute ca şi centre de identitate naţională. Urmând tradiţia ctitoriilor domneşti a întemeiat  Fundaţia “Carol I”, înzestrată cu o bibliotecă remarcabilă. Aceasta a fost pusă la dispoziţia studenţilor şi a servit ca model de organizare  altor biblioteci. Într-o scrisoare adresată primului ministru Lascăr Catargiu, în anul 1891 regele arăta scopul întemeierii Fundaţiei Universitare Carol I: “Urmând pilda bunilor Domni din trecut şi spre amintirea faptelor împlinite în acest pătrar de veac, vroim a înfiinţa  spre binele tinerimii universitare de la toate facultăţile din ţară, al cărui scop va fi de a procura studenţilor un loc de întrunire înzestrat cu o bibilotecă totdeauna deschisă, unde vor putea satisface  iubirea de studiu, de a veni în ajutorul acelora dintre dânşii care întreprind lucrări speciale sub direcţiunea profesorilor lor sau pentru tipărirea tezelor, cum şi de a da subvenţiuni acelora care din lipsă de mijloace ar fi siliţi să întrerupă studiile lor în dauna culturii generale a ţării.

Dorinţa noastră, a Reginei şi a principelui Moştenitor, este ca această Fundaţie să contribuie a întări frăţia printre tinerimea universitară şi a hrăni simţământul patriotic care înalţă sufletul ei~ [2]

De asemenea alte lucrări s-au bucurat de subvenţii din partea regelui precum elaborarea dicţionarului etimologic la iniţiativa lui Bogdan Petriceicu Haşdeu. Academia Română a recunoscut prestigioasa activitate culturală a regelui Carol I, alegându-l preşedinte de onoare.

România alături de Puterile Centrale

După recunoaşterea sa ca stat suveran, România avea nevoie  să se afilieze la un sistem de alianţe care s-o protejeze de eventualele pericole externe. Problema  găsirii unui partener viabil a fost îndelung dezbătută.

Franţa, preferata opiniei publice, nu mai reprezenta o opţiune în condiţiile în care a recunoscut ultima independenţa României şi era tot mai puţin interesată să dezvolte relaţii comerciale în ţara noastră. După congresele de pace de la San Stefano şi Berlin, relaţiile cu Rusia s-au răcit considerabil, excluzând posibilitatea oricărei apropieri. Afirmarea Germaniei si creşterea influenţei ei în relaţiile internaţionale îi oferă lui Carol I şansa să orienteze România spre o alianţă cu ţara sa de origine.  Invitat la Berlin la un eveniment de familie, regele împreună cu cancelarul Otto von Bismarck au stabilit proiectul viitorului tratat. La recomandarea acestuia, la 18 octombrie 1883 România a încheiat un tratat cu Austro-Ungaria la care au aderat Germania şi Italia. Ţara noastră, devenind membru asociat al Triplei Alianţe, a ieşit din izolarea diplomatică în care se afla, afirmându-se în scurt timp ca un factor de echilibru în Balcani.[3]

Tratatul cu Austro-Ungaria a fost ţinut secret din cauza nepopularităţii sale. Opinia publică s-ar fi declarat profund nemulţumită de alianţa cu monarhia dualistă din cauza politicilor guvernanţilor de la Budapesta faţă de românii transilvăneni. Regele nu s-a considerat niciodată aliatul guvernului maghiar, a respins practicile sale şi a intevenit în sprijinul memorandiştilor, solicitând împăratului Franz Joseph eliberarea celor condamnaţi în procesul de la Cluj din 1894.

Ca urmare a aderării la Tripla Alianţă, România a beneficiat de sprijinul Germaniei în relaţiile internaţionale, dar din cauza atitudinii naţionaliste a Ungariei faţă de comunitatea românească din Transilvania s-au produs destule fisuri la nivelul alianţei.

Răcirea relaţiilor a devenit evidentă în timpul războaielor balcanice când Austro-Ungaria a dezaprobat implicarea României în conflictul zonal. Primul război balcanic a debutat în 1912 ca o acţiune a ţărilor din sud-estul Europei împotriva turcilor. După victorie neînţelegerile dintre Bulgaria şi foştii săi aliaţi (Grecia, Serbia) au dus la un nou război care s-a încheiat dezastruos pentru Bulgaria ca urmare a intervenţiei armatei române. Prin tratatul de la Bucureşti  din 10 august 1913, Bulgaria a cedat României sudul Dobrogei ( Cadrilaterul) format din cele  două judeţe Durostor şi Caliacra.

Războaiele balcanice au sporit prestigiul României, dar în egală măsură au dus la îndepărtarea de  Austro-Ungaria şi implicit de Tripla Alianţă. Bucurându-se de încrederea şi sprijinul Franţei în timpul celui de-al doilea război balcanic, România tinde să se orienteze spre puterile Antantei. [4]

Consiliul de Coroană, 21 iulie 1914

În ultimele decenii rivalităţile dintre marile puteri s-au manifestat intens, culminând cu izbucnirea primei conflagraţii mondiale.  La Bell Epoque se încheia dramatic, starea de nemulţumire şi dezamăgire era generalizată. În artă mişcarea avangardistă propunea ruperea de trecut şi găsirea unor noi forme de expresie.

Europa se afla într-un moment de mare cumpănă iar tensiunile creşteau  pe fondul aspiraţiilor naţionale ale popoarelor.

Războiul plutea în aer, atentatul de la Sarajevo dovedind imposibilitatea evitării lui. În scurtă  vreme declaraţiile de război ale celor două grupări politico-militare au transformat un conflict zonal într-unul mondial.

Cei doi împăraţi, Wilhelm al II-lea al Germaniei şi Franz Joseph al Austro-Ungariei, i-au cerut Regelui României să-şi respecte angajamentele de aliat şi să se alăture Alianţei. Regele a organizat Consiliul de Coroană  şi a propus, invocând Tratatul din 1883, intrarea ţării noastre în război de partea Puterilor Centrale. Majoritatea celor prezenţi au fost de acord cu punctul de vedere susţinut de primul-ministru Ionel Brătianu, potivit căruia pentru moment România să se declare neutră urmând ca mai târziu să se angajeze în război de partea Antantei, după ce va obţine din partea acesteia recunoaşterea drepturilor României asupra Transilvaniei şi Bucovinei. Carol I a respectat cu amărăciune decizia Consiliului: „Constat că reprezentanţii ţării, aproape în unanimitate, au cerut neutralitatea. Ca rege constituţional mă supun voinţei dumneavoastră. Mi-e frică însă că prestigiul ţării va ieşi micşorat din şedinţa de astăzi şi mă tem că aţi luat o hotărâre de care România se va căi în viitor”[5]

Pentru Carol au urmat două luni de suferinţă şi neîmpăcare. Zilele s-au scurs cu repeziciune iar la capătul lor bravul monarh s-a stins din viaţă, la 27 septembrie 1914, după 48 de ani de domnie în mijlocul naţiunii pe care a fost chemat s-o conducă.

Trei cuvinte: modernizare, independenţă, regat, ar putea să cuprindă sintetic o epocă  marcată  de personalitatea regelui Carol I. Fiecare dintre aceste cuvinte cheie arată măsura faptelor unui monarh profund angajat în opera de edificare a unei ţări prospere şi libere. Şi-a îndeplinit misiunea cu mult devotament şi înţelepciune având încredere în Dumnezeu şi în  buna judecată a poporului său.

În mesajul testamentar  din 1899 Carol I scrie cele mai frumoase cuvinte adresate ţării sale: “Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns acuma să ocupe o poziţie vrednică între Statele europene, m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să îndeplinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului.  Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei, contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit fără frică şi fără şovăire, înainte pe calea dreaptă, având nemărginita încredere în Dumnezeu şi în bunul-simţ al credinciosului meu popor.~[6]


[1] Monitorul oficial~, nr.60 din 15 martie 1881

[2] Tzigara-Samurcas, Al., Fundatia Universitara Carol I 1891-1931, Bucuresti 1931, p.13.

[3] Gheorghe Căzan, Şerban Rădulescu-Zoner, România şi Tripla alianţă. 1878 – 1914, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, p.123

[4] Keith Hitchins,~ Desăvârşirea naţiunii române~, pag 414, Istoria României, coordonator Mihai Bărbulescu, Ed. Enciclopedică, Buc.1998

[5] Ion Bulei, Arcul aşteptării. 1914 – 1915 – 1916, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981, p.63

[6] Testamentul Regelui Carol I, Ziarul ~Romanul~, Arad, 5/18 Octombrie 1914

http://www.cotidiantr.ro/monarhia-sau-republica-iii-68020.php#.UsbVZNJdXfI

Read Full Post »


 Foaia Transilvana – Cotidianul Transilvan

Monarhia sau Republica? (V)
Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia POP  Data:  2.10.2013  Ora:  00:01  Citiri:  783

CONTINUARE

Carol al II-lea

Imediat după moartea Regelui Ferdinand, Regenţa a intrat în funcţiune. Membrii desemnaţi erau: Principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, Preşedintele Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie.

Funcţionarea ineficientă şi lipsa de autoritate  a Regenţei pe fondul conflictelor  dintre liberali şi ţărănişti au grăbit revenirea în ţară a principelui Carol.

Moartea lui Gheorghe Buzdugan şi înlocuirea sa cu  Constantin Sărăţeanu, o personalitate ştearsă, a compromis definitiv Regenţa. Miron Cristea a făcut o descriere foarte plastică a modului în care funcţiona:  ~Regenţa nu merge pentru că nu are cap. Prinţul îşi fumează ţigările, Sărăţeanu cercetează cărţile, eu, un preot, nu pot decât să încerc a împăca”.[1]

Susţinătorii lui Carol l-au convins să vină în ţară pentru a reanaliza decizia privind revenirea sa pe tron.  Principele s-a întâlnit cu diverşi oameni politici şi majoritatea lor, cu excepţia liberalilor, care s-au opus vehement,  au fost de acord cu anularea legilor din 4 ianuarie 1926.

Astfel în ziua de 8 iunie 1930, Camerele reunite ale Parlamentului au votat pentru încoronarea Alteţei Sale Regale Carol al II-lea ca Rege al României iar  fiul său, Mihai, a primit titlul onorific de Voievod de Alba-Iulia.[2]

Începuturile domniei

Perioada domniei lui Carol al II-lea fost una a contrastelor,  remarcabilă prin progresele realizate în toate domeniile, dar în acelaşi timp grav afectată de tendinţele autoritare ale unui monarh avid de putere.

Prin escapadele sale sentimentale Carol a adus grave prejudicii monarhiei şi implicit ţării. Mai întâi a renunţat la titlul de Principe Moştenitor pentru a se căsători cu Ioana Lambrino, iar apoi pentru a trăi cu Elena Lupescu.

După proclamarea sa ca rege şi-a continuat viaţa aventuroasă păstrând relaţia cu Elena Lupescu în ciuda promisiunilor făcute lui Iuliu Maniu înainte de încoronare. Liderul Partidului Naţional Ţărănesc i-a cerut  lui Carol să respecte ~obligamentul~, adică să se  separe de Elena Lupescu şi să se împace cu Regina Elena.[3] Regele a nesocotit promisiunile făcute aducând-o în ţară pe metresa sa şi impunând reginei exilul.

În jurul Elenei Lupescu s-a constituit camarila regală, constituită din: bancheri, mari industriaşi şi oameni politici apropiaţi, care în scurt timp a devenit un important pol de putere politică.[4]

Încă de la începutul domniei Carol al II-lea s-a folosit de toate tertipurile politice pentru a-şi spori puterea: a susţinut guverne de uniune naţională, a încurajat disputele din interiorul partidelor, s-a folosit de partide mici şi în cele din urmă  a instaurat un regim de dictatură. Contextul internaţional era favorabil; în anii ’30 majoritatea ţărilor din Europa s-au orientat spre regimuri dictatoriale, iar Franţa şi Anglia, singurele democraţii, sperând într-o pace iluzorie, au recurs la politici conciliatoriste faţă de Germania nazistă.

Dictatura regală

Ascensiunea legionarilor şi atacurile virulente la adresa regimului democratic, solicitând orientarea României spre Axa Roma-Berlin dar şi acordul secret al primului ministru Octavian Goga cu Corneliu Zelea Codreanu pentru a câştiga cu orice preţ alegerile,  l-au determinat pe rege să intervină şi să impună demisia  premierului şi formarea unui guvern de uniune naţională prezidat de Miron Cristea. Constituţia din 1923 a fost abrogată adoptându-se o nouă lege fundamentală prin care i se recunosc monarhului largi prerogative executive şi legislative.[5] Prin decretul-lege din 30 martie 1938 au fost dizolvate partidele politice.[6] Printr-un  nou decret-lege s-a constituit Consiliul de Coroană cu rol consultativ, membrii fiind numiţi prin decret regal.[7]

Continuând  opera de consolidare a regimului său personal, Carol a impus prin mai multe decrete-legi, numirea primarilor şi a prefecţilor, împărţirea ţării în 10 ţinuturi conduse de rezidenţi regali. Pentru a solidariza întreaga ţară în jurul tronului s-a înfiinţat Straja Ţării[8], (organizaţie paramilitară pentru copii şi tineri) şi Frontul Renaşterii Naţionale, “ca unică organizaţie politică în stat”.[9]

Un nou război devastator

În ciuda tuturor măsurilor de centralizare a puterii, situaţia României în relaţiile internaţionale s-a depreciat semnificativ, pericolele externe ameninţând grav stabilitatea şi integritatea statului român ca urmare a agresiunii Germaniei naziste şi a politicii conciliatoriste a Franţei şi a Marii Britanii (Acordul de la Munchen, 1938).  Vizitele suveranului la Londra şi Paris şi întrevederea cu Hitler n-au avut efectele scontate. Mai mult Fuhrerul, pe un ton ameninţător, a propus regelui condiţii inacceptabile: ieşirea României din Societatea Naţiunilor, încheierea unei alianţe cu Germania, orientarea ţării spre Axa Roma-Berlin şi aducerea la putere a Legionarilor. Regele a respins  propunerile iar cei doi şefi de stat s-au despărţit în termeni reci.

Ameninţarea unui nou război devastator plana asupra Europei. Evenimentele s-au derulat cu repeziciune mai ales după încheierea pactului de neagresiune Ribbentrop- Molotov (23 august 1939), ce conţinea note adiţionale secrete privind împărţirea Europei între Germania nazistă şi Rusia sovietică. În scurt timp, la 1 septembrie 1939,  Germania a invadat Polonia. Două zile mai târziu Franţa şi Marea Britanie, venind în sprijinul aliatei lor,  au declarat  război Germaniei, fapt ce a dus la declanşarea celui de-al doilea război mondial.

La 6 septembrie Regele a convocat Consiliul de Coroană în cadrul căruia s-a hotărât neutralitatea României sau cu alte cuvinte “observarea strictă a regulilor neutralităţii stabilite prin convenţiile internaţionale faţă de beligeranţii actualului conflict”.[10]

Piererile teritoriale

Aplicarea prevederilor Pactului Ribbentrop-Molotov a impus României pierderea Basarabiei şi Bucovinei de Nord în urma notelor ultimative adresate României de către Uniunea Sovietică la 26 şi 27 iunie 1940. Regele a organizat Consiliul de Coroană şi a propus să se riposteze cu armele, dar propunerea sa a fost respinsă de majoritatea membrilor Consiliului, hotărându-se cedarea celor două teritorii fără luptă. În acelaşi an  Transilvania de Nord (30 august) şi Cadrilaterul (7 septembrie) au fost separate de statul român.  În această situaţie regele l-a chemat pe generalul Ion Antonescu să formeze guvernul. După investirea generalului cu puteri depline şi la insistenţele acestuia, Carol al II-lea a abdicat în favoarea fiului său Mihai I la 6 septembrie 1940.[11]

România lui Carol al II-lea

În ciuda tuturor derapajelor politice, în perioada domniei lui Carol al II-lea România a atins cel mai înalt nivel de dezvoltare economică. Politicile liberale bazate pe principiul “prin noi înşine” au dat roade: tarifele de import ridicate au favorizat dezvoltarea industriei petroliere, metalurgice şi de textile. Totodată s-au consolidat sistemul bancar, transporturile şi sistemul finanţelor publice. Anul 1938 a marcat o perioadă de vârf a economiei interbelice, România clasându-se pe locul 1 în Europa la producţia de petrol, pe locul 2 la producţia de gaze naturale şi aur şi pe locul 4 la producţia de grâu.[12]

În egală măsură România a fost deosebit de prolifică şi din punct de vedere cultural. Regele Carol al II-lea a protejat cultura românească, acordând sprijin financiar artiştilor şi scriitorilor vremii. La iniţiativa lui au luat fiinţă Revista Fundaţiilor Regale şi Editura Fundaţiilor Regale.  De cei doi piloni ai culturii româneşti se leagă numele unor mari personalităţi şi scriitori celebri: Mircea Eliade, Emil Racoviţă, Tudor Arghezi, George Călinescu, Mircea Vulcănescu, Nicolae Iorga, Emil Cioran, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt,  Mihail Sebastian şi mulţi alţii.

La apariţia Revistei regele Carol al II-lea declara “Cultura noastră nu trebuie să fie numai de import, ci produsul acestui neam, sprijinit pe trecutul nostru şi infinitele mijloace ale ţării, prelucrate ca mijloace care trebuie să ni le pună la îndemână minţile luminate, de oriunde ar veni ele.”[13]

România interbelică a atins cel mai înalt nivel de dezvoltare şi afirmare,  a practicat o democraţie reală, a participat la jocul diplomatic internaţional, contribuind la eforturile de menţinere a păcii şi securităţii, şi nu în ultimul rând a stimulat energiile creatoare ale  marilor  personalităţi ale culturii româneşti,  numele lor făcându-se cunoscute în întreaga lume.


[1] Nicolae Iorga, Memorii, vol. V, Editura ~Nationala~ – S. Ciornei, 1931, p. 373.

[2] C. Hamangiu, Codul general al României, vol. XVIII, Bucureşti, 1930, p. 345.

[3] Ioan Scurtu, Iuliu Maniu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p.63.

[4] Nichifor Crainic, Zile albe, Zile negre. Memorii, Bucureşti, Casa Editorială Gândirea, 1991, pp.234-235.

[5] Constitutia din 1938, Art. 30-33.

[6] Decret-lege pentru dizolvarea asociaţiilor, grupărilor şi partidelor politic, 8.4. art.I-III, Monitorul oficial, 30 martie 1938 / Ioan Scurtu, Culegere de documente şi materiale privind istoria României, februarie 1938-septembrie 1940, Bucureşti, Tipografia Universităţii, 1974, p. 97

[7] Decret-lege pentru infiintarea Consiliului de Coroana, 8.3.art.I-V, publicat in Monitorul oficial din 31 martie 1938 / Ioan Scurtu,Theodora Stanescu Stanciu, Georgiana Matgareta Scurtu, Romania intre anii 1918-1940, Documente si materiale, p.126.

[8] Monitorul Oficial din 15 decembrie, 1938.

[9] Ioan Scurtu, Theodora Stanescu Stanciu, Georgiana Matgareta Scurtu, Romania intre 1918-1940, Documente si materiale p. 130 /  Decret pentru infiintarea Frontului Renasterii Nationale

[10] Comunicat privind neutralitatea Romaniei, în „Monitorul oficial”, din 7 septembrie 1939.

[11] Decret-lege privitor la depunerea juramantului de catre Regele Mihai în Ioan Scurtu, Culegere de documente şi materiale privind istoria României (februarie 1938-septembrie 1944, pp. 282-283.

[12] Serban Papacostea, Carol II- rol si imagine, Revista 22, febr.2003.

[13] Articol de Romulus Dan Busnea,http://www.princeradublog.ro/atitudini/valorile-regalitatii-cultura-romana-1/

http://www.cotidiantr.ro/monarhia-sau-republica-v-69463.php#.UsbDtNJdXfI

Read Full Post »


Foaia Transilvana-Cotidianul Transilvan
Monarhia sau Republica? (VII)
Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia POP  Data:  25.10.2013  Ora:  10:30  Citiri:  534
 REGELE MIHAI

 (continuare)

Războiul pentru Basarabia

Ion Antonescu îl trata în continuare pe Mihai I cu aroganţă,  refuzându-i orice amestec în treburile statului. Palatul Regal era împânzit de informatori, care făceau rapoarte către conducătorul statului în legătură cu orice acţiuni suspecte întreprinse de Rege.

Cea mai gravă insultă adusă Suveranului de către generalul Ion Antonescu a fost implicarea României în război de partea Germaniei. Informaţia a ajuns la urechile Regelui pe căi neoficiale, de la un colonel de armată. Majestatea Sa relatează discuţia pe care a avut-o cu Antonescu la aflarea veştii:

“L-am întrebat: ‘Ce-i asta? E adevărat?’,  ‘Da este adevărat’ a răspuns el. ‘Dar mie de ce nu mi-aţi răspuns nimic?’ ‘Credeam că o să aflaţi din jurnale’. Propoziţiunea aceasta a lui a fost amestecată printre fel de fel de cuvinte fără nici un rost, se vedea că este încurcat şi că i-ar fi fost mai uşor să  dea socoteală printr-un intermediar, şi nu în mod direct, cum îl obligam eu”.[1]

Regele Mihai I a fost de acord cu războiul pentru recuperarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, acordându-i lui Ion Antonescu gradul  de mareşal[2], dar a dezaprobat continuarea războiului dincolo de Nistru.

În urma atacului japonez de la Pearl Harbour (7 Decembrie 1941), SUA a intrat în război semnând împreună cu Marea Britanie, URSS şi alte 26 de ţări Declaraţia Naţiunilor Unite (1 ianuarie 1942).  Dincolo de Nistru România se angaja în război nu numai împotriva Uniunii Sovietice, ci şi împotriva Aliaţilor anglo-americani. Iuliu Maniu, într-o scrisoare adresată mareşalului, se pronunţa împotriva continuării războiului pe teritoriul sovietic: “Dacă întreaga opinie românescă, cu noi toţi, am fost pentru recucerirea provinciilor rupte prin agresiune de la patria-mamă, suntem categoric în contră ca România să urmărească obiective de agresiune. Nu este admisibil să ne prezentăm ca agresori faţă de Rusia – astăzi aliata Angliei, probabil învingătoare, pentru alt obiectiv decât Bucovina sau Basarabia,  în tovărăşie de arme cu Ungaria şi Axa, care ne-au luat printr-un act arbitrar, neratificat de nimeni, o parte importantă a ţării noastre, vătămandu-ne teritoriul, mândria şi onoarea naţională.”[3]

În ciuda protestelor venite din ţară, Antonescu l-a urmat pe Hitler dincolo de Nistru, considerând onoarea militară, angajamentele făcute Fuhrerului, mai importante decât interesele ţării.  A persistat în această obsesie chiar şi atunci când era evidentă pierderea războiului pentru germani.

La invitaţia mareşalului, Regele vizitează frontul în Crimeea. Confruntat cu realităţile războiului a fost profund afectat de felul în care erau trataţi soldaţii români şi cu câtă uşurinţă erau trimişi la moarte. “Însuşi comandamentul german îl acuzase pe general de irosirea nechibzuită a trupelor”[4]. La sfârşitul lunii iulie 1942, Regele a vizitat Odessa, unde armata română suferise grele pierderi.[5] În timpul asaltului asupra Odessei  au pierit 4.599 de ofiţeri români din totalul de 4.821 de cât dispunea Armata  a IV-a .[6]

Diferenţele de viziune politică şi ideologică îi vor despărţi pe apărătorii democraţiei, Regele, reprezentanţii opoziţiei, de Antonescu şi de regimul său dictatorial. Opţiunea mareşalului pentru dictatură este clar exprimată într-o scrisoare adresată lui  Iuliu Maniu: “Dumneavoastră sunteţi pentru regimul democratic, parlamentar şi pentru o politică externă alături de puterile democraţiilor apusene. Eu sunt pentru regimul intern al statului naţional totalitar şi pentru o politică externă alături de puterile Axei”.[7]

Principalele motive de disensiune dintre Rege şi Mareşal erau: implicarea României în războiul lui Hitler, decimarea trupelor româneşti şi acţiunile antisemite. Regele a protestat împotriva masacrului de la Odessa şi s-a implicat în eliberarea dr. Filderman, şeful comunităţii evreieşti din România. De asemenea Regina-Mamă şi-a asumat mari riscuri în încercările ei de a-i proteja pe evrei. Cu foarte mult curaj i-a cerut  ambasadorului Germaniei la Bucureşti, Manfred von Kilinger, să arate înţelegere faţă de atâţia oameni nevinovaţi.  Numită la Berlin “iubitoare de evrei”, Regina-Mamă a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a influenţa deciziile privind tratamentul inuman la care aceştia  erau supuşi. Rezultatul a fost o încetinire a convoaielor cu evrei şi amânarea organizării altora.

După cinci decenii de la tragicul moment istoric, evreii i-au recunoscut Reginei-Mamă meritele, acordându-i titlul “Drept între popoare”.

După Victoria de la Stalingrad (1942), armata sovietică a trecut în ofensivă, eliberând  Crimeea şi alte teritorii, ajungând în primăvara anului 1944 pe Nistru.

Reprezentanţii opoziţiei democratice au intensificat acţiunile de protest şi au stabilit contactele externe în vederea ieşirii României din război, ca urmare a succeselor obţinute de Armata Rosie şi a situaţiei dezastruoase a armatei române. Negocieri privind încheierea armistiţiului cu Aliaţii s-au purtat la Cairo de către Barbu Ştirbei. Tratativele nu au avut niciun rezultat concret, deoarece la Conferinţa de la Teheran (noiembrie-decembrie 1943),Roosevelt, Churchill şi Stalin au hotărât să nu poarte negocieri cu Puterile Axei şi cu sateliţii ei,  ci să le impună capitularea necondiţionată.[8]

Conştient de pierderea războiului, Antonescu  a căutat şi el soluţii pentru încheierea armistiţiului.  În negocierile de la Stockholm mareşalul a respins propunerea Uniunii Sovietice de acceptare a frontierei din 1940.

Situaţia era tot mai gravă pentru România în condiţiile în care Armata Roşie ajunsese în Nordul Moldovei şi intenţiona să ajungă în Muntenia la câmpurile petroliere de la Ploieşti.

Liderul partidului communist, Lucreţiu Pătrăşcanu, a hotărât să se implice împreună cu partidul său alături de Rege şi partidele democratice în acţiunea de scoatere a României din război. În urma consultărilor din 20 iunie 1944 s-a constituit  Blocul Naţional Democrat, format din PNŢ, PNL, PSD, PCR, care urma să semneze armistiţiul cu Naţiunile Unite.

Precipitarea evenimentelor a urgentat pregătirea îndepărtării lui Ion Antonescu şi închierea armistiţiului. Retragerea armatei române pe linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila  pentru a opri ofensiva sovietică (22 august 1944) a constituit semnalul pentru punerea în aplicare a planului de demitere a mareşalului. În aceeaşi zi Antonescu a sosit în ţară şi în urma unei întrevederi cu ţărănistul Ion Mihalache a fost din nou confruntat cu dorinţa opoziţiei democratice şi a Regelui de a încheia armistiţiul.  URSS a anunţat printr-o telegramă trimisă la Ministerul de Externe, că este de acord cu încheierea armistiţiului. Iuliu Maniu l-a informat pe rege despre conţinutul telegramei şi a sugerat să-i  ceară  mareşalului  în mod imerativ să accepte armistiţiul.

VA CONTINUA

Monarhia sau Republica? (I)

Monarhia sau Republica? (II) 

Monarhia sau Republica? (III) 

Monarhia sau Republica? (IV)

Monarhia sau Republica? (V)

Monarhia sau Republica? (VI) 


[1] Ivor Porter, Mihai I al Romaniei, ed. Allfa, Bucuresti 2006, p.69.

[2] Monitorul oficial,  nr. 200 din 24 august 1941.

[3] Cicerone Ioniţoiu, Viaţa politică şi procesul lui Iuliu Maniu, vol.2, editura Libra Vox.

[4] Ivor Porter, Mihai I al Romaniei, ed. Allfa, Bucuresti 2006, p. 70.

[5] Universul”, nr.211 din 5 august 1942.

[6] Ivor Porter, Mihai I al Romaniei, ed. Allfa, Bucuresti 2006, p. 70.

[7] Ibidem, p.73.

[8] Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol. II (1939 – 1945), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1976, p.146.

http://www.cotidiantr.ro/monarhia-sau-republica-vii-69927.php#.Usa0FNJdXfI

Read Full Post »


Camelia Pop, istoric: „România are nevoie de o curăţire profundă a conştiinţei”

Categorie:   SPECIAL FTR  Autor:  Daniel Iftene  Data:  28.12.2009  Ora:  19:03  Citiri:  9006

Istoricul Camelia Pop scrie despre trecutul comunist şi-şi pregăteşte elevii pentru un viitor corect

Camelia Pop (Foto) este istoric profesor de istorie la Liceul „Mihai Eminescu”. Anul acesta a publicat o carte despre martirajul preoţilor în închisorile comuniste, încercînd să înţeleagă şi să transmită adevăratul înţeles al gesturilor lor încărcate de credinţă. La două decenii de la căderea regimului dictatorial, Camelia Pop încearcă să îşi ajute elevii să afle adevărul despre o perioadă neagră din istoria noastră, adevăr pe care aceştia se pare că îl primesc mai bine decît generaţiile precedente.

- La 20 de ani de la căderea comunsimului, mai credeţi în schimbare?

- Noi, românii credem că nu putem schimba lucrurile. Dar nu e aşa.  Tinerii aceia din 89 n-au ieşit pe stradă aşa, de la sine. Există o legătură între ei si mari făuritori de istorie, cum au fost cei din perioada persecuţiilor comuniste. Între martiri există o legătură extraordinară.  Nu se întîmplă lucrurile de la sine, nu aşa, pentru că a lipsit salamul din frigider… Aţi văzut ce spuneau: noi murim ca să fim liberi, deci nu murim ca să avem salam. În copiii aceştia de 16-20 de ani trăia toată libertatea poporului român. Aşa trebuie privite lucrurile, nu că ar fi ieşit din bravadă. Nu ieşi din bravadă ca să mori. Ieşi din bravadă ca să faci bravadă.

- Cum primesc elvii dumneavoastră informaţiile despre comunism şi Revoluţie?

- Odată, la ora de istorie, elevii mei mi-au cerut sa le vorbesc despre Revolutie. Au fost atît de marcaţi încît la următoarea oră mi-au cerut să le spun continuarea.  Este o fascinaţie faţă de nazism şi comunism. Dar dincolo de fascinaţie este si o sete de adevăr. Pentru multi oameni comunismul însemna că nu ai una şi nu ai alta si transmit mai departe propiile lor experiente.  La scoala noi invatam elevii despre toate sistemele politice, ii ajutam sa faca comparatii, de pilda intre comunism si Nazism. Mulți au ajuns la concluzia ca cel mai important lucru este libertatea.  In noi, în oameni, există tot adevărul, trebuie doar sa cernem balastul informational pentru a-l gasi.  Daca suntem atenți reacţionăm corect la sistemul de valori, chiar dacă nu l-am învăţat, pentru ca omul e om si dincolo de sistem.

- Cît de greu este pentru un istoric şi un profesor de istorie să prezinte nişte evenimente ale căror personaje sînt încă în viaţă, ale căror dosare nu au fost închise?

- Aici e într-adevăr o problemă. Politica este istoria de mîine. Mîine, istoricul revine asupra tuturor evenimentelor şi faptelor istorice şi le interpretează avînd distanţă. Şi atunci, obiectivitatea este mai mare. Ce putem noi face, ca profesori de istorie este sa-I invatam pe elevii nostril sa gândească. Noi trebuie să păstrăm raţionalitatea discursului, să ne inhibăm propriile emotii.

- Şi totuşi, toate mărturiile pe care le redaţi şi în cartea dumneavostră, au o puternică încărcătură emoţională.

- Experiențele maririlor trebuie facute cunoscute. Este necesar sa le insuflam elevilor respectul pentru sacrificiul lor, pentru credinta lor in libertatea noastră . Au murit cu gandul la noi si acest lucru emotionează. Povestindu-le despre supravietuitorii persecutiilor comuniste o tăcere meditativă a pus stăpânire pe clasă.  Dacă mărturia unui martir naşte asemenea reacții înseamnă că  suferinţa lui n-a fost inutilă.

- Cum îşi asumă copiii o memorie care nu e a lor, cu care au foarte puţine lucruri în comun?

- Noi sîntem obligaţi să ne întoarcem la trecut pentru a înţelege ce s-a întîmplat cu noi. Dacă nu vom face acest lucru, nu o să ne putem merge mai departe. Un popor nu are dreptul să nu-și cunoască propiul trecut și mai ales sa  nu-l înțeleagă. Deci nu este memoria noastră şi totuşi este memoria noastră. Pentru că ei, martirii, n-au murit pur şi simplu, ci au murit conştient pentru a salva un popor, pentru a-i salva demnitatea. Iuliu Maniu şi toţi ceilalţi care s-au jertfit prin închisori, aşa s-au jertfit. Pentru că era o teamă, teama în faţa tăvălugului bolșevic. Mereu în poveştile lor făceau referire la generaţiile următoare. „Să nu ne fie ruşine de generaţiile viitoare”. Atunci putem noi să spunem că nu avem nimic de-a face cu această memorie? Copiii o primesc bine, o primesc mai bine decît generaţia mea sau generaţia dumneavoastră.

- În cartea dumneavoastră aţi încercat să arătaţi felul în care s-a făcut, în închisori, rezistenţă prin credinţă. Credeţi că toţi cei care credeau în Dumnezeu au rezistat mai mult torturilor din celulele comuniste?

- Aţi văzut că în capitolul introductiv am arătat că, în fond, asta e preoţia. Preotul e diferit de noi prin faptul că este ales de Dumnezeu pentru a ne ajuta şi pe noi să ne înălţăm. În închisori au fost și altfel de preoți, cum a fost Valeriu Gafencu.  În ce sens preot? În sensul larg al termenului. Fiecare dintre noi e un preot,  ţine de puterea noastră să ne marturism credința, sa avem  această putere, chiar dacă ar fi să îndurăm torturile fizice sau psihice. Acest tânăr a reuşit să transforme celulele prin care a trecut, în biserici și nu a fost singurul.  Impactul a fost  mare,  s-au convertit evrei, comunişti, atei ceea ce arată că în asemenea locuri, cum au fost închisorile comuniste, Dumnezeu a fost mai prezent decît oriunde şi nu pentru că El nu ar fi prezent peste tot, ci pentru că ei Îl căutau mai adevărat decît alţii.  Părintele Matei Boilă avea o teamă foarte mare de torturile fizice şi mărturiseşte că s-a rugat cu credinţa  să nu îl supună la o tortură mai mare decît putea suporta. Şi aşa s-a întîmplat, trebuia să fie dus la Piteşti şi  în ultima clipă nu a mai fost dus. Credința a făcut minuni în închisorile comuniste.

- Dacă lucrurile sînt clare în cazul celor care nu au renunţat la credinţa lor în ciuda torturii comuniste, cum puteţi prezenta poveştile celor care au fost frînţi de sistem, care, la capătul torturilor, au ajuns să colaboreze cu acesta?

- Noi nu putem să-i judecăm pentru că nu ştim cum e să fii într-o asemenea situaţie şi atunci noi nu judecăm. Dimpotrivă, chiar şi căderile acestea sînt prilejuri să medităm profund. Noi, în locul lor, ce am fi făcut? .  Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa a căzut. S-a rugat mult să nu cadă şi a căzut. A trecut prin fenomenul Piteşti, iar la capătul experienţei a devenit torţionar, dar pentru avea un caracter adevărat şi pentru că în el era Dumnezeu mai mult decît în alţii, la capătul calvarului a revenit la credință. Devenise un robot, nu mai ştia de el,  dar încet, de la cuvinte şi clopote auzite în depărtare, şi-a recăpătat conştiinţa şi, de la căderea aceasta, a avut un urcuş pînă în cer.  După eliberare  putea să se înscrie și el în rîndul altor preoţi, care au trădat, dar el  dimpotrivă a marturisit toată viaţa lui o credință vie. Mai târziu a fost din nou arestat, din ordinul  lui Ceauşescu, în condiții asemănătoare cu cele din perioada stalinistă.

- Cum consderaţi poziţia Bisericii Ortodoxe după 1990 şi felul în care s-a raportat la colaborarea unora dintre preoţi cu trecutul comunist?

- N-aș putea să vă spun, dar m-a bucurat cînd am văzut că editura Christiana a început să publice aceste mărturii. Cartea lui Ioan Ianolide, cartea lui Gheorghe Calciu Dumitreasa. Deci o parte a Bisericii ortodoxe încearcă timid să îndrepte lucrurile.

- Credeţi că, după 1990, ne-ar fi ajutat o lege a lustraţiei?

-  Cred că da. Important este sa învățăm să iertăm, sa știm ce s-a întâmplat, să înțelegem și să iertăm.  Dacă aceia care au fost trădaţi nu învaţă să ierte este în defavoarea noastră. Deschiderea arhivelor ar putea fi un dezastru social. Prieteni de-o viaţă  află că  s-au trădat. Dar dacă  arată circumstanţele în care a fost obligați să facă acest lucru poate înțeleg, poate se iartă. Dacă lăsăm ura să crească se vor face alte nedreptăți. În Germania deschiderea arhivelor a fost un dezastru în primă fază, dar incet au învățat să se ierte.
În primul rand oamenii politici  trebuie să treaca prin acest foc purificator. Dacă vrem să arătăm pe bolta cerească steaua României, fără o curăţire profundă a conştiinţei, nu se poate.  Trebuie să vedem cine suntem, să nu ne mai fie frică de trecut şi de păcatele noastre.

În volumul „Preoţia în spaţiul concentraţionar”, istoricul Camelia Pop cuprinde o serie de mărturii puternice ale preoţilor care au trecut prin închisorile comuniste. Subintitulată „Infernul comunist sau drumul spre fericire”, cartea cuprinde o serie de revelaţii ale celor care au înfruntat oribilele torturi prin puterea credinţei.

„Părintele Langa (Tertulian Langa – n.r.) povestea că a fost alergat de o lupoaică, lupoaica Diana, timp de 38-39 de ore într-o cameră cît cea în care sîntem noi acum (cca. patru metri pătraţi – n.r.). Dacă el se oprea, lupoaica îl mînca, pentru că era flămîndă. El alerga la nesfîrşit în cercul acela infinit. L-am întrebat: părinte, dar cum aţi reuşit. Şi mi-a spus: cînd mă prăbuşeam, ceva mă lua şi… nu mai simțeam nimic. E posibil să înţelegem aşa ceva?”  Istoricul clujean adaugă şi răspunsul preotului la întrebarea: „Există imposibilul?”: „ Dumnezeu poate totul și împreună cu El putem și noi totul”.

„La un moment dat nu mai poţi purta toată povara păcatelor tale, cînd paharul se umple. Şi cred că după 20 de ani a venit timpul. Nu zic că de mîine se va întîmpla, dar cred că sîntem împinşi spre aşa ceva”, Camelia Pop, istoric.

http://www.ftr.ro/camelia-pop-istoric-romania-are-nevoie-de-o-curatire-profunda-a-constiintei-34453.php

 

Read Full Post »


Fără iertare nu există iubire/Doctorul Ioan Boilă despre temnițele comuniste

Categorie:   DE COLECTIE  Autor:  Camelia POP  Data:  14.02.2012  Ora:  16:35  Citiri:  53

După ani de persecuții și arestări, România fără Rege, fără elite, pornea pe un drum paralel cu cel al lumii civilizate. În această atmosferă de pierdere ireversibilă, patru tineri au îndrăznit să spargă zidurile tăcerii și să scrie Occidentului un Memoriu de protest față de nelegiuirile care domneau la noi. Pentru gestul lor, aparent fără importanță, dar cu profunde semnificații într-o altă ordine, părintele Boilă, doctorul Boilă, sora lor Elena Boilă și Nicolae Balotă au plătit ani grei de detenție.

”Să facem tot ce stă în puterea noastră să facem” au fost cuvintele sub inspirația cărora  cei patru s-au pus în slujba credinței de a acționa pentru binele și dreptatea lui Dumnezeu. Suntem datori nu numai pentru viața noastră, ci pentru viața neamului în care ne-am născut, mai ales atunci când el este amenințat să dispară,  spune  Doctorul Ioan Boilă privind reflexiv spre trecut.

Astăzi îl găsim plin de energie și  viață și într-un anume fel neatins de trecerea timpului. Lucrează cu dăruire  la Fundația Caritabilă ”Familia Sfântă” pe care a fondat-o pentru a susține două proiecte: Policlinica Fără Plată și Centrul- Caritativ  ”Iubire și Adevăr” . Aici oamenii vin nu numai pentru a se vindeca ci și pentru a găsi răspunsuri  legate de o mai bună înțelegere a credinței  ca act de iubire. Conferințele organizate în Centrul Caritativ-Educativ ”Iubire și Adevăr”   își propun să reunească pe cât mai mulți sub aceeași cupolă a cunoașterii  și carității.

Provenind dintr-o familie cu remarcabile personalități precum Simion Bărnuțiu, Iuliu Maniu, Doctorul Ioan Boilă împreună cu fratele său, Părintele Matei Boilă, au mărturisit asemeni înaintașilor lor același spirit de luptă și dăruire .

În întâlnirea noastră  a acceptat cu bunatate să vorbească despre momentele tragice, dar în același timp mântuitoare, pe care le-a trăit în închisorile comuniste.

 

Camelia Pop – Care au fost Domnule Doctor împrejurările în care ați fost închis în anul 1956?

Dr. Ioan Boilă – Pentru ca să putem înțelege momentul arestării este nevoie să vă vorbesc despre familia mea, pentru că familia este aceea care lasă amprenta adevarată. Familia mea a avut misiunea de a transmite copiilor lor credința și învățătura creștină. Prin rugaciune m-am vindecat. De mic copil am avut mai multe boli ca de exemplu nu vedeam bine și eram în pericolul de a orbi, iar astăzi citesc fără ochelari, conduc fără ochelari, este un adevărat miracol, un miracol făcut prin rugăciunea  Monseniorului Ghika, care i-a spus mamei: ”Nu te îngrijora, copilul va trăi toată viața lui ca și cum n-ar avea boala asta” și așa a fost.

De la părinții noștri am învățat multe lucruri legate de credință, dar ne-au învățat mai puțin despre un aspect esențial al Creștinismului și anume caritatea, ca o condiție a mântuirii. Desigur ni s-a spus să fim milostivi, să avem o atitudine binevoitoare față de săraci, dar nu ni s-a spus că face parte din condițiile mântuirii. Pe lângă credința vie este caritatea, Sf.Pavel spune :”Fără de Iubire totul este zadarnic”și în continuare apostolul spune: ”Chiar dacă îmi dau trupul să ardă fără iubire nimic nu e”. Isus ne-a cerut să-i iubim pe dușmanii noștri, iar acest lucru nu înseamnă afecțiune, sentiment,  ci voința de a-i ierta prin Isus Cristos. Fără iertare nu există iubire.  Dacă nu am ce ierta  al doilea pas este străduința de a-i face bine aproapelui meu, iar al treilea este jertfa.

CP- Cum să-ți iubești dușmanii? Și totuși a fost posibil în închisoare.

Dr.B. Nu numai în închisoare, ci oricând, când ești copil sau adolescent, când ai o meserie sau nu o ai, când ai banii tăi sau nu îi ai, poți să faci binele.  Aici este înțelepciunea lui Dumnezeu: ne cere să facem binele, dar ne oferă și posibilitatea să-l facem prin har. În fiecare clipă eu trebuie să mă determin spre bine.

  1. Documentul urma să fie trimis în Occident pentru a se ști că aici e suficient să spui adevărul ca să fii arestat. Deci noi am intrat în închisoare cu această libertate de a spune adevărul, consideram că aveam o obligație de a spune adevărul      indiferent de consecințe.

CP Dumneavoastră erati atunci conștienți că s-ar putea să plătiți  cu viața îndrăznealade a spune adevărul?

Dr.B. Da, am știut că în închisoare este și acest pericol, așa cum am constatat ulterior, acolo în fiecare clipă moartea îți bătea la ușă. Pe un perete scria: ”Toți vom pleca odată, toți vom pleca pe rând, dar nu se știe unde și nu se știe când”. Era filosofia celui care nu știa unde va fi dus când se deschidea ușa și auzea cuvintele ”fă-ți bagajele”.  Noi am provenit dintr-o familie de preoți, aveam această educație a jertfei. Când eram mici mama se ruga ”Doamne ajută-i să fie folositori neamului și Bisericii.” Pentru noi Dumnezeu se identifica cu Biserica. Strămoșii noștri mulți au fost preoți, iar preotul Ioan Pop, bunicul din partea mamei, a fost vicar episcopal la Năsăud , un om de o mare frumusețe  ca un arhanghel, inteligent și deosebit de bun. A murit la 43 de ani lăsând-o pe bunica văduvă la 31 de ani, cu patru copii dintre care cea mai mică era mama mea. Eu am avut șansa să mă nasc într-o familie în care am primit o educație creștină, iar această educație înseamnă grija pentru celălalt până la jertfă.

În familia noastră au fost și oameni politici exemplari, Maniu, Coroianu, Bărnuțiu, care și-au jertfit viața pentru acest neam alături de mulți alții. Nu se poate ca jertfa a milioane de oameni să fi fost inutilă, dimpotivă jertfa lor ne obligă, ne dă o responsabilitate. Dacă au existat oameni care s-au jertfit pentru neamul nostru nimeni nu are dreptul să-l desconsidere, noi suntem obligați și față de trecut și față de viitor.

Acum poate înțelegeți de ce pentru noi nu a fost așa de greu, noi așa am fost educați, în spiritul dragostei față de Dumnezeu și față de țară.  ”Dați Cezarului ce-i al Cezarului și lui Dumnezeu ce-i a lui Dumnezeu”. Ce i-am dat noi Cezarului a fost această luptă pentru supraviețuirea acestui neam, care era în pericol. Și atunci fratele meu a zis : ”Hai să facem ceva pentru a arata Occidentului ororile care se petrec în România.” Occidentul nu știa ce-i comunismul, știau doar aceia care trebuiau să știe, cei care din păcate n-au ținut cont de noi și au făcut înțelegere cu asupritorii  și ne-au abandonat.

În 1945 eram veniți de curând în Cluj și la unchiul meu Romul Boilă, profesorul de drept constituțional, a fost o masă mare și acolo era invitat un oarecare Marcam, ziarist american din Boston. Se vorbea despre comuniști, despre acțiunile lor agresive. Tata și ceilalți invitați l-au intrebat pe ziarist: De ce nu intervin americanii să ne salveze? Ziaristul îngândurat a spus: ” Să nu vă așteptați la o reacție din partea americanilor mai repede de cinci ani. Americanilor nu putem să le spunem că cei care ne-au ajutat să-l învingem pe Hitler sunt niște criminali.”

Și unii de-ai ai noștri ne-au spus că este o jertfă inutilă: ”Ce credeți  că cei din  Occident o să țina cont de un Memoriu scris de cațiva inși?”. Dar fratele meu a insistat să facem ce era în puterea noastră să facem. Memoriul a fost semnat de mine, de fratele meu Matei Boilă, de sora noastră Elena Boila și de Nicolae Balotă.

Când au început mișcările studentești și arestările, în 1946,  fratele meu era un lider al studenților și membru al Partidului Național Țărănesc.  Pe mine m-au urmărit pentru ca am făcut o grevă de protest împotriva arestării profesorului nostru Papilian, unul din marii profesori ai Clujului, profesor de anatomie, dar și un important om de cultură – a fost directorul Teatrului Național, a scris epigrame și piese de teatru. A venit în Biserica Greco-Catolică și a rămas până la sfârșitul vieții un credincios, el care altădată spunea: ”Tăiați, tăiațși vedeți,  unde găsiți voi sufletul aici?”. După arestarea profesorului Papilian mi-am convins colegii să părăsim amfiteatrul și să nu acceptăm cursul altui profesor. Am plecat toți cu excepția a doi colegi. Unul dintre ei a ajuns profesor universitar, nu-i spun numele pentru că trăiește și azi. Și pentru că a început prigoana am fugit la Bădăcini și dintr-o întâmplare am scăpat, dacă ne-ar fi arestat atunci am fi mers la Pitești la reeducare și nu știu dacă am fi ajuns vii sau dacă nu ne-am fi sinucis cum s-au sinucis alții, sau am fi înnebunit, sau am fi ajuns și noi turnători. Nu știu dacă am fi putut rezista să trăim într-o teroare permanentă cum era acolo zi și noapte. Să ne denigrăm familia, credința și ființele cele mai dragi. Eu sunt convins că rugăciunile mamei noastre și suferințele ei ne-au salvat. Suferințele ei erau mari, soțul arestat, fiica bolnavă, a făcut un șoc psihic când a aflat.

CP – Acestea sunt dovezi clare că Dumnezeu ne însoțește în momentele grele.

Dr.B – Am simțit prin zidurile închisorii cum vine ocrotirea Maicii Domnului, pentru că mama mea în fiecare zi se ruga Paraclisul Maicii Domnului și Rozariul. În cei 45 de ani puțini din cei arestați au fost ca noi. La Malmaison, unde am făcut nouă luni, n-am primit nici o palmă, am primit dupa aceea când nu mi-am făcut norma. Este cu totul altceva să te bată în anchetă și să te terorizeze, să trăiești cu groaza că te scoală noaptea ca să spui nu știu ce lucruri.

CP- La Malmaison nu ați suportat nici un fel de teroare fizică?

Dr.B. – Nici un fel. Desigur am trăit într-o celulă izolată, de exterminare, aproape fără hrană și mereu în tensiune, cu frica că oricând puteam fi bătut .

CP- Rugăciunile mamei v-au însoțit pretutindeni și în cele din urmă v-au salvat.

Dr.B- Cu siguranță. După nouă luni de ședere la Malmaison am trăit una din cele mai fericite zile din viata mea când m-am întâlnit cu fratele meu și cu Nicolae Balotă, moment evocat și de el într-un interviu pentru România Literară.

CP- De la Malmaison unde v-au dus?

Dr.B- De la Malmaison ne-au dus la Uranus (celular din București)  unde am stat două luni fără să fim anchetați, iar de aici am plecat la Jilava.

CP- Și sora dumneavoastră?

Dr.B- Tot la Jilava, dar ea era într-o celulă separată împreună cu o prietenă de-a noastră care a făcut traducerea Memoriului care urma să fie expediat în Occident.

CP – Care a fost sentința de judecată?

Dr.B- Judecata a fost așa: fratele meu a primit 10 ani, eu am primit 8 ani, Balotă 7 ani, iar sora mea 6 ani.

CP- În ce categorie de ”infracțiune” v-au încadrat, erați ”dușmani ai poporului”, trădători?

Dr.B- Inițial ne-au acuzat de înaltă trădare pentru că am vrut să trimitem în străinătate o relatare despre ce se petrecea la noi. Nemaiajungând  Memoriul în străinătate ne-au schimbat sentința.

CP- Cum a ajuns Memoriul la Securitate?

Dr.B. – Eu nu pot să dau nume, nu pot să spun decât că am fost trădați de cineva apropiat căruia i-am arătat Memoriul. Era spiritualul sorei noastre care cerea un sfat cum să oprească această acțiune. Eu de multe ori îi spun fratelui meu că noi am greșit atunci impunând celor dragi suferința noastră. Doar dacă suntem singuri pe lume putem face ce vrem cu viața noastră. Fratele meu are altă concepție, el spune:”Dumnezeu a vrut ca ea să ne fie mamă și dacă noi facem vreo acțiune ea trebuia să sufere. Acțiunea noastră era puerilă și inutilă.”

CPAtunci ați crezut altfel, iar în ordinea lui Dumnezeu lucrurile se văd diferit.

Dr.B- Da, sunt de acord,  pentru că o jertfă adusă lui Dumnezeu pentru o cauză dreaptă, pentru adevărul acestui neam, aduce mult rod.

CP – Eu cred că ați fost curajos, ați mărturisit un crez.

Dr.B- A fost un mod de-al mărturisi pe Isus Cristos și Adevărul lui, iar dragostea de neam face parte din economia divină.

CP- ”Și popoarele vor da socoteală despre faptele lor”.

Dr.B- Acest lucru îl știm din scriptură, responsabilitatea este nu numai individuală ci și colectivă. Să revenim. În Memoriu am scris despre comunizarea României, despre persecuții, dar mai ales despre impunerea ateismului la noi, care a distrus Biserica și a anihilat  focarele de spiritualitate. Nu numai Biserica noastră, dar și ortodoxia a suferit.  Am stat cu părintele  Iovan de la Mănăstirea Vladimiresti, iar fratelui meu i-a dictat paraclisul prin perete. Este unul din marii clerici ai noștri, care acum trăiește la Rohia.

CP- Ați spus că ați stat cu părintele Matei Boilă la Jilava. Cum erau zilele acolo?

Dr.B- Fericite pentru că eram împreună. Aceste zile de la Jilava veneau  după nouă luni de  izolare când n-am văzut pe nimeni, decât puțină vreme am stat cu unul despre care știam că este trădător. N-am știut de la început, dar pe parcurs mi-am dat seama. Unul din chinurile închisorii era foamea, pentru că primeam o mâncare de exterminare: dimineața  o supă de mămăligă, terci îi ziceau ei, iar la amiază o supă limpede de varză. Cel cu care stăteam în cameră era tânăr săracu și speriat, nu-i port pică, avea misiunea să mă inspecteze. Într-o zi când era plecat la anchetă gardianul i-a adus o porție de mămăligă cu marmeladă. Atunci mi-am dat seama că-i favorizat. Deci cum îți spuneam la Jilava eram fericit pentru că nu mai eram singur, eram cu fratele meu.

CP- La Jilava condițiile erau ”extraordinare”, nu aveați aer, stăteați înghesuiți.

DrB- Aș putea să-ți spun că Jilava este una din pușcăriile cele mai îngrozitoare, unde au murit atâția, unde au fost împușcați.

CP- A fost și așa.

Dr.B- Adevărul este altul, în aceeași închisoare, în același timp, în unele pavilioane era un regim și în altele era alt regim. De exemplu la Aiud în zarcă era exterminare, în Gherla era exterminare, în câteva luni erai gata, dar în alte părți nu.  La Gherla erau celule cu deținuți care erau scoși la muncă, aveau o mâncare acceptabilă și fără bătăi. La fel era și la Jilava.

Când fratele meu a fost închis prima data la Jilava condițiile erau infernale.

CP- Părintele Langa spunea că cel mai mult au suferit de lipsa de aer, că stăteau în genunchi pentru a trage câteva guri de aer de  sub ușă.

Dr.B. –Eu am făcut același lucru la Botoșani, unde într-o cameră ca asta stăteam 30 de inși, dormeam în paturi suprapuse câte doi, aveam o fereastră de 40 de cm pe 70, cu obloane, care nu permiteau aerului să pătrundă în celulă. Abia după ce am făcut greva foamei ne-au împrăștiat în camere mai mari. La Jilava erau condiții destul de acceptabile, stăteam în frig, mâncarea nu era îndestulătoare, dar măcar nu trăiam înghesuiți 50 de persoane într-o celulă și aveam paturi nu priciuri, paturi cu saltea. Fratele meu și părintele Langa, când au fost închiși prima dată la Jilava,  dormeau până și sub priciuri așa de mulți erau.

CP- La șerpărie.

Dr.B – Da, la șerpărie.  Eu la șerpărie n-am stat niciodată. O dată la Gherla am stat într-o celulă fără paturi și eram așa de mulți încât stăteam unul lângă altul ca sardelele, iar când unul se întorcea trebuia să ne întoarcem toți atât de puțin loc era. Și totuși unul rămânea în picioare și era obligat să doarmă în jurul wc-ului unde se găsea un pic de loc. Se trăgea la sorți și fiecare ajungea pe rând să doarmă în acel loc. Odată un profesor din celulă a spus: ”Eu nu stau acolo puteți să mă omorâți, eu nu stau acolo”. În schimbul unui turtoi a stat altul în locul lui.

CP – La Jilava, unde ați beneficiat de condiții mai bune, ce făceați, cum vă petreceați timpul?

Dr.B-Ocupația principală era rugăciunea.

CP- Aveați preoți cu dumneavoastră?

Dr.B- O, erau celule cu 100 de  preoți.

CP- Am citit că unii dintre ei și-au pierdut credința.

Dr.B- Au fost și preoți care au cedat uneori pentru un blid de linte. Acolo trădarea consta să devii trădător și suferința cea mare a noastră era să trăim mereu cu frică  și să ne cenzurăm. Dacă ne rugam împreună ne pâra și eram duși la carceră. Ei erau oarecum stăpânii noștri pentru că fiecare celulă avea pe unul care făcea ordinea și raporta despre noi.

CP- Ați spus că principala ocupație era rugaciunea, aveațși alte ocupații?

Dr.B- Depinde cu cine eram în celulă, dacă aveam norocul să fim cu oameni de cultură se organizau conferințe, se învățau limbi străine.

CP- Nicolae Balotă a relatat într-un interviu că erau unii care povesteau romane cu atâta pasiune încat uneori gardieni se lăsau răpiți pentru o clipă de bucuria lecturii.

Dr.B- Un extraordinar povestitor era Ovidiu Cotruș.

CP- Câți ani ați stat în inchisoare și cum a fost viața dumneavoastră la întoarcere?

Dr.B- Am stat 8 ani iar la întoarcere m-am întors la Ochiuri unde lucrasem înainte de

închisoare ca felcer după ce m-au dat afară din facultate. După un an și ceva de la eliberare am dat examen la facultate și am reușit.

CP- Pe soția dummneavoastră ați cunoscut-o când erați student?

Dr.B- Da, eram student în anul patru.

CP- Cum a fost viața ei alături de un soț, fost deținut politic?

Dr.B – În carieră a avut de suferit. Cu mare greutate și-a dat doctoratul, iar până la revoluție n-a putut avansa de la poziția de asistent, astăzi este conferențiar.

CP – Revenind la experiența dumneavoastră din închisoare, ce a rămas după ea?

Dr.B- Tot a rămas, nimic nu se poate șterge, dar în timp se modifică percepția, atunci am trăit în suferință și teamă, astăzi spun și eu ca și mulți alții că îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru această experiență extraordinară,  pentru ocrotirea pe care am simțit-o în toate momentele grele, pentru că mi-am păstrat mintea întreagă și mai ales pentru că mi-a dat tăria să nu cedez.

Șederea mea acolo o văd ca pe un dar și ca pe o ispășire. Aceste cuvinte pot fi rostite numai din perspectiva credinței. Multi spun: ” Mi-am pierdut tinerețea în închisori, criminalii, ticăloșii.” Au dreptate într-un fel pentru că s-au jucat cu viața oamenilor.

CP- Dumneavoastră v-ați iertat dușmanii. Ce era în mintea dumneavoastră atunci?

Dr.B- Isus, el a iertat în mine. Într-o lume desacralizată Spiritul Sfânt este disprețuit, iar noi tocmai de El avem nevoie în tot ce întreprindem, El ne dă harul să reușim.  Harul se dobândește prin rugăciune, credință și iubire. Ruptura de păcat ne convertește la credință și iubire,  rugăciunea menține vie legătura cu Spiritul Sfânt, iar Sfintele Sacramente ne îmbogățesc viața prin har.

CP- Care să fie misterul suferinței?

Dr.B- Suferința este legată de viață, cum o trăiești este totul, dacă o trăiești cu revoltă este irosită toată viața, daca trăiești oferind-o în comuniune cu Isus Cristos  este o bogație nemaipomenită.

Nu uitați următorul lucru: nu puteți face nimic fără har, iar harul îl obtineți prin rugăciune și printr-o credință vie care este iubirea, nu părăsiți Biserica, ea are mijloacele de mântuire.

http://www.ftr.ro/fara-iertare-nu-exista-iubiredoctorul-ioan-boila-despre-temnitele-comuniste-53374.php

http://cronicaromana.ro/2012/02/15/fara-iertare-nu-exista-iubiredoctorul-ioan-boila-despre-temnitele-comuniste/

Read Full Post »


Read Full Post »


MĂRTURIE: Părintele Matei Boilă, despre infernul de la Piteşti şi dezamăgirile de după 1989
Categorie:   SPECIAL FTR Autor:  Camelia Pop Data:  23.03.2011

I.

Casa familiei preotului Matei Boilă, aşezată departe de zgomotul oraşului, într-un colţ de rai, cu grădină şi greieri cîntînd vara sub un cer de curcubeu, aminteşte de o lume demult apusă, pe care arareori noi astăzi mai avem răgazul s-o visăm. Este lumea în care părintele trăieşte. Nu întotdeauna a fost atît de norocos, nu întotdeauna s-a bucurat de un ambient atît de fericit, pentru că vremurile au fost mai mult potrivnice. Dar cînd ele au devenit mai blînde în casa sa alături de cei dragi domnea aceeaşi atmosferă de calm şi siguranţă desprinsă din inimile lor rugătoare. „Pentru că familia mea şi prietenii mei gîndeau la fel, în jurul nostru totul părea neschimbat”, spune azi pr. Boilă privind în urmă după atîţia ani.

Instaurarea regimului comunist a însemnat pentru foarte mulţi începutul unei lungi perioade de suferinţe, de întemniţări şi marginalizări. A fost şi cazul părintelui.

Participînd, în 1946, la mişcările studenţeşti anticomuniste, tînărul Matei Boilă a fost marginalizat şi în cele din urmă întemniţat. Deşi absolvent al Facultăţii de Drept nu a fost repartizat nicăieri, fiind nevoit să se angajeze sudor la schela petrolieră din Ochiuri. La scurtă vreme, în 1952, a fost arestat şi condamnat la cinci ani de închisoare. După doi ani de detenţie a trăit cu domiciliu obligatoriu la Schiuri, în apropiere de Târgovişte. În 1956, a fost din nou întemniţat pînă în 1964, pentru că a redactat un memoriu, împreună cu sora sa, Elena Boilă, fratele său, Ioan Boilă, şiNicolae Balotă, cu intenţia de a fi trimis în Occident, pentru a arăta că poporul român nu doreşte supunerea faţa de puterea sovietică şi că există oameni gata de sacrificiu.

Indiferent la lozincile vremii, care pregăteau mentalul omului nou, homo sovieticus, părintele a continuat să creadă în libertate, în puterea credinţei şi în curajul omului de a înfrunta răul. Nesupunîndu-se regimului a plătit tributul de suferinţă alături de mulţi alţi martiri ai neamului nostru.

Fidel rugăminţii lui Iuliu Maniu: „nu ne răzbunaţi”, părintele Boilă a înţeles şi a iertat îndemnîndu-i şi pe alţii să accepte totul din iubire pentru oameni şi pentru Dumnezeu.

La capătul multor ani de suferintă, după ieşirea din închisoare, pr. Boilă s-a angajat din nou ca sudor la Ochiuri, apoi ca tehnician la Fabrica de Ipsos din Aghireş, iar în cele din urmă ca economist la Întreprinderea Napochim din Cluj. S-a căsătorit cu doamna Maria Farcaş în 1965, a adus pe lume patru copii şi pentru că Biserica i-a cerut a acceptat să fie hirotonit preot greco-catolic în 1970, în clandestinitate, oferind îndrumare spirituală multor tineri în casa socrului său, Vasile Fărcaş.

După 1989, la fel de entuziast ca şi în 1946, pr. Boilă a intrat în politică sperând să lupte pentru libertate împotriva mai marilor vremii aflaţi încă la putere în calitate de emanaţi ai revoluţiei. A activat ca senator al României între anii 1992 şi 2000, părăsind apoi scena politică dezamagit. Continuînd să spere că nu este totul pierdut a înfiinţat Alianţa Naţională Creştin Democrată, „proiect politic de asemenea eşuat datorită dezertării unora şi slăbiciunii altora”, dupa expresia părintelui.

Anul acesta se împlinesc 47 de ani de cînd temerarul preot a fost eliberat şi, cu toate acestea, amintirile sînt neobişnuit de vii, iar noi, ascultînd, călătorim departe spre locuri de care nimeni nu mai vrea să-şi aducă aminte. Dar ele sînt locuri de mărturisire a Adevărului, acolo martirii noştri s-au jertfit din iubire pentru noi.

Părintele relatează cu multă precizie minunile petrecute în închisoare, în timp ce durerile, întristările s-au pierdut, s-au risipit, întipărite în stîncă rămas-au doar bucuriile în Cristos, iar ele continuă să fie povestite cu însufleţire tuturor celor care se întreabă.

Fidel pricipiilor în care a crezut toată viaţa, părintele continuă să povestească nepoţilor săi: Petru, Andrei şi Ştefan, urmînd să se alăture lor, cînd va fi mai mare, micuţa Clara nu demult venită pe lume.

Poveştile părintelui modelează mintea şi inima micuţilor, răpindu-i pentru multe clipe din zgomotul tot mai sonor al oraşului aflat la o oarecare distanţă. Ei sînt cei care vor regăsi normalitatea şi o vor trăi.

Prinşi în mirajul unei după-amezi fară sfîrşit am început călătoria noastră pe căile amintirilor pr. Matei Boilă în speranta că vom reuşi sa readucem în atenţie vremea închisorilor comuniste.

II.

Camelia Pop: Părinte Matei Boilă, în întîlnirea noastră de astăzi am vrea să aflăm care au fost împrejurările în care aţi fost închis şi care a fost motivul arestării. Aţi scris un memoriu împreuna cu Ioan Boilă, Elena Boilă şi Nicolae Balotă cu intenţia de a fi trimis în Occident pentru a arăta că poporul român nu doreşte supunerea faţă de puterea sovietică şi că există oamenii gata de sacrificiu. Povestiţi-ne cum s-au întîmplat lucrurile.

Pr. Matei Boilă: Aş vrea să fac o precizare: eu am fost arestat de mai multe ori. La început, în 49, în 52, am fost arestat pentru activitatea mea politică în timpul studenţiei impotriva comunismului, atunci am făcut grevele studenţeşti. Eram secretarul organizaţiei studenţeşti şi am fost foarte activ împotriva instaurării comunismului şi pentru asta am fost arestat şi am făcut vreo doi ani de puşcarie, iar ulterior, în 56, am fost arestat pentru că am făcut, împreună cu sora mea, fratele meu şi Nicu Balotă, un memoriu pe care am dorit să-l semnăm şi să-l trimitem semnat şi să ne asumăm consecinţele, vroiam să protestăm împotriva faptului că Occidentul a trecut peste toate torţionările şi toate ticăloşeniile şi a permis ruşilor să stăpînească România. Ei ne-au primit atunci în ONU şi noi am vrut să protestăm împotriva acestui lucru şi să arătăm că exista oameni care sînt gata chiar să se sacrifice pentru ca să se ştie că tot ce se petrece în România este împotriva voinţei poporului român, iar noi considerăm asta ca o trădare a lumii civilizate faţă de o porţiune a lumii care trebuia sa fie apărată (care trebuia să aparţină lor). Am făcut acest lucru şi, aşa cum s-a întamplat de multe ori la noi, înainte de a fi trimis am fost turnaţi, eterna poveste, şi arestaţi, iar memoriul l-au confiscat. Privind retrospectiv lucrurile, văd o mare doză de naivitate în încercarea noastră, de naivitate în sensul că Occidentul civilizat va fi sensibil faţă de această porţiune a lumii supusă impilării.

C.P.: Oare Occidentul putea să facă altfel?

M.B.: Sigur că putea să facă altfel. Abandonarea noastră răului, comunismului şi anticreştinismului a fost gîndită de forţele din Occident care continuă si azi să facă acelaşi lucru.

C.P.: În Occident sînt şi forţe bune, iar Stalin considera Estul prada sa de război.

M.B.: Da, dar toată această chestiune a fost dinainte aranjată. Acuma nu ştiu sigur, toate aceste probleme sînt foarte greu de văzut, ştiu eu care a fost exact realitatea? Eu vă pot spune, de exemplu, următorul lucru, în puşcărie un prieten de-al meu a stat cu cineva care a fost în ministerul de externe al lui Antonescu. În 39, a fost la Baden Baden în concediu şi a povestit următorul lucru. Cineva i s-a prezentat şi a spus că este din partea Reich-ului, din partea lui Hitler, şi vrea să stea cu el de vorbă. Oficialul român a spus: „degeaba staţi cu mine de vorbă, eu nu reprezint nimica, eu nu sînt în calitate oficială, eu am venit aicea în vacanţă”. Nu are importanţă, eu vă spun ca să ştiţi şi să puteţi spune acasă după aceea. Uite, noi am ocupat Viena rapid, în 24 de ore. În una din lojile masonice am descoperit o hartă pe care era trasată o linie de la Oder de sus pînă la Trieste, în partea asta era roşu şi în partea cealaltă era albastru şi scria: experienţă comunistă şi experienţă capitalistă. Iată ce vă aşteaptă pe voi dacă cîştigă Occidentul. Omul politic român l-a privit cu multă rezervă. Dar cînd a fost pacea şi linia a fost exact acolo trasată între Vest şi Est n-am putut să nu mă gîndesc că este ceva aici.

C.P.: De ce Estul trebuia să traiască această experienţă?

M.B.: Nu trebuia să trăiască această experienţă. Acuma v-am spus că lumea a fost condusă şi este condusă de forţele acestea anticreştine. De sute de ani există aceasta idee să scăpăm lumea de constrîngerile religioase, să eliberăm lumea, uitînd cuvintele lui Isus care sînt extraordinar de adevărate: „cine vrea să scape viaţa o va pierde şi cine-şi pierde viaţa pentru mine o va cîştiga”. Ei au vrut s-o cîştige şi au pierdut-o, pentru că noi trăim acum o extraordinară decadenţă, uitaţi-vă în Occident tot dezmăţul acesta sexual, distrugerea căsătoriei, a tututror instituţiilor adevărate, îmulţirea îngrijoratoare a crimelor, a sinuciderilor, asta este o realitate peste care nu putem să trecem. În numele libertăţii, egalităţii şi a nediscriminării se aduc lucruri îngrozitoare în lumea aceasta. Aceiaşi oameni care au împărţit lumea atunci şi au încercat aici să descreştineze societatea cu metode mult mai dure. Semnificativă a fost reeducarea de la Piteşti. Fenomenul de la Piteşti este foarte semnificativ şi aruncă o lumină asupra întregii lumi pentru că motive politice reale nu au existat. Ce interes politic puteau să aibă comuniştii sau Stalin? Toţi erau oameni inteligenţi care ştiau să facă teroare. Ce interes aveau ca mii de tineri să fie batjocoriţi, să fie distruşi sufleteşte şi să creezi o astfel de situaţie care, pînă la urmă, putea să se audă în toată lumea şi să le deservească? Ce interes politic puteau să aibă? Nici unul. Singurul scop a fost să distrugă credinţa din sufletele oamenilor şi să asigure victoria satanistă în estul Europei. Asaltul continuă şi azi asupra întregii lumi prin dezmăţul sexual, distrugerea turor instituţiilor. Într-o dezbatere televizată se punea problema: de ce se înmulţesc aşa de mult divorţurile? Nimeni nu a spus clar şi limpede că din cauză că astăzi căsătoria nu mai este trăită ca o taină. Lupta împotriva Creştinismului continuă şi astăzi, dar cu alte mijloace.

C.P.: Părinte, dumneavoastră cum aţi scăpat de Fenomenul Piteşti?

M.B.: Omeneşte vorbind, a fost foarte curios, pentru că eu am fost închis tocmai în perioada în care a începutul fenomenul Piteşti, iar eu eram categoria cea mai indicată, pentru că eram student şi catolic. Eu v-am spus care este realitatea, cine ştie cum s-a întamplat omeneşte vorbind, dar în realitate oamenii nu înţeleg că viaţa noastră este guvernată de Providenţă, de rugăciune şi de har fără ca noi să ne dăm seama. Eu, cînd am intrat în puşcărie, am ştiut despre fenomenul Piteşti, aflasem de la un prieten şi mi-am dat seama cît este de teribil de greu şi ce presiune se va face asupra noastră. Dar eu, spre deosebire de alţii şi unii prieteni ai mei, de legionari, într-adevăr oameni de mare forţă, dar care au avut acea trufie să spună că eu voi rezista. Toţi au căzut, nu-i vina lor, săracii, pentru că ceea ce s-a exercitat asupra lor depăşeşte orice posibilitate de rezistenţă fizică, psihică şi morală a oricărui om. Eu mi-am dat seama de slăbiciunea mea şi m-am rugat la Maica Domnului, am spus: „Doamne, te rog un lucru, eu ştiu că posibilitaţile lor de acţiune sînt infinit mai mari decît posibilitatea mea de rezistenţă fizică, te rog foarte mult nu-mi da decît atît cît pot să rezist, nu-mi da mai mult niciodată. Cînd m-am rugat, mi-am dat seama de uşoara viclenie a acestei rugăciuni, că am zis cu cît sînt mai slab, cu atît îmi va da mai puţin, şi aşa am păţit, nu mi s-a dat decît ceea ce am putut să rezist. Vezi, fiecare rezistă mai greu la anumite lucruri, mai uşor la altele, pentru mine de exemplu singurătatea, foamea, le suportam la fel de greu ca oricare, totusi puteam suporta mult mai uşor decît bătaia.

C.P.: Părinte, una din suferinţele închisorii era foamea. Dvs. aţi povestit odată despre un deţinut de drept comun, Iliescu, care tot timpul mesteca, inclusiv în somn. Povestiţi-ne cum a scăpat acest om de foame prin rugaciune.

M.B.: El era din lotul Salcia, lot de deţinuţi de drept comun care au fost puşi brigaderi peste deţinuţii politici. În această calitate, i-au chinuit pe mulţi oameni şi pe unii i-au şi omorît. Comuniştii, făcîndu-i „vinovaţi” de crime împotriva umanităţii, i-au adus printre noi în calitate de deţinuţi politici. Printre ei era unul Iliescu, un om înalt, puternic, era unul dintre cei care ne teroriza cel mai mult, suferea grozav de foame şi noaptea îl vedeam cum mesteca în somn. Într-o zi a venit la mine şi mi-a spus că vrea să mă întrebe ceva, dar înainte, zice, trebuie să vă spun cine sînt: un criminal, un violator, am făcut toate relele, n-am făcut bine niciodată nimănui. Eu am voie să mă rog aşa cum dvs. vă rugaţi cu ceilalţi? Mi-au dat lacrimile. I-am zis, „ascultă, Geo, dacă noi n-am fi ca tine, n-am avea voie să ne rugăm, pentru că numai dacă avem conştiinta păcatului nostru putem să ne rugăm. N-am văzut un om mai bucuros. Mi-a cerut să-l învăţ să se roage şi l-am învăţat Tatăl Nostru şi, din noaptea aceea, nu l-am mai văzut mestecînd în somn.

C.P.: A fost extraordinară regăsirea omului din tîlhar.

M.B.: Într-adevăr, rugăciunea lui nu a fost o întîmplare, pentru că eu am verificat, doi ani am fost dus la Canal şi, îmbolnăvindu-mă de tuberculoză şi pleurizie, m-am întors la Jilava unde l-am găsit pe Geo Iliescu în postura de polonicar şef. Vreme de două saptămîni mi-a dat suplimentul de mîncare şi, în felul acesta, poate că m-a salvat de la moarte.

C.P.: Geo Iliescu a riscat foarte mult.

M.B.: Riscul era major, dacă ar fi fost prins ar fi fost dus din nou în celulă.

C.P.: Altă dată, cînd ne-am mai întîlnit, aţi spus că în închisoare s-au petrecut miracole, povestiţi-ne întîmplarea care v-a marcat cel mai mult.

M.B.: Păstrînd la noi Sfînta Împărtăşanie, eu nu eram preot atunci, pe care o ţineam în nişte cutii rotunde de medicamente, aveam conştiinţa grea şi mă întrebam dacă eu aveam dreptul să ţin Sfînta Împărtăşanie. Dacă vin ăştia şi o profanează? Preoţii noştri ne-au spus că putem şi chiar putem să dăm şi la alţii cîte o bucaţică. Dar totuşi eram aşa de îngrijorat şi aveam conştiinţa încărcată şi mă întrebam: pot eu să fac lucrul acesta? Eram într-o celulă la etajul trei la Gherla, în faţa noastră era un coridor subţire în formă de potcoavă, cu nişte stîlpi subţiri care-l susţineau, iar la mijloc era un gol mare de sus pînă jos; acolo au încercat oamenii să se sinucidă şi pentru a se evita acest lucru au pus o plasă dedesubt la doi metri. Cînd se făcea percheziţie erau aruncate în golul de pe coridor toate lucrurile pe care nu aveam voie să le pastrăm: o bucăţică de creion, bucăţi mici de sticlă pe care scriam. Eram cu Nicolae Balotă în celulă, cînd deodată se aude, pe la ora zece, gălăgie mare, uşile se deschid şi unul ţipă: „bandiţii, cu faţa la perete”. Atunci mi-am dat seama că e vorba de percheziţie şi m-am îngrozit. Sfînta Împărtăşanie era la patul meu şi, deodată, văd temicerul că deschide cutia şi mă întreabă: „Ce-i asta mă?” Deşi nu aveam voie, am spus: „Este un medicament”, „Ce medicament? N-ai voie să ai medicament, vezi mai vorbeşte mult că ţi-l bag pe nas”. A luat cutia şi a aruncat-o pe coridor, iar de acolo urma să cadă în golul din hol. Atunci s-a petrecut o minune. Cutia a început să se rostogolească, s-a lovit de stîlp, s-a întors, a intrat în celulă pînă sub pat şi acolo s-a oprit. Erau toţi acolo şi n-au văzut nimic, dar aşa ceva era imposibil, cel mai teribil jongleor din lume să fi aruncat de un milion de ori nu putea să arunce, să ajungă la stîlp şi să lovească, era împotriva tuturor legilor cineticii să vină înapoi şi să intre în celulă sub pat. Nici un fel de discuţie, a fost un miracol, ei au plecat şi eu mi-am dat seama că mă lasă să am Sfînta Împărtăşanie şi că mă ştiu eu apăra.

C.P.: Părinte, dumneavoastră aţi suferit în închisoare şi fizic şi psihic destul. Care vi s-a părut cea mai mare suferinţă?

M.B.: Foarte interesant este urmatorul lucru. În închisoare sau oriunde capacitatea de suferinţă este limitată la om, sufletul este încărcat complet de o anumita suferinţă, dacă înlături o suferinţă, se umple cu alta. De exemplu, am făcut următoarea experienţă într-o celulă din Jilava unde era foame, era lipsă de aer, era murdărie, bătaie, iar noi ne gîndeam că, dacă am avea un prici pe care să stăm, dacă am avea o mîncare cît de cît, ar fi extraodinar de bine. S-a întîmplat ca am fost mutaţi într-un loc mai bun, dormeam pe paturi de fier cu saltele, aveam mîncare mai bună şi nu mai eram bătuţi, deci s-a schimbat complet situaţia. Deci toată suferinţa pe care noi o înduram zi de zi a dispărut. Credeţi că eram mai puţin suferinzi? Nu. Pentru că s-a umplut mai tare sufletul de suferinţa lipsei de libertate, de lipsa celor dragi. De multe ori mă gîndesc că oamenii din afară erau mult mai suferinzi decît am fost noi acolo. Un depresiv suferă mult mai mult decît am suferit noi. Lucrurile sînt foarte relative, problema e dacă suferi singur sau cu Dumnezeu. Să stai singur în celulă de dimineaţa pînă seara este o mare suferintă. Ofiţerul care m-a anchetat a dat ordin să stau singur în celulă luni de zile ca să mă încovoaie, să mă oblige să spun tot în legatura cu memoriul. Eu am realizat că elementul cu care vrea să mă chinuie este această singurătate. După o lună-două, el se aştepta să cer să-mi pună pe cineva în celula, dar eu am cîştigat războiul nervilor şi nu am cerut nimic. Vai, domnu’ ofiţer, zic eu, tocmai voiam să vă rog ceva şi atunci el bucuros mă ascultă. Eu sînt singur şi aş vrea să rămîn singur, că aşa-i de rău cînd îmi puneţi în celulă turnători. El se supără şi începe să ţipe: „minţi, minţi, eu am văzut sute de oameni care nu puteau să reziste la singurătate, minţi”. Eu îi spun: nu mint deloc şi de altfel nu sînt singur. Eu sînt cu Dumnezeu. Da’ astea sînt prostii, zice. Prostii, prostii, dar pentru mine este un lucru extraordinar care mă susţine.

C.P.: În ce grad de rudenie sînteţi cu Iuliu Maniu şi în ce fel v-a influenţat viaţa?

M.B.: El a fost fratele bunicii mele după mamă, Elena Pop, născută Maniu. A fost mai apropiat de el pentru că tătal mamei mele, protopop în Năsăud, a murit de cancer cînd ea era de un an, iar Maniu a fost tatăl ei crescător. Pentru noi, era ca un fel de bunic şi ne-a influenţat pentru că el era modelul pe care l-am văzut pînă la vîrsta de 18-19 ani cît am stat împreună. În cartea pe care am scris-o, „Amintiri despre Iuliu Maniu”, am arătat că, la vîrsta mea de 18 ani, Iuliu Maniu m-a lasat să particip la lucruri destul de importante, să cunosc anumite memorii pe care le scrisese, tocmai pentru că vroia să ne înveţe ca noi să fim capabili de discreţie, de tărie. Odată, cînd eram la Sibiu, erau nişte manifestaţii anticomuniste ale studenţilor şi erau informaţii că vroiau să ne lovească puternic, să ne omoare. Asemenea informaţii au ajuns la urechile mamei şi ea, îngrijorată, i-a spus lui Maniu „Unchiuţule, spune-le să nu meargă la manifestaţii pentru că am auzit că vor să-i lovească cu poliţia”. La care Maniu îi spune: „Ascultă, ce manifestaţie e aia care este facută cu pază, manifestaţia e manifestaţie, nu pot să le spun să nu meargă. Şi noi, cînd am facut manifestaţie la Budapesta, am făcut-o cu risc”. „Vai, zice mama, mai mult mă încurci decît mă ajuţi”.

C.P.: Iuliu Maniu a fost pentru dumneavoastră un model, ar putea fi şi pentru oamenii politici de azi?

M.B.: Ar putea să fie, dar nu este, din păcate.

C.P.: Care consideraţi că este cea mai mare nedreptate care i s-a făcut lui Iuliu Maniu? În privinţa martirajului lui, el s-a jertfit conştient, deşi unii l-au socotit naiv.

M.B.: Cînd eu am scris, dar poţi să scrii că e ca şi picătura de apă în ocean, el mi-a spus, ştia că merge la moarte, ştia de abandonarea noastră, a mers pentru că era singurul mod de a salva poporul român, de a-i salva demnitatea. Astăzi aud pe tot felul de aşa-zişi istorici, ba că n-o ştiut, ba că l-o înşelat, ba că i-o înşelat el pe alţii.

C.P.: Ce v-a spus văzînd că în ţara noastră se instaurează regimul comunist?

M.B.: Vorbind cu W. Harriman, care venise de la Moscova, mi-a spus: „ştiu că sîntem abandonaţi pentru multă vreme acestor criminali, dar eu n-am altceva de făcut decît să mă lupt împotriva lor să accept să mă duc în puşcărie, pentru că eu numai astfel pot să apăr demnitatea poporului român şi participînd la alegeri şi cîştigînd la alegerile, vreau să-i dau poporului român conştiinţa demnităţii sale, iar odată cînd va veni ziua libertăţii sale pe aceasta demnitate se va construi viitorul poporului meu. Şi pentru asta eu o să mor. Dar voi, care sînteţi tineri, poate o să apucaţi ziua eliberării şi în ziua aceea fiecare român bun va fi un bulgăre de aur”. Tinerii au venit la el şi i-au spus: „toată ţara este alături de dumneavoastră, daţi-ne ordin să organizăm fiecare an de facultate, fiecare sat, fiecare industrie, fabrică”. „Nu, a răspuns Iuliu Maniu, pentru că acestea nu vor fi decît liste pentru securitate; nu, lasă ca mă lupt eu cu garnitura mea care şi aşa sîntem sacrificaţi, iar voi păstraţi-vă că fiecare din voi va fi un bulgăre de aur cînd va veni ceasul libertăţii”.

C.P.: Părinte, putem să ne vindecăm de comunism, putem să revenim la normalitate?

M.B.: Acesta este un proces mare pentru toată civilizaţia occidentală. Eu cred că Dumnezeu ne va ajuta şi, la un moment dat, va exista această refacere. Vedeţi, am făcut o greşală, imediat după 89, ne închipuiam că putem să schimbăm lucrurile plecînd de sus, să facem un partid pro-creştin. Nu se poate decît de jos, trebuie să existe acei oameni despre care Isus a spus „Între voi să nu fie aşa”, acei „voi” trebuie să existe, de aceea primul lucru care trebuie făcut este să-i aduci pe oameni la credinţă. Dacă Dumnezeu vrea şi ne ajută, o să fie, dacă nu, nu.

C.P.: Putem să cunoaştem în profunzime epoca regimului comunist?

M.B.: Am scris o carte, „Amintiri despre Iuliu Maniu”, dar ce folos, nimeni nu este interesat să afle nimic, nu se citeşte. Dar nu se ştie niciodată, arunci seminţele, 99 cad pe pietre, pe mărăcini, dar una cade în pămînt bun şi începe să rodească. Noi nu sîntem responsabili de seminţele care nu rodesc, ci numai de cele pe care nu le-am aruncat.

C.P.: Ce ne spuneti despre CNSAS, despre dosare, cum ajungem să ne vindecăm de comunism?

M.B.: Desigur, demascarea celor care au colaborat cu Securitatea ar fi fost un lucru bun acum 20 de ani, ne-ar fi scutit de foarte multe rele, pentru că foarte mulţi din aceşti oameni au fost şantajaţi. Cine a avut inteligenţa sau moralitatea să se autodemasce, cum au facut Alexandru Paleologu, Nicolae Corneanu, s-a schimbat complet. Cu Alexandru Paleologu am fost coleg în Senat timp de patru ani şi vă pot spune că era omul cu care puteam mai bine colabora, pentru că el era liber de orice vinovaţie. Felul în care s-a făcut demascarea este de-a dreptul ridicol, adică sînt puşi la zidul infamiei, şi poate că e bine că sînt puşi, cei care au cedat la presiuni şi au acceptat să toarne, să colaboreze, dar cei care au organizat teroarea, ofiţerii de securitate, politicienii, în loc să fie condamnaţi sînt preşedinţi de ţară sau fac parte din stucturile de conducere, este ridicol.

Îmi vine în minte un episod din închisoare. Eram într-o celulă cu vreo douăzeci şi ceva de oameni şi, la un moment dat, un avocat, mult mai în vîrstă decît mine, a venit şi mi-a zis: „Domnu’ Boilă, vreau să vă spun ceva, vreau să va spun că sînt de 12 ani în închisoare, cînd m-au închis, fetiţa mea încă nu se născuse, nu mai pot răbda, vreau să-mi văd fetiţa, vreau s-o văd pe soţia mea. Am fost chemat de ofiţerul politic, care mi-a spus că, dacă semnez un angajament de colaborare cu Securitatea, după ieşirea din închisoare, mă eliberează. Eu nu vreau să torn pe nimeni, dar nu mai pot suporta, vreau să ies. Ce-mi spuneţi? Ce mă sfătuiţi?”. „Să-ţi spun ceva. Eu sînt convins că sau dă drumul la toată lumea, sau nu dă drumul la nimeni. Că dă drumul numai la cei care accepta condiţionat eliberarea, asta nu. Te rog să rezişti, că dacă ieşi afară cu gîndul că n-ai să faci nimic s-ar putea să nu te poţi opune. Ei sînt mai tari decît noi, te leagă cu ceva, te pun să spui ceva despre fratele tău, ceva nesemnificativ, după aceea îţi cer mai mult şi mai tare te leagă şi te fac sclavul lor pînă la urmă. Deci, asculta-mă pe mine, ne va elibera pe toţi, însă dumneata să nu te spijini pe ce spun eu acuma, pentru că noi de multe ori am greşit că vin americanii, că vin cutare, am greşit politiceşte. Dar dacă eşti dispus, pentru a respecta adevărul sau pentru Cristos, să stai pînă la sfîrşitul vieţii în închisoare atunci rezistă, refuză să semnezi orice angajament şi va fi foarte bine”. Cînd m-a auzit, s-a uitat la mine lung, s-a ridicat şi-a plecat. Nu ştiu ce-a făcut.

C.P.: Nu toţi trădătorii sînt trădători.

M.B.: Sigur, acest om, dacă a colaborat, este demascat acuma, iar el, săracul, este o victimă şi alţii care au făcut atîta rău sînt protejaţi. Este ridicolă toată chestiunea. Demascarea este bună mai mult pentru a-i scăpa pe oameni de şantaj, pentru a-i elibera, pentru asta aş fi dorit să se facă.

C.P.: Să învăţăm să ne iertăm şi să mergem mai departe?

M.B.: Îmi amintesc un nou episod din închisoare. M-a chemat ofiţerul politic, cînd se făceau „reeducările” şi mi-a spus să vorbesc şi eu şi să-mi recunosc vina. Eu, bineînţeles, am refuzat. Ofiţerul s-a înfuriat şi a zis: „Măi, sînteţi nişte ticăloşi, tu şi cu fratele tău, de ce nu acceptaţi? Voi vă încăpăţînaţi. Uită-te: Paleologu, Lăzărescu, toţi au venit aici în faţa voastră şi şi-au recunoscut vina. Şi noi, comuniştii, ne-am recunoscut vina”. Dumneavoastră, comuniştii, am zis eu, întodeauna v-aţi recunoscut vina, în 50 că aţi greşit în 48, în 52 că aţi greşit în 50, dar în prezent sînteţi întotdeauna infailibili. „Taci din gură”, mi-a spus. Vreau, zic eu, să vă întreb ceva: Nu vă înţeleg, după ce i-aţi chinuit pe oamenii aceştia zeci de ani, acuma îi şi umiliţi şi credeţi că-i veţi face prieteni? El, scăpîndu-se, a zis: „Ce crezi că eu nu ştiu chestia asta, ce crezi că sîntem aşa de proşti, dar faptul că ei vin şi-şi recunosc vina asta-i leagă pentru tot restul vieţii, rămîn oameni pe care noi îi putem controla”. Ar fi foarte bine astăzi să fie cît mai mulţi care să se elibereze de această constrîngere.

C.P.: Părinte, în perioada interbelică instituţiile noastre erau puternice, aveau prestanţă, se mai pote reveni vreodată la acest tip de normalitate?

M.B.: Am greşit mereu, reformînd instituţiile, nu reformînd oamenii. Asta este soluţia: revenirea oamenilor la Creştinism, pentru că nu se poate altfel, prea jos a ajuns societatea şi nici o forţă nu poate să schimbe lucrurile. Astăzi se spune „Vrem să fim altfel de oameni politici”. Ce altfel de oameni politici?

C.P.: Cum vedeţi dumneavoastră astăzi, în contextul globalizării, revenirea la Creştinism?

M.B.: Noi trebuie să aruncăm sămînţă mică, slabă, ca o picatură într-un ocean. Avem conştiinţa că nu se poate face nimic cu asta, dar întotdeauna există posibilitatea ca ea să fie voită de Dumnezeu şi ca ea să fie o sămînţă care aduce rod în toată lumea. Nu ştim niciodată, dar noi trebuie să acţionăm. Eu cred în asta mai ales că şi eu am încercat sa fac politică, să facem un partid, dar am eşuat pentru că, dacă nu sînt oameni, cu cine să faci ceva?

C.P.: Deci dumneavoastră legaţi prestanţa instituţiilor de calitatea oamenilor.

M.B.: Bineînţeles. Cine vreodată îşi sacrifică interesele persoanale şi dorinţele pentru altceva decît pentru Dumnezeu? Se întîmplă de multe ori ca un ideal uman să ia locul lui Dumnezeu în sufletele oamenilor, de exemplu „ura de clasă” a devenit pentru o serie întreaga de oameni o realitate, a reuşit să-i mobilizeze, să-i dinamizeze, dar pentru scurtă vreme, apoi s-a prăbuşit, iar noi trăim acum această prăbuşire.

C.P.: Dumneavoastră spuneţi că toate civilizaţiile s-au clădit pe un fundament spiritual?

M.B.: Sigur, înflorirea şi decandenţa unei civilizaţii sînt înflorirea şi decandenţa acestei realităţi spirituale. La noi a fost Creştinismul care a însufleţit şi a format civilizaţia europeană.
Toate idealurile umane trec, se risipesc. Căderea Comunismului i-a lăsat pe cei care au crezut (în el?) goi, pe cînd un ideal uman în conformitate cu Dumnezeu construieşte, zideşte. Cei care conduc trebuie să ştie că fară Dumnezeu nimic nu rezistă, toate se pierd.

C.P.: Părinte Matei Boilă, există vreo legătură între prezenţa transcendentului în istorie şi libertatea noastră?

M.B.: Numai adevărul vă va face liberi! Nu există altă libertate. Ce fel de libertate? Libertate să ce? Nu vedeţi că acuma, de exemplu, în numele libertăţii se cere căsătoria homosexualilor, nedisicriminare între oamenii normali şi oamenii perverşi. Asta-i libertate? Libertatea cui? „Numai adevărul vă va face liberi!” Libertatea este capacitatea noastră de a adera la Adevăr neconstrînşi de alţii.

C.P.: Dumneavoastră spuneţi că există două feluri de libertate: să fim liberi faţă de Adevăr sau să fim liberi să aderăm la Adevăr?

M.B.: Faptul că societatea a fost confruntată de o intenţie a autorităţii politice de a impune o anumită concepţie oamenilor, care-i o greşala chiar dacă-i o concepţie bună, pentru că aderarea la libertate trebuie făcută de către om cu toată libertatea lui de conştiintă, aţi văzut ce s-a întîmplat, oamenii au confundat libertatea politică cu libertatea adevarată. Libertatea politică este acea posibilitate pe care ţi-o acordă autoritatea să gîndeşti cum vrei şi să nu te subordonezi cu forţa ei, dar libertatea adevărată este cu totul altceva, este aderarea la Adevăr. Vedeţi dumneavoastră cîţi oameni, şi asta a fost una din greşelile politice, pentru că toate greşelile politice sînt un fel de idolatrie, comunismul idolatrizează ceva, liberalismul şi raţionalismul au idolatrizat libertatea, dar înţeleasă greşit, libertatea era de a nu te angaja la nimica, ori aceea nu-i libertate. Nu sînt angajat la nimic, sînt liber. Eşti liber de Adevăr, de orice judecată bună. Libertatea este libertatea de a adera la Adevăr în conştiinţă.

III.

C.P.: În ce măsură credeţi că evenimentele de după 1945 au contribuit la dezastrul actual?

M.B.: Istoria este un şir de evenimente care se condiţionează reciproc, bunele şi relele merg înainte şi determină etapa urmatoare.

C.P.: Noi, în 1989, am avut o şansă. Ce am făcut cu ea?

M.B.: N-am avut nici o şansă, n-a fost de fapt o revoluţie cu întoarcere la adevăr a oamenilor şi pornind de jos.

C.P.: Totuşi, în zilele revoluţiei, oamenii spuneau: „Dumnezeu s-a întors la noi”.

M.B.: Da, pentru că una din silnicii era silnicia comunistă care ne obliga la anumite lucruri, de aia am scăpat.

C.P.: Cum putem depăşi criza morală şi spirituală în care trăim?

M.B.: Întoarcerea la Cristos. Depăşirea crizei morale a societăţii înseamna depăşirea crizei morale a indivizilor din societate.

C.P.: Abia după ce are loc o transformare a noastră putem vorbi de o transformare a societăţii.

M.B.: Bineînţeles, toate lucrurile merg paralel. Degeaba vreau eu să mă eliberez, dacă toţi oamenii sînt prinşi în nişte erori fundamentale. Nu vedeţi că cei mai buni tot asta spun: „Ce să facem ca să fim mai bogaţi, să trăim mai bine?” Nu-şi dau seama că acestea sînt consecinţele. Pînă nu vom înţelege ceea ce a spus Isus: „Căutaţi mai întîi Împăraţia în Ceruri şi dreptatea şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă”. Nu se poate invers să obţinem mai întîi pîinea de pe pămînt şi apoi pe cea veşnică.

C.P.: Iuliu Maniu şi-a întemeiat tot efortul politic şi personal pe Providenţă şi ştim care a fost traseul întregii sale vieţi şi cum a sfîrşit. Cum poate juca un rol morala creştină în politică sau cînd?

M.B.: Morala creştină nu vine din afara oamenilor, cînd ei se vor subordona moralei creştine şi politică va fi morală.

C.P.: Familia poate avea un rol?

M.B.: Familia este esenţiala. Pînă nu trăieşti căsătoria ca pe o taina, care-ţi cere să rămîi credincios celuilalt…

C.P.: Ce înseamnă căsătoria trăită ca o taină?

M.B.: Oamenii nici nu au o intuiţie îndepărtată a ceea ce înseamnă o căsătorie trăită ca o taină. Se spune: „Ce să facem ca să evităm divorţul?” De la început, dacă intri în căsătorie cu gîndul acesta: hai să încerc să văd dacă merge, mă voi potrivi cu soţia sau cu soţul meu, voi realiza mai mult împreună? Dacă nu divorţez, atunci de la început s-a terminat. În căsătorie trebuie să intri cu gîndul că unul se dedică altuia pentru viaţă în numele lui Cristos şi în faţa lui Dumnezeu. Nu trebuie să existe nici un moment gîndul că se poate divorţa.

C.P.: Căsătoria este o asumare.

M.B.: O taină, în căsătorie nu se intră cu dacă. Pentru a se face căsătoria în felul acesta este nevoie ca oamenii să creadă. Nu se poate modificînd instituţia să aduci oamenii la asta, ci invers. În momentul în care oamenii cred şi trăiesc pentru Cristos, înţeleg ce înseamnă căsătoria traită ca o taină.

C.P.: Cînd spuneţi: „Căsătoria trebuie trăită ca o taină” nimeni azi nu înţelege nimic.

M.B.: Ar trebui să înţeleagă cînd văd prăbuşindu-se totul. Acum să vă spun ceva: a trăi creştineşte plenar este să fii sfînt. Cîţi sfinţi sînt? Unul la un miliard, dar fiecare merge spre sfinţenie.

C.P.: Căsătoria sfîntă este un ideal spre care tindem?

M.B.: Este un ideal, o realitate mistică, pe care trebuie s-o trăim fiecare.

C.P.: Dumneavoastră aţi avut o viaţă frumoasă cu doamna Maria Boilă?

M.B.: Da. Să vă spun ceva ca să leg această căsătorie şi de împrejurările politice în care trăim Cînd am ieşit din puşcărie, una din preocupările, fricile mele, era că vin într-o închisoare mai mare, că intru într-o societate străină, care nu are nimic cu valorile în care cred eu. Ori eu am avut, Dumnezeu mi-a dat posibilitatea să o cunosc pe Mărioara. Noi eram în aceeaşi biserică, aceeaşi credinţă, aceeaşi mentalitate. Eu nu am simţit cînd am ieşit afară o altă lume, lumea comunistă în care trebuia să trăim. Dimpotrivă, copiii i-am crescut creştini. Aveam cercul nostru, oameni care au trăit în credinţă. Noi n-am cunoscut acea îngrozitoare închisoare a spiritului, am fost totdeauna liberi şi, cînd mă uit la unii oameni care spuneau că trebuie s-ascundă copiilor ca să nu ştie, să nu paţească ceva la şcoală, să li se curme posibilitatea de avansare socială…

C.P.: În sensul acesta dumneavoastră aţi avut probleme cu copiii?

M.B.: Noi ne-am crescut copiii fără nici o protecţie, am spus adevărul, voi sînteti creştini, comunismul este ce este, am ştiut că vor avea capacitatea să reziste după aceea lumii din preajma lor. Cînd era Tudorică de vreo opt ani, era în pătuţul lui acolo şi stătea cu sora mea, care era o extraordinară catehetă, s-a ridicat în picioare şi a zis: „Ascultă Tuţa, comuniştii sînt răi?” Şi sora mea zice: „O fost răi cu biserica noastră”. Şi Tudorică, uitîndu-se la ea zice: „sînt răi de tot”.

C.P.: Copiii dumneavoastră au crescut frumos, în libertate?

M.B.: Au crescut în libertate.

C.P.: Libertatea e în noi şi stă în puterea noastră s-o impunem fricii?

M.B.: Doamne, cîte lucruri au fost distorsionate din cauza fricii, cîte lucruri se puteau face în libertate.

C.P.: Dumneavoastră aţi trăit curajos pentru că veneaţi dintr-o familie credincioasă?

M.B.: Primul criteriu cînd am făcut pasul căsătoriei a fost credinţa. M-am întrebat: este celălalt capabil să trăiască căsătoria ca o sfîntă taină? După care urmează restul. Sigur sînt şi alte condiţii, dar asta era esenţial, era primul lucru. Şi de aceea, cînd mă întrebaţi: „ce să facem noi ca să schimbăm lumea?” zic că este greu de schimbat schimbînd instituţiile. Oamenii trebuie să se schimbe, dacă ar trăi cît mai mulţi acest mod de viaţă atunci totul s-ar schimba de la sine. Este greu, sigur că este greu, nu uitati creştinismul, sfinţenia a fost întotdeauna o raritate.

C.P.: Şi martirajul o constantă a istoriei. Biserica Greco-Catolică a avut martiri?

M.B.: Biserica Greco-Catolică a avut şi să sperăm că va avea un rol mult mai fundamental, acela de a transforma acest colţ de lume într-un colţ de cult al Sfintei Euharistii şi al Maicii Domnului.

C.P.: Biserica Greco-Catolică a avut un rol important în istorie?

M.B.: În 1700, cînd s-a trecut la catolicism, s-au facut multe promisiuni, nu s-a realizat aproape nimic din ce s-a promis, dar s-au dat şcoli şi asta a fost extraordinar, a fost mai mult decît orice, a fost eseţial, a fost revoluţia totală şi a conştiinţei naţionale.

C.P.: În finalul întîlnirii noastre am putea spune că, dacă refacem familia creştină, şcoala creştină, am putea spera ca într-o zi să avem şi instituţii politice creştine?

M.B.: În societăţile tradiţionale există diferenţă între valoare şi nonvaloare. Astăzi nu mai există răul, s-a renunţat la adevărul binelui ca atare.

C.P.: Care sînt gândurile dumneavoastră în sensul refacerii societăţii noastre?

M.B.: Aş vrea sa-l rog pe Dumnezeu să dea în ţara noastră condiţiile necesare pentru ca astfel cuvintele lui Isus să poată prinde viaţă: „Între voi să nu fie aşa, ci oricare va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru”.


IV.

Maria, soţia părintelui Matei Boilă, care i-a fost alături în toţi anii care au urmat după eliberare, a învăţat cu răbdare să ierte, să păşească alături de iubitul ei soţ pe un drum însemnat cu multe amintiri dureroase. Stăm în faţa ei impresionaţi de seninătatea ochilor, de aerul copilăresc cu care ne priveşte asteptînd să-i dam veşti despre ce se mai întîmplă în lume. Curiozitatea şi interesul i se citesc pe faţă, dar noi sîntem tot mai nerăbdători să aflăm cum a fost vremea ei alături de părintele Matei Boila.

C.P.: Doamna Maria Boilă, spuneţi-ne vă rog în ce măsură viaţa dumneavoastră de familie a fost influenţată de închisoarea şi experienţa părintelui?

M.B.: Da, a avut o mare influenţă mai ales că a venit şi din partea tatălui şi a mamei mele. La noi în familie aşa s-a mers parinţi, soţi. Am fost influenţaţi pentru că am văzut nişte caractere dîrze. Eu cu părinţii mei, soţul meu cu părinţii lui am fost crescuţi în aceeaşi atmosferă de credinţă şi de apreciere a valorilor morale. Noi ne-am întîlnit amandoi în căsătorie, dar ne-am şi condiţiontat după aceea. Sînt momente cînd trebuie să ai susţinere din partea celuilalt, sînt tot felul de influenţe care uneori te clatină fară să-ţi dai seama. Atunci soţul, care are aceleaşi principii cu ale tale, trebuie să vină şi să te întarească, să te încurajeze. Noi am trăit bazîndu-ne pe aceste principii de morală creştină profundă şi apoi ne-am crescut copiii în sprit creştin, i-am învăţat să se roage, le-am cultivat prietenii cu copiii prietenilor noştri, care credeau ca şi noi, deci noi am trait într-un mediu de aceleaşi concepţii şi moralitate. Acuma sînt mari şi văd că totul a rodit şi asta mă bucură enorm, pentru că de multe ori se întîmplă că în copilarie ai primit învăţătură şi exemple bune, dar pe urmă tot ce ai văzut în jur te-a coborît pe tine fără să-ţi dai seama şi numai te pomeneşti că eşti foarte îndepărtat de ce-ai ştiut cîndva şi în ce-ai crezut. La copiii mei nu constat asta, din contră, constat că la ei a prins şi au în ei credinţă şi ceea ce noi am căutat să le insuflăm. Ei cred şi aşa îmi explic cum se comportă în societate şi faţă de persoanele cu care vin în contact. Asta mă bucură şi mă rog să rămînă aşa pe parcurs, pentru că este extraordinar cît este de vulnerabil omul faţă de tot cu ce vine în contact. Pentru a rămîne constant, rugăciunea este esenţială şi de asemenea esenţial este să te împrieteneşti cu oameni care gîndesc ca tine, să nu te avînţi prea tare în societate cu gîndul că poţi s-o schimbi, pentru că rişti să cazi şi tu.
M-aţi întrebat de experienţa soţului meu. Pot să spun că i-a întărit caracterul foarte mult, pentru că nu se poate ca după atîta suferinţă trăită în credinţă, caracterul să nu se întărească şi asta s-a transmis apoi şi mie şi copiilor şi celor din jurul nostru care veneau în contact cu noi.
Asta am observat şi la Matei, şi la tatăl meu. Foarte întăriţi au ieşit din puşcărie şi s-au menţinut pe o poziţie bună de a propaga principiile în care au crezut.

C.P.: Cu siguranţă aţi povestit copiilor dumneavoastră despre viaţa părintelui în închisoare. Cum reacţionau ei?

M.B.: Da, sigur, dar în primul rînd le-a povestit el, iar ei au înţeles că în închisori şi în afară, comunismul este o împotrivire faţă de ceea ce Dumnezeu ne cere. Eu le-am spun copiilor mei să nu vorbească despre religie şi despre cele sfinte, dar dacă îi întreabă cineva, vreo profesoară, vreun inspector, i-am sfătuit să spună cu curaj: „pe noi aşa ne-a învăţat mama şi noi aşa credem”.

C.P.: Dumneavoastră nu i-aţi protejat pe copii şi nu v-a fost frică.

M.B.: Tăria de caracter mi-a venit de la tatăl meu şi de la soţul meu. Tata o avea în structura firii lui, dar avea şi o credinţă foarte puternică. Tatăl meu a fost fiu de ţăran şi numai el s-a făcut „domn”.

C.P.: Tatăl dumneavoastră a fost judecător.

M.B.: Da, a fost preşedinte de tribunal aici, la Cluj.

C.P.: Domnia sa şi-a pus la dispoziţie casa pentru celebrarea liturghiilor în clandestinitate.

M.B.: Noi am adăpostit foarte mulţi preoţi greco-catolici urmăriţi. Un preot care nu a semnat trecerea la ortodocşi, nu era lăsat liber, el trebuia să fie dus la închisoare ca să înveţe bine ce are de făcut. Cei care au refuzat propunerea care li s-a făcut trebuia, din a doua zi, să se ascundă, iar tatăl meu le-a oferit casa noastră.

C.P.: Cît a stat tatăl dumneavoastră în închisoare?

M.B.: Zece ani.

C.P.: A fost din nou judecător după eliberare?

M.B.: Nu, nu a fost judecător nici înainte, pentru că a intrat în conflict cu regimul, a protestat împotriva asesorilor („juraţi”) populari, care erau introduşi acolo din rîndul oamenilor simpli, dar care erau instruiţi şi instigaţi să se ridice împotriva a tot ce era drept şi bun. Tatăl meu a protestat împotriva asesorilor şi împotriva partidului care, odată, i-a cerut o decizie într-un proces. Tatăl meu a refuzat, spunîndu-le că el este judecătorul şi el decide. În scurtă vreme, a fost înlăturat, oferindu-i-se un post de judecător în provincie undeva, dar cum tatăl meu a fost bolnav o viaţă întreagă, dar a trăit o viaţă întreagă cu boala, a invocat boala pentru ca să poată scăpa de profesie şi s-a pensionat de boala la 54 de ani, avînd patru copii şi o soţie care era casnică. Noi am trait  din pensia tatei şi din burse şcolare.

C.P.: Erau burse sociale? Cum vă explicaţi că regimul vi le-a acordat?

M.B.: Noi am primit burse sociale de la bun început, deşi profesorimea ştia că tatăl meu a făcut închisoare, toată lumea a tăcut şi noi ne-am văzut cu bursele înainte. Tatăl meu era recunoscut, încă din perioada cînd lucra, pentru severitatea sa, dar şi pentru dreptatea sa, iar în familie era la fel, sever şi drept.

C.P.: Şi v-a transmis şi dumneavoastră rigoare, spirit de dreptate şi curaj?

M.B.: Da. Să vă spun o întîmplare, deşi am fost propusă să fiu pionieră, am refuzat, am avut curajul să spun că nu vreau. După ce au fost întrebate şi alte fete, m-a mai întrebat şi pe mine o dată, dar eu din nou am refuzat. A fost un curaj orb, aproape nu mi-am dat seama ce fac, abia mai tîrziu am realizat ce consecinţe puteau fi. Deşi nu mi-am dat seama de profunzimea riscului a fost totuşi un curaj să spun nu. Vreau să vă spun că tatăl ne-a insuflat felul acesta de a fi. Noi, copiii, nu am mers ostentativ pe linia asta, dar cînd am fost întrebaţi am spus nu.

C.P.: În legătură cu experienţa părintelui, vă amintiţi vreo poveste, întîmplare, care să vă fi marcat?

M.B.: Chiar aşa una nu aş putea spune, dar au fost mai multe şi, din fiecare, mi-am luat cîte ceva. Ce m-a impresionat mult la el ca şi copil de vreo 12 ani a fost faptul că s-a rugat ca tatăl lui să se spovedească. Mi-a povestitit Matei cum s-a rugat din toata inima pentru tatăl său şi cum el a venit acasă într-o zi şi i-a spus soţiei lui: „am fost să mă spovedesc”. Ce m-a impresionat a fost rugăciunea lui de copil, care l-a făcut să fie atins de har. La ei, în familia lor, influenţa mamei a fost esenţială. Deşi eu totdeauna am spus că la el a fost o structură naturală, dar a contat şi educaţia.

C.P.: Vă mulţumim că aţi avut amabilitatea să ne dezvăluiţi cîte ceva din viaţa dumneavoastră alături de pr. Matei Boilă şi pentru surpriza pe care ne-aţi făcut-o de a ne povesti cu atîta respect despre tatăl dumneavoastră.

M.B.: Noi, copiii, am fost marcaţi de tata pînă cînd a murit. Pentru ce a făcut zece ani de închisoare? Pentru că a adapostit preoţi greco-catolici, pe care-i încuraja? Tatăl meu a fost fiu de ţăran, dar a reuşit să facă facultate pentru că era ambiţios, iar ambiţia l-a ajutat să ajungă judecător. Dar cînd ambiţia lui a fost pusă în balanţa cu credinţa, atunci a ales credinţa, iar persecuţia a fost foarte mare atunci, de prin 48 a fost teribil.

C.P.: Cînd a fost arestat tatăl dumneavoastră?

M.B.: În 1952, că pînă atunci a tot ascuns preoţi în casa noastră. Deşi a căzut social, a căzut total, era mîndru, adesea spunea: „Cum, toţi intelectualii sînt în închisoare şi eu să nu fac nimic? L-au luat şi pe el, iar noi eram mîndri de fermitatea lui. Spre deosebire de alţi copii care şi-au acuzat părinţii, pentru că din cauza lor au fost dezavantajaţi, noi eram mîndri de curajul tatălui nostru, deşi şi noi am suferit persecuţii. De exemplu, pe mine m-au dat afară din facultate pentru că am omis să amintesc de perioada de detenţie a tatălui meu. Eram în ultimul an la Facultatea de Farmacie şi nimeni nu mă angaja nici măcar laborantă. Acum m-am învăţat minte şi spuneam peste tot că tatăl meu a fost deţinut politic şi mă respingeau fără să se justifice, îmi dădeau cererea înapoi la Forţele de Muncă, dar prin bunăvoinţa unei farmaciste am ajuns tehnician farmacist într-un sat unde am stat pînă s-a revenit asupra deciziei şi mi s-a permis să-mi dau examenul de stat.

C.P.: Cînd l-aţi cunoscut pe soţul dumneavoastră?

M.B.: Matei în anul 1964 s-a eliberat, iar apoi, la începutul anului 1965, a venit în vizită la noi şi atunci ne-am cunoscut, deşi cu tata se ştia demult, iar în 15 august 1965 ne-am căsătorit. După căsătorie am lucrat în continuare la ţară, dar după ce am rămas însărcinată am venit la Cluj. Femeilor însărcinate li se dădea posibilitatea să vină cu un venit redus în oraş, iar eu am dat concurs şi m-am titularizat. Asta a fost povestea mea.

Sursa: Foaia Transilvana

http://www.ftr.ro/marturie-parintele-matei-boila-despre-infernul-de-la-pitesti-si-dezamagirile-de-dupa-1989-47996.php


Read Full Post »


Vasile Tomoiagă – D-na Camelia Pop, de ce această carte?

Camelia Pop -  Am scris din dorința de a recupera un trecut, pentru a recupera o memorie a suferinței.  Suntem datori să facem acest lucru, pentru a putea merge mai departe. Nu putem să mergem mai departe până nu înțelegem ce s-a întâmplat cu noi odată cu instaurarea comunismului în România.

VT – Cum ați ales acest titlu ”Preoția în spațiul concentraționar”?

CP – Titlul se referă la Preoție în sens larg, fiecare creștin la urma urmei este un mărturisitor.

VT -  De ce subtitlul ”Infernul comunist sau calea spre fericire”?

CP-   ”Infernul comunist sau calea spre fericire„ ne dezvăluie misterul prin care cei aflați în spațiul carceral s-au salvat prin forța inepuizabilă a spiritului, dar mai ales prin credintă.

VT- Credeți că noi putem înțelege ce au trăit ei atunci?

CP- Cu siguranță nu. Putem face efortul de a înțelege, dar nu putem să ne identificăm cu această unică experiență. Oamenii aceștia nu numai că s-au salvat, dar au transcedentat într-o lume a lui Dumnezeu, într-o lume a fericirii și desăvârșirii prin credință.

VT – Sunt cei care trăiesc singurele mărturii?

CP – Nu sunt singurele mărturii, dar sunt cu atât mai valoroase cu cât noi reușim să intrăm în contact direct cu ele. Putem să-i atingem pe acești oameni și ei pot să ne transmită din sufletul lor ceva din experiența lor mare.

VT – A însemnat mult întâlnirea cu părintele Tertulian Langa și părintele Matei Boilă în a spune aceste rânduri?

CP – Foarte mult, este cea mai frumoasă experiență a vieții mele, să am șansa sa fiu aproape de acești doi mari mărturisitori ai lui Cristos, care nu numai în închisori au facut acest lucru, ci în toată viața lor, ei sunt în conformitate cu viața lor profundă. Ei nu sunt duplicitari, ei nu au măști, ei sunt ei. Pentru mine a fost o mare experiență, am dobândit alături de ei o alta înțelegere a sensurilor vieții. Pot fi amintite nume mari de eroi și martiri : Iuliu Hossu, Iuliu Maniu, Richard Wurmbrand, pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, Valeriu Gafencu, Nicolae Steinhardt, Constantin Noica și mulți alții care au fost cu Dumnezeu sau mai bine zis Dumnezeu a fost cu ei.

VT – Bine, Dumnezeu este cu toți.

CP – Acolo a fost în mod special, sigur Dumnezeu este cu noi tot timpul, dar indiferența noastră il face pe Dumnezeu să fie departe de noi. Cei din închisori nu puteau fi indiferenți. Dumnezeu a venit la ei pentru că ei au deschis Poarta pentru ca El să intre. Cuvinte tămăduitoare, Isus, Maria, le străbăteau sufletul. Richard Wurmbrand vorbește mult despre experiența lui unică cu Isus Cristos. Intervenția lui Dumnezeu l-a ajutat pe el, ca și pe ceilalți martiri, să spargă zidul, să treacă dincolo de ură, în universul sufletului omenesc și să se  roage pentru torționarii lui. Mulți din închisori au spus, asemeni lui Isus Cristos, ”Iertați-i că nu stiu ce fac”, rugându-se pentru proprii lor călăi. Noi nu știm ce înseamnă tortura, nu înțelegem cum un om poate suferi atât de mult fără a se pierde pe sine. Părintele Tertulian Langa a fost alergat de o lupoaică, pe nume Diana, 39 de ore fără oprire. Cum putem înțelege cu mintea noastră? Cum putem înțelege torturile la care au fost ei supuși, umilințele, vorbele îngrozitoare?  Episcopii greco-catolici, când au sosit la Sighet, au fost întâmpinați cu vorbele ”să băgăm bivolii în grajd”. Iată ce erau oamenii lui Dumnezeu pentru acești oameni fără Dumnezeu: bivoli!  Cred că omul suferă cel mai mult atunci când este umilit, mai mult decât când este bătut, deși noi nu știm ce înseamnă să fii bătut cum au fost ei în temnițele comuniste.

VT – D-na Camelia Pop, după felul cum ne zbatem, zicem că trăim, riscăm sau poate că suntem doar clădirile pe care le locuim.

CP – Noi suntem oameni înstrăinați. Deși stăm pe aceeași scară cu vecinii noștri, ne lipsește acel spațiu de legatură pe care în mod natural ar trebui să-l avem, acel spațiu al curții. Noi nu ne putem duce spre gardul vecinului nostru să-i adresăm câteva cuvinte pentru că ne lipsește curtea. Suntem grăbiți, casa scării o parcurgem repede, ne închidem în locuințele noastre, avem de toate, avem televizoare, calculatoare, avem tot ce ne trebuie.  Vecinii, prietenii, aproape nu mai e timp pentru ei.

VT – Totuși există ceva care nu ne lasă să ne împlinim în forma asta a noastră de răspuns la viața.

CP – Da există, dar eu cred că cel mai mare dușman al nostru tot noi suntem, adica în momentul în care suntem confruntați cu un anumit tip de realitate, sigur este important să-i aducem critici,  dar nu e suficient, e nevoie sa facem ceva, stă în puterea noastră să schimbăm o realitate neprielinică. Dacă numai criticăm și nu venim cu soluții, atunci cred că suntem complicii celor care nu fac nimic.

VT – Prin această carte ați vrut să deschideți o poartă sau o usă sau doar ați vrut să scrieți ceva pe acea poartă?

CP – Această poartă este poarta prin care martirii noștri au trecut dincolo, în spațiul sacralității dumnezeiești,  au trecut doar pentru a se întoarce la noi, pentru a ne întări și pentru a ne  responsabiliza în călătoria noastră pe pământ.

VT – Mai avem nevoie de exerciții de memorie?

CP – Sunt absolut esențiale, fără ele nu putem înainta, noi nu putem să ne construim o societate liberă atâta timp cât nu cerem iertare, atâta timp cât noi nu ne respectăm martirii, după cum a spus Iuliu Maniu: ”Un popor care nu-și respectă morții și nu cultivă memoria lor este fără viitor, pentru că este și fără trecut”.

VT – Această carte va continua?

CP – Îmi doresc să continue această cercetare, să-i găsim pe toți aceia care au trăit o astfel de experiență.

VT – Mai spuneți-mi structurarea cărții.

CP -  În capitolul introductiv este prezentată o scurtă istorie a Comunismului, unde a apărut, cum s-a răspândit în Estul Europei, instrumentul prin care a fost exportat în țara noastră. De asemenea este prezentată mișcarea de rezistență, care s-a opus expansiunii tăvălugului bolșevic. Capitolul al doilea ”Infernul comunist sau drumul spre fericire” urmărește să surprindă câteva din experiențele  trăite în spațiul carceral. Iată câteva titluri : 1.Preoția, știința vindecării sufletelor 2. ”Noi avem timp nu ne grăbim” Ancheta; 3. Preotul și gardianul; 4.Preotul și enoriașul; 5. O lume mare într-o celulă mică.

Una din practicile regimului comunist a fost popularea închisorilor cu cei mai de seamă intelectuali ai neamului românesc. Cartea surprinde felul în care acești mari oameni au reușit să transforme celulele în universități.

VT – Știți, Dumnezeu a zis :”Creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul”, poate că a fost nevoie și de acele locuri negre să fie luminate.

CP – Jertfa martirilor noștri nu o putem înțelege altfel și într-o altă lumină decât în acest fel, ei s-au jertfit pentru ca noi să fim.

VT – Cum ați ascultat aceste trăiri ale oamenilor pe care i-ați întâlnit?

CP – Cu respect, cel mai mare, pe care pot eu să-l am, împreună am trecut dincolo de cuvinte…am simțit că suntem toți frați întru Cristos.

VT – Le-a fost greu să vă povestească?

CP – La început da, dar pe măsură ce a trecut timpul a devenit o bucurie pentru ei, să vorbească despre legătura lor specială cu Dumnezeu.

Read Full Post »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.